Arhiva zilnică: 14 iunie 2026

Nu, nu este acțiunea unor entități vizând, punctual, acapararea de noi „piețe de desfacere”… În cazul de față, „piața de desfacere”, pe care o pândesc oricum destui jucători economici, mai ales în cazul unei țări care nu a făcut nimic să o „siguranțeze” (ba, dimpotrivă…), fiind reprezentată de serviciile de dirijare a aeronavelor ce traversează spațiul aerian… O „piață” ce aduce foarte mulți bani prin plățile făcute de companiile aeriene ale căror aeronave traversează zona de dirijare aeriană controlată de Romatsa. Dar, ar putea fi… Pentru că, prin blocarea conturilor Romatsa în speța „Pfizer”, poziția și statutul regiei sunt fragilizate, chiar periclitate, iar îndepărtarea acesteia, ca actor în controlul și dirijarea spațiului aerian al României (și părților de intersectare a aceluia european) devine posibilă… Și de interes pentru ulii concurenței din domeniu, care ar face orice pentru asta, cu mult chiar dincolo de cutumele, bunul simț și regulile economiei. Și totuși, până la acest moment, nu se poate spune cert că prin acțiunea de blocare a conturilor Romatsa de către „Pfizer”, pentru plata datoriei (non)achiziției de vaccinuri, ar fi fost vizată decapitarea și înlăturarea de pe piață a regiei noastre de dirijare a spațiului aerian. Dar asta nu înseamnă că nu se poate întâmpla… Or, despre asta trebuia discutat în CSAT… Despre posibilitatea ca țara noastră să se trezească peste noapte fără una dintre cele mai mari contributoare la bugetul de stat: Romatsa. Și nu atât ca urmare a blocării conturilor sale din afara țării, pentru că, într-o soluție bugetară de avarie, Statul poate asigura funcționarea instituției, ci prin aceea că, nefăcând nimic până acum pentru a nu se (mai) ajunge în astfel de situații vulnerabile, Romatsa este afectată la nivel de bonitate și încredere în cadrul centrului european de control și dirijare a spațiului aerian. Pentru că, nu avocații „Pfizer” sunt vinovați pentru situația de acum, ei neputând fi condamnați pentru ceea ce au făcut… Pentru că acesta este rolul lor, ca ființe necrofage: să caute punctele neprotejate (în cazul de față, conturile și disponibilitățile financiar-bugetare) și să recupereze tot ceea ce se poate… Chiar decapitalizând o companie, o societate, o regie autonomă…

În fapt, vinovați pentru situația Romatsa sunt guvernanții… Și toată șleahta de juriști din sfera de stat… Cu toții sunt vinovați pentru că, din clipa în care România a fost expusă unor posibile descuamări pe seama deciziilor lor politice (puse în slujba intereselor altor state și organizații) nu au făcut nimic pentru a securiza ceea ce știau că va fi vizat în cazul oricărui proces internațional îndreptat împotriva României: companiile și regiile autonome ale țării… Pentru că nu avem juriști capabili… Și trebuie subliniat că tot ceea se întâmplă acum în speța România (Romatsa)-Pfizer s-ar fi petrecut și dacă, de exemplu, „investitorii” speculativi de la „Gold Corporation” ar fi câștigat procesul intentat României pentru exploatarea auriferă de la Roșia Montana… Totuși, chiar dacă, analfabeți funcționali în masă (de stat!), fie ei juriști, consilieri, consultanți, ai ministerelor, ai guvernului și chiar ai preșidenției, nu au putut intui, tehnico-legislativ, ce se putea întâmpla în astfel de cazuri cu marile companii ale țării, exista și un precedent exemplificativ al riscului expunerii companiilor și regiilor noastre de stat în cazul proceselor internaționale pierdute de Statul Român: poprirea (tot a conturilor Romatsa) de către frații Micula în acțiunea lor de recuperare a banilor pe care îi solicitau României (lucru posibil, în cazul executării conturilor Romatsa, pentru că, în baza aderării României la Convenția Eurocontrol, taxele de navigație aeriană plătite de companiile aeriene globale sunt încasate centralizat la Bruxelles și virate ulterior regiei noastre).

Dar nu doar Romatsa este într-o asemenea zonă de risc, de a răspunde, fără nici o vină, pentru deciziile catastrofale ale guvernanților și politicienilor… Ea a fost cea mai ușor de atacat și prăduit de către avocații cu speță de recuperatori în costume din cauza algoritmului ei financiar: încasarea banilor cuveniți de la companiile aeriene, nu direct, ci prin Eurocontrol, acesta blocând conturile Romatsa ca urmare a executării silită de peste 3,4 miliarde de lei inițiată de Pfizer împotriva Statului Român. Nu doar Romatsa poate fi, dară, „decapată” oricând… Ea este, într-adevăr, cea mai ușor de executat, având conturile de încasare în afara țării (la nivelul Eurocontrol)… Practic, toate marile companii de stat sunt într-un risc major, chiar dacă ele nu colectează fonduri prin entități internaționale (precum Romatsa prin Eurocontrol)… Este suficient ca acestea să aibă conturile comerciale, activele și acțiunile în afara țării, unde pot fi blocate de instanțele internaționale în contul datoriilor Statului Român… Este și cazul societăților „Hidroelectrica”, „Nuclearelectrica”, „Tarom”, „Compania Aeroporturi București”… Toate pot fi oricând ținte în cazul unor litigii internaționale finalizate în defavoarea noastră… Dar pe nici un guvernant, pe nici un ministru ori funcționar de stat, pe nici un politician, jurist, expert parlamentar, nu i-a interesat protejarea intereselor României și ale entităților sale, aproape schelet de existență: companiile și regiile de stat. Altminteri, din clipa în care interesul „logistic” al prezenței unor mitici mărunți pe lângă fotoliile cancelariilor europene și ale „unchiului Sam” a dus la semnarea unor memorandumuri aberante, precum achiziția de seruri inutile, ba, încă într-o cantitate uriașă în raport cu eventualele necesități ale țării (guvernanții de atunci sperând pesemne să devină și reexportatori, într-o bursă a vaccinurilor către alte state, pentru că, altfel, nu se explică idioțenia lor de a achiziționa vaccinuri în masă, acceptând „a priori” plata lor chiar și nelivrate), guvernanții s-ar fi preocupat să pună în contracte clauze și condiții clare privind posibilitatea de executare a conturilor Satului Român în cazul întârzierii plăților, a imposibilității achitării lor în cazuri de forță majoră ori a dreptului de neplată ca urmare a nelivrării și a stingerii pandemiei.

Ar fi trebuit să securizeze posibilitatea ca orice firmă, prin casele lor de avocatură, să poată bloca și executa conturile companiilor de stat ale României, știut fiind că acestea erau cele mai expuse internațional în asemenea situații. Pentru că astfel de acțiuni vor mai fi… Începând de la recuperarea banilor de asigurare pentru coiful dacic, pentru că lucrurile nu s-au finalizat, până la ceea ce va tot plăti în viitor țara noastră ca urmare a deciziile politice ale guvernanților… Inclusiv achitarea uriașelor datorii ce vor fi puse în spatele noastre pentru finanțarea războiului din Ucraina… Și pentru care UE nu va avea nici o problemă să ne jupoaie de vii… Pentru că ne-am asumat (prin trădătorii de la guvernare) părți de contribuții în această finanțare, iar cum Ucraina nu va plăti niciodată pentru ceea ce a primit, și nici Rusia pentru ceea ce a făcut (ori nu a finalizat, deh!), și cum noi nu am avut politicieni, guvernanți, oameni de stat, precum Slovacia, Polonia și Ungaria, și am acceptat această plată în îndatorare pentru interesele altora, execuțiile bugetare vor continua… Și poate în acest „registru” ar trebui să încadrăm și agitația guvernanților care vor să vândă pe repede înainte toate companiile de stat… Pentru a le scoate de sub presiunea executărilor internaționale… Și nu că ar face ei asta în interesul țării, ci doar pentru a se proteja pe sine, pentru a nu mai fi căutați, anchetați, trași la răspundere pentru toate acele decizii trădător-mârșave…

Din 2020 încoace, puterea pro-europeană a condus țara prin stări de excepție, alertă, urgență, război, pandemie, fierbere climatică… În stare excepțională, lucrurile nu mai sunt judecate limpede și normal, iar drepturile și obligațiile sunt înghețate sau amânate pentru vremuri „normale”. Conducerea prin management de criză este un joc între salvator și dușman (deseori, dușmanul este participant voluntar la joc) în care guvernele nu fac politici publice, nici planificare strategică pe termen mediu sau lung, ci reacționează la crize cu ordonanțe de urgență, legi trecute prin parlament fără dezbatere (prin „asumarea” răspunderii) și cheltuieli de avarie. Astfel de guverne nu rezolvă cauzele structurale ale crizelor naturale. Nici nu își propun. Stingând focul, distrug și mai mult, dar între timp unii, puțini, fac bani, iar alții, foarte puțini, fac ceva mult mai prețios: acumulează control și resurse. Bugetul unei națiuni este un uriaș sac plin cu bani. România a avut un buget mediu de 650 de miliarde de lei anual, din 2020 încoace, la care s-au adăugat și niște bănuți de la UE, precum și masive împrumuturi. Bani intră continuu în sac. Ar putea fi de trei-patru ori mai mulți dacă nu s-ar practica sistematic evaziunea și „optimizarea” fiscală sub privirile binevoitoare ale statului. Numai că sacul este ciuruit și rupt în fund. Banii ies din sac mai repede și mai mulți decât intră, prin: – plăți către o administrație supradimensionată și ineficientă; – bugete exorbitante alocate anual organelor de represiune (servicii secrete, jandarmi, milițieni și procurori specializați pe delictele de opinie); – susținerea unor războaie care nu ar trebui să ne implice; – dezvoltarea complexului industrial al cenzurii; – achiziții publice de unde se fură 30-40 la sută din valoare (care mai sunt și inutile, scumpe, prost executate și orientate exclusiv către clientela politică); – ajutoare de stat acordate corporațiilor sau – dobânzi exorbitante achitate băncilor.

Rezultatul: deficitul rămâne structural ridicat (în jur de șase-șapte la sută în ultimii ani), datoria publică crește, iar cetățeanul de rând nu primește nimic. În continuare lipsesc spitale, școli, drumuri, salarii decente în sectorul privat, șansele unui trei decent etc. Guvernul Bolojan a prezentat bugetul pe 2026 ca pe unul „responsabil”, cu reforme, fără majorări mari de taxe și cu țintă de deficit în scădere. Interimatul prelungit dincolo de limitele Constituției arată că, de fapt, se amână sau se încearcă a se evita rectificarea bugetară din august, care ar putea arăta adevărul dureros al anului de domnie bolojaniană: poporul a fost chinuit degeaba, nimic nu s-a rezolvat, totul s-a agravat, până în buza falimentului suveran… Oprirea consumului prin austeritate brutală în criză a agravat recesiunea; a dus la stagflație, adică, recesiune economică + inflație + șomaj în creștere. Strângerea șurubului doar pe seama oamenilor de rând (înghețarea salarii publice mici/medii, înghețarea sau reducerea pensiilor, creșterea tva și a accizelor, creșterea prețurilor la energie, creșterea taxelor pe proprietate) în timp ce privilegiile rămân e o greșeală strategică majoră. Erodează încrederea în democrație, în statul de drept și în economia de piață. Alimentează extremismul. Pavează calea către totalitarism. România are o problemă structurală de productivitate a cheltuielilor publice de zeci de ani. Cauzele sunt hoția, corupția, conflictele de interese, precum și incompetența, birocrația obtuză, lipsa de responsabilitate și prioritățile greșite.

Bolojan, văzând România pe marginea prăpastiei, a obligat-o să facă un pas înainte… Achizițiile publice încredințate entităților de pe „lista scurtă” a politicienilor și a birocraților de rang înalt, ajutoarele de stat selective pentru corporații și „optimizările fiscale” permise marilor actori sunt forme de clientelism și anti-concurență. Asta distorsionează piața** și fură din buzunarul statului și al cetățeanului. România a cheltuit enorm cu înarmarea – 28 de miliarde de euro în cei patru ani de la declanșarea războiului din Ucraina. A cheltuit acești bani ineficient (unele achiziții vor fi livrate peste cinci sau chiar zece ani), pe armament scump (contractare directă, cu partener impus, fără licitație), prost, învechit. O parte din acest armament vechi, ineficient și scump a fost donată Ucrainei.

Apropo, România a cheltuit incredibil de mult cu ajutorul dat Ucrainei (condusă la dezastru de un regim mafiot). Atât de mult încât nimeni, niciodată nu a putut afla câți bani au fost aruncați în această gaură neagră. Totul este secret de stat – situație unică în grupul susținătorilor financiari si Ucrainei … Astfel de ajutor extern trebuie justificat strict când ai deficit structural de 9% din PIB, iar pentru asta plătești cea mai mare dobândă la credite și titluri de stat din întreaga UE. De aceea, este urgentă suspendarea oricărui ajutor financiar sau militar către Ucraina, precum și a oricărui ajutor financiar către alte state terțe până la revenirea la un deficit bugetar de sub trei la sută din PIB.

În aceeași logică, sunt necesare înghețarea oricărui ajutor de stat pentru corporațiile care au cifre de afaceri de peste 100 de milioane de euro în România și restituirea tuturor ajutoarelor de stat și a subvențiilor acordate de statul român unor corporații mari care nu au avut până acum un impact clar, ușor demonstrabil, în locuri de muncă reale și tehnologie. Digitalizarea fiscală (e-Factura, SAF-T etc.) nu a livrat rezultatele promise. Gradul de ratare a colectării de TVA rămâne cel mai mare din UE : 30 la sută. Doar zece puncte procentuale dacă ar fi mai sus gradul de colectare, nu am fi avut probleme de finanțare a indexării pensiilor. De aceea, trebuie concentrată atenția și logistica organelor fiscale pe lanțurile de aprovizionare mari, lungi sau medii și pe marile rețele de evaziune (iar nu pe PFA-uri și microîntreprinderi care oricum plătesc). „Optimizarea fiscală” agresivă a multinaționalelor și marilor jucători locali trebuie pedepsită ca practică anti-concurențială. Trebuie oprite sau minimalizate împrumuturile noi pentru cheltuieli curente sau ajutoare externe. Trebuie utilizate astfel de credite doar pentru investiții cu randament clar (infrastructură productivă, energie, educație, sănătate). În mod normal, un buget care are venituri predictibile și cheltuieli clare, transparente, nu ar trebui să fie niciodată pe deficit, caz în care împrumuturile ar deveni inutile. Cea mai mare problemă a împrumuturilor este că, fiind nevoit să le rambursezi, devii dependent de creditor. O națiune suverană nu are captivități cauzate de supra-îndatorare. Tot ce trebuie făcut este ca statul să nu mai fure de la propriii cetățeni prin clientelism, evaziune fiscală selectiv permisă și privilegii. Disciplina fiscală fără protecția oamenilor de rând e sinucidere politică. Disciplina fiscală pentru dulăi, tăierea privilegiilor și combatere reală a evaziunii mari este singura combinație care poate funcționa fără să arunce țara în feudalism.

Pe ultima pagină a Revistei Lumea este scris discursul lui John F. Kennedy din 1961 în fața presei. Despre acest discurs eu am mai scris, dar părerea mea este, că trebuie reamintit în fiecare zi. Atunci era 1961, peste doi ani a fost asasinat. „Doamnelor și domnilor. Cuvântul „secret“ este inadmisibil într-o societate libera si deschisa iar noi ca popor, intrinsec cat și din punct de vedere istoric suntem împotriva societăților secrete, a jurămintelor secrete și a procedurilor secrete. Pentru ca exista împotriva noastră o conspirație monolitică și cruntă care se bazează in principal pe modalități ascunse pentru a-si extinde sfera de influenta se bazează pe infiltrare în loc de invadare, pe subversiune în loc de alegeri, pe intimidare în loc de libera alegere. Este un sistem care a comasat vaste resurse umane și materiale pentru clădirea unei mașinării strâns unite și foarte eficientă ce unește operațiuni militare, diplomatice, de informații, economice, științifice și politice. Operațiunile sale sunt ascunse, nu publicate, greșelile sale sunt îngropate, nu puse pe prima pagină, criticii săi sunt reduși la tăcere, nu lăudați. Nici o cheltuiala nu este pusa sub semnul întrebării, nici un secret nu este dezvăluit. De aceea judecătorul atenian Solon, a decretat ca fiind ilegal pentru orice cetățean să se sustragă unei controverse. Va cer ajutorul pentru sarcina foarte grea de a informa si alerta poporul american, încrezător ca împreună, cu ajutorul vostru, omul va fi ce a fost destinat sa fie, liber și independent.“

Ce a însemnat aceea după-amiază răcoroasă de ianuarie din 1961, când aerul din auditoriul Departamentului de Stat era dens nu doar de fumul țigărilor și de zumzetul obturatoarelor camerelor de filmat, ci și de greutatea palpabilă a istoriei care își ținea respirația. John F. Kennedy, abia învestit în funcția de al 35-lea președinte al Statelor Unite, stătea în fața corpului de presă reunit nu pentru a susține o informare politică, ci pentru a redefini însăși arhitectura relației dintre puterea executivă și a patra putere. Aceasta nu era o simplă formalitate administrativă; era o curtare strategică, o demontare deliberată a opacității rezervate a erei Eisenhower în favoarea unei noi transparențe electrizante. În acea încăpere, granițele puterii erau redesenate, imprimate nu în legislație, ci în legământul nerostit dintre un lider carismatic și jurnaliștii însărcinați să-l examineze. Discursul lui Kennedy a fost o lecție de măiestrie în precizie retorică, împletind umilința și autoritatea într-o tapiserie de dependență reciprocă. El nu a abordat presa ca pe adversari care trebuie gestionați, nici ca pe niște supuși care trebuie comandați, ci ca pe niște parteneri esențiali în experimentul democratic. Cu o claritate care străpungea ceața birocratică, el a articulat o viziune în care presa servea drept ochii și urechile cetățenilor, în timp ce președinția oferea direcția și contextul. Limbajul său era lipsit de formalismul rigid care caracterizase administrațiile anterioare; în schimb, curgea în ritmul unui dialog colaborativ. El a recunoscut inevitabila fricțiune dintre secret și dezvăluire, dar a încadrat această tensiune nu ca pe un defect, ci ca pe un motor necesar pentru adevăr. Prin ridicarea rolului jurnalistului de la simplu observator la participant activ la securitatea națională și înțelegerea civică, Kennedy a transformat conferința de presă dintr-un scut defensiv într-un instrument ofensiv pentru educația publică. Substanța argumentului său se baza pe o recunoaștere profundă a provocărilor unice ale Războiului Rece.

Într-o epocă în care dezinformarea putea fi la fel de mortală ca silozurile de rachete, Kennedy a susținut că o presă informată era un atu al securității naționale. El a afirmat că complexitatea afacerilor globale necesita o mass-media capabilă de nuanță, îndemnând reporterii să privească dincolo de senzaționalismul titlurilor către subtilitățile manevrelor diplomatice. Acesta a fost un pariu îndrăzneț. Invitând la critici neîncetate, Kennedy s-a expus unor critici neîncetate, însă a calculat că credibilitatea câștigată prin deschidere ar depăși riscurile expunerii. A vorbit despre „interesul comun” care lega guvernul și presa, o responsabilitate comună de a naviga apele periculoase ale conflictului internațional fără a răsturna corabia statului. Cuvintele sale au fost o gură de aer aruncată peste linia de demarcație a ideologiei, sugerând că adevărul, oricât de inconfortabil, era singurul teren solid pe care se putea sprijini democrația. Totuși, sub suprafața lustruită a cooperării se afla un curent subteran de calcul pragmatic. Kennedy a înțeles puterea imaginii în era televiziunii emergente, iar interacțiunea sa cu presa se referea la fel de mult la controlul narațiunii, cât și la schimbul de informații. El a recunoscut că, umanizând președinția, permițând jurnaliștilor accesul la spiritul, intelectul și familia sa, putea ocoli filtrele politice tradiționale și putea vorbi direct psihicului american. Această simbioză era delicată, echilibrată pe muchia de cuțit a încrederii. El a provocat presa să fie riguroasă, să pună întrebări agresive, dar și să fie responsabilă, să înțeleagă gravitatea secretelor pe care le deținea. A fost un dans al influenței, în care președintele conducea, dar presa determina ritmul. Eleganța abordării sale rezida în dualitatea sa: era atât o invitație la intimitate, cât și o afirmare a dominației, o modalitate de a gestiona mesajul prin aparența unei renunțări la control.

Decenii mai târziu, ecourile acelui discurs din 1961 încă rezonează pe coridoarele puterii și ale redacțiilor deopotrivă. Viziunea lui Kennedy despre o președinție transparentă și interactivă rămâne standardul de aur în raport cu care sunt măsurate toate administrațiile ulterioare, chiar dacă era digitală a fracturat natura monolitică a presei căreia i s-a adresat. Discursul său servește ca o reamintire atemporală a faptului că democrația prosperă nu în tăcere, ci în schimbul viguros, adesea haotic, de idei. Ne provoacă să ne gândim dacă polarizarea și fragmentarea mass-media din epoca actuală reprezintă o trădare a acelui legământ sau doar evoluția sa. Pe măsură ce navigăm într-un peisaj informațional saturat de zgomot și distorsiuni, apelul lui Kennedy la un parteneriat înrădăcinat în adevăr și responsabilitate se simte mai puțin ca un artefact istoric și mai mult ca o directivă urgentă. Lecția persistă: sănătatea unei națiuni este strâns legată de sănătatea discursului său și că lumina adevărului, oricât de dură ar fi, este întotdeauna preferabilă confortului umbrei.

Să fie pace!