N-avem soare, nici odihnă…

– convorbire cu Dr. Ion POPESCU, Parlamentul Ucrainei –

– Dr. Popescu, descrieti-ne prima confruntare dintre românii bucovineni şi armata sovietică, care s-a produs la 6 februarie 1941…

– Atunci, cca. 150 persoane[i] (după alte informaţii – aproximativ 400-500)[ii] din satele din stânga Prutului, Mahala, Buda, Cotul-Ostriţei şi Boian, au încercat să treacă graniţa în apropiere de satul Lunca. Acolo, însă, la cca. 600 metri de linia de demarcaţie, în lunca Prutului, au fost întâmpinaţi cu focuri de mitralieră de grănicerii sovietici şi doar 56 dintre ei au reuşit să se salveze[iii], 44 de participanţi la această acţiune au fost arestaţi, dintre care 12 au fost condamnaţi la moarte, iar ceilalţi 32 – la zece ani de închisoare[iv]. Românii bucovinei, basarabeni şi herţeni nu erau protejaţi nici în România, pentru că majoritatea acestor refugiaţi au fost extrădaţi mai târziu autorităţilor sovietice, majoritatea fiind trimişi în lagărele din Siberia, Kazahstan şi Asia Centrală.

Sistarea procesului de primire a petiţiilor a provocat nemulţumire în rândul populaţiei, deoarece mulţi oameni au considerat că vor fi privaţi, spre deosebire de concetăţenii lor mai norocoşi, de dreptul de a se strămuta în România. Din această cauză, la 26 martie 1941, la Storojineţ s-au adunat mai multe sute de ţărani din localităţile Ropcea, Cupca, Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Ciudei şi din suburbiile centrului raional. Secretarul organizaţiei raionale de partid a refuzat să discute cu mulţimea adunată, specificând că se aşteaptă sosirea din clipă în clipă a unui reprezentant al Kievului. Persoana respectivă era Vasile Luca, unul dintre militanţii PCR, stabilit în 1940 în URSS şi ales deputat în Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene din partea regiunii Cernăuţi, la alegerile din ianuarie 1941. Acesta a încercat «să convingă» mulţimea «că România practic nu există ca stat» şi că bucovinenii ar avea numai de câştigat de pe urma instaurării puterii sovietice. Respingând şi huiduind discursul acestui reprezentant al noii stăpâniri, oamenii au decis, în urma unor deliberări, ca în ziua de 1 aprilie toţi cei care doresc să plece în România să se întâlnească în Suceveni pentru a porni în mod organizat spre frontieră. Interesant este faptul că şi la adunarea din Pătrăuţii-de-Jos, din 28 martie 1941, la care au participat circa 400 de ţărani, organizatorul adunării, Gheorghe Crăsneanu, a amânat plecarea tot pentru 1 aprilie.

– Când și cum s-a produs tragedia lângă Fântâna-Albă?

Şi cea mai mare tragedie s-a produs anume la 1 aprilie [v] 1941 [vi] , când aproximativ 2.000-3.000 de locuitori din satele de pe valea Siretului au încercat să se refugieze în România. Ei însă au fost opriţi de grănicerii sovietici în apropiere de satul Fântâna-Albă, unde cca. 200 de oameni au fost împuşcaţi [vii], mulţi au fost răniţi sau, mai târziu, arestaţi şi reprimaţi[viii] . Cei care n-au fost seceraţi de gloanţe, fiind numai răniţi, au fost prinşi, legaţi de cozile cailor, târţi la gropile comune, săpate din timp, unde au fost omorâţi cu lovituri de hârleţe sau aruncaţi în ele de vii. Alţii, după interogatoriile luate în beciurile NKVD-ului din Hliboca şi după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var [ix]. De asemenea la 1 aprilie, în jurul orei 19, un grup de circa 100 de locuitori ai satelor Carapciu, Iordăneşti şi Prisăcăreni au fost atacaţi lângă graniţă, 24 dintre aceştia fiind ucişi, iar alţi 43 răniţi[x]. După consumarea evenimentelor şi încheierea anchetei, un număr de 22 de persoane au fost deferite justiţiei[xi].

În conformitate cu concluziile dosarului penal nr. 12 969/1941, la 4 decembrie 1942, un tribunal militar sovietic a condamnat la moarte o persoană[xii], alte 15 fiind pedepsite cu câte 10 ani de muncă silnică în lagăr, confiscarea avutului şi deportare. Încă şase persoane au fost judecate în dosarul nr. 2 976/1941, fiind condamnate la câte opt ani de lagăr şi confiscarea avutului. Potrivit legislaţiei sovietice, familiile lor, împreună cu restul participanţilor marşului de la Fântâna-Albă, urmau a fi deportate în Siberia şi Kazahstan. În acest sens, în lunile aprilie-mai 1941, reprezentanţii administraţiei locale din raioanele Hliboca, Herţa, Storojineţ, Noua-Suliţa şi Vijniţa au început să întocmească listele respective. În ajunul izbucnirii războiului a mai avut loc un măcel îngrozitor pe Costişa, în partea de est a satului Proboteşti, nu departe de Herţa [xiii]. Cea de a doua etapă a suprimării elementului românescdin actuala regiune Cernăuţi s-a desfăşurat sub semnul deportării a circa 13 mii de familii în Siberia, Kazahstanul de Nord şi Republica Sovietică Autonomă Komi[xiv]. Aceste deportări oribile au avut loc între 12 şi 14 iunie 1941. Dacă peste zece zile nu ar fi început războiul, probabil că o jumătate din populaţia regiunii Cernăuţi ar fi fost deportată[xv]. Pentru a urgenta soluţionarea chestiunii «duşmanilor orânduirii socialiste», în primăvara anului 1941, la Cernăuţi şi în centrele raionale, au fost constituitenişte organisme extrajudiciare, numite «troici». În urma hotărârilor adoptate de acestea, în zilele de 9-14 iunie 1941, au fost arestate şi deportate în regiunea Komi, din Rusia, 924 de persoane. Întreaga operaţiune a fost pregătită din timp şi realizată în baza Planului operativ referitor la conducerea operaţimilor legate de ridicarea elementului antisovietic, care prevedea: «La 11 iunie 1941, ora 20, a se efectua consfătuirea operativă a întregului aparat operativ din NKGB şi NKVD, pe baza căreia să se lucreze directiva Statului Major de district. Să se instruiască aparatul de agenţi informatori în părţile respective la descoperirea la timp a persoanelor, care au intenţia de a executa acte teroriste, diversiuni, a fugi nelegal peste frontieră şi a împrăştia versiuni antisovietice printre locuitori.

În scopul de a împiedica posibilitatea unor asemenea încercări de trecere nelegală peste frontieră, tocmai în perioada pregătirii operative, precum şi în timpul executării acestora, să se coordoneze activitatea cu comendaturile de grăniceri de frontieră, orientând pe aceştia asupra măsurilor luate de RO din NKVD, în legătură cu deportarea elementului antisovietic.

La 12 iunie a.c. ora 19, în legătură cu RIK (Raionnyi Ispolnitelinyi Komitet)[xvi] a efectua consfătuirea instructivă a comuniştilor, repartizaţi pentru participarea la operaţie, după care să fie ataşaţi grupelor operative.

La ora unu noaptea agenţii operativi, împreună cu comuniştii, aleşi pe direcţii de către RPK (Raionnyi Partiinyi Komitet – Comitetul raional de partid) să sosească la punctele, unde se vor efectua operaţiile. Aparatul operativ, la sosirea în sat, este obligat ca, până la începutul operaţiei, să stabilească pe căi neoficiale situaţia. Dacă expulzabilul este acasă, a stabili precis locul, cum este situată casa, depărtarea ei ş.a., şi numai după aceea, conform ordinelor, la ora 2 şi jumătate noaptea, împreună cu personalul întărit a se îndrepta spre locuinţa expulzabilului, calculând astfel, încât exact la ora 3 noaptea să se înceapă operaţia» [xvii]. Soarta celor arestaţi au împărtăşit-o, la 13 iunie, şi peste 5 mii de membri ai familiilor lor, categorisiţi drept «susţinători ai duşmanilor poporului», care au fost încărcaţi în vagoane pentru vite şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan.

– Împreună cu aceşti nenorociţi au fost ridicaţi şi oameni absolut nevinovaţi…

– Da, iată ce scrie Mihai Rohalschi din Ostriţa-Mahala: «La o săptămână după hramul bisericii noastre, în luna iunie a anului 1941, ne-am pomenit luaţi între arme ca să fîm duşi, chipurile, la primărie… Tata, Constantin Rohalschi, era născut în 1895, mama, Anghelina, era din 1897, fratele Victor — din 1923, eu — din 1927, iar sora Maria avea 11 ani… Toate familiile ridicate din Cotul Ostriţei au fost urcate în căruţe şi duse la primăria din Mahala, unde am avut impresia că se afla întreaga suflare din comună. De acolo, încărcaţi în camioane, am fost transportaţi la Sadagura, care era pe atunci centrul nostru raional. Bunica nu era cu noi, fiindcă, văzând că nu se ţinea pe picioare şi că nici nu vorbea, cei de la primărie au poruncit să fie lăsată în sat şi dată în seama unei surori de-a tatei… Cele mai multe familii au fost ridicate din pricina unor membri ai lor, care, încercând în iarna anului 1941 să treacă în România, au fost împuşcaţi la Lunca, lângă Herţa. Familia noastră n-a fost inclusă în listele alcătuite la comendatură (lucrul acesta l-am aflat mai târziu)… Noua conducere a satului avea pur şi simplu ciudă pe tata, căci el fusese vreo câteva săptămâni primar…

La gara din Sadagura am fost despărţiţi de tata, Rohalschi Constantin, care… a murit în 1943, luna ianuarie, într-un lagăr din Republica Komi. Atunci nu bănuiam că ne despărţeam de el pentru totdeauna. După ce l-au luat pe tata de lângă noi, am fost urcaţi într-un vagon de vite, în care se aflau bărbaţi, femei, copii, fete şi flăcăi… Drumul a fost lung şi foarte greu. Prin gări, unde se oprea trenul, o dată în zi ni se dădea mâncare şi apă. Primeam nişte hâlbe, aşa ca să nu murim de foame. Apa, însă, nu ajungea la toţi. Coşmarul acestui drum a durat câteva săptămâni. În drum se întâmplau de toate: unii bătrâni mureau, unele femei năşteau… Când am ajuns la Omsk, în Siberia, toţi erau sleiţi de puteri. La Omsk, în gară, iarăşi am fost selectaţi… Familiile mai tinere, fară copii, au fost trimise să lucreze într-o regiune mai nordică, iar celelalte au fost repartizate în părţile Omskului. Noi am nimerit la o fermă dintr-un sovhoz din raionul Marianovka… În acea vară am dormit cu toţii într-un grajd de viţei, în care păduchii şi ploşniţele ne mâncau de vii…. Când a venit iarna, câteva familii au fost strămutate undeva mai la nord, iar şase familii, timp de şase ani, am rămas să locuim în una şi aceeaşi încăpere… Era timp de război, şcoala nu funcţiona şi eram nevoiţi să ne spetim mereu…. Erau geruri mari şi fratele şi-a răcit picioarele. M-am dus să lucrez în locul lui, la scos gunoiul din grajduri. In 1942, fratele, Victor, a fost luat într-un lagăr de muncă… Cei rămaşi acasă, în Bucovina, n-au ştiut nimic despre noi până la terminarea războiului…

Am fugit din Siberia şi în 1947 am ajuns în Bucovina, fară nici un fel de documente. Scăpaţi dintr-o nevoie, am nimerit în alta — în Bucovina bântuia foametea mare, care a secerat mii şi mii de vieţi omeneşti… Fratele mai mare ştia bine ruseşte şi primăria i-a dat îndreptare la învăţătură… Într-o zi, facându-i-se percheziţie, au găsit la el manifeste anticomuniste. A fost arestat şi condamnat la cinci ani de puşcărie. A fost aruncat într-o închisoare din Temir-Tau…

Eu am stat acasă până în primăvara anului 1948… Pentru că am fugit din exil, am fost daţi în căutare. Fiind găsiţi, am fost deportaţi a doua oară. Am fost duşi din nou la Sadagura şi de la Sadagura — la Cernăuţi, iar de la Cernăuţi, din închisoare, — la Lvov, unde erau formate eşaloane cu deţinuţi. În lagărul din Lvov eram cam zece mii de persoane. Şi iarăşi, într-un tren de marfă, a urmat acel drum lung şi anevoios, cu mâncare o dată pe zi şi cu apă puţină… Era în ajunul Sfintelor Paşti când am ajuns în apropierea Omskului… Drumul urma mai departe, până la Irkutsk. În gară ne aşteptau camioanele fabricii de cărămidă din Lisiha.

Ajunşi acolo, am fost repartizaţi pe la diferite «locuinţe». Ca să nu fugim, capii familiilor au trebuit să iscălească că suportă exilul până la sfârşitul vieţii. Dorul de a ne vedea casele a fost stins în noi prin aceste semnături «benevole». La acea fabrică de cărămidă am lucrat până în 1958, adică timp de zece ani, când ni s-a permis să ne întoarcem acasă… Dar casa nu mai era a noastră (fusese ocupată abuziv de către colonişti ucrainieni)… Abia după aproape 20 de ani de înstrăinare, am reuşit să cumpărăm rămăşiţele gospodăriei făcute de tata…»[xviii]

Deportarea bucovinenilor şi basarabenilor în iunie 1941 nu a fost un fenomen care s-a redus sub aspect geografic doar la cele două provinciianexate de URSS cu un an mai devreme. În regiunile vest-ucrainene, încorporate de sovietici în 1939, deportările (al patrulea val, după cele trei din 1940) au fost realizate în zilele de 22 mai 1941 ca şi în Lituania, la 14 iunie în Letonia şi Estonia, iar în vestul Bielorusiei în noaptea de 19/20 iunie 1941.

Teritoriile respective au revenit Uniunii Sovietice în urma materializării înţelegerilor secrete cu Germania nazistă, încheiate la 23 august 1939, Stalin «curăţând» terenul de elementele nesigure în preajma confruntării cu Hitler. Potrivit calculelor efectuate de către cercetătorul rus A.E. Gurjanov, numărul celor deportaţi din regiunile anexate în lunile mai-iunie 1941 s-ar ridica la circa 105.000-110.000 de persoane[xix] .

Românii bucovineni, basarabeni şi herţeni erau abandonaţi şi de către Statul Naţional Român — autorităţile române au luat măsuri pentru limitarea imigrărilor din teritoriile ocupate.

Astfel, în perioada martie – iunie 1941, au fost repatriate doar cca. 1.000 persoane[xx]. Exodul miilor de români spre Patria lor istorică însă nu s-a oprit. În 1940-1941s-au refugiat în România 32.958 bucovineni şi 82.580 basarabeni [xxi]. Pentru locuitorii din Basarabia şi nordul Bucovineidata de 13 iunie 1941 a rămas în memorie ca cea mai tragică zi din primul an de stăpânire sovietică. În acea noapte, numai din regiunea Cernăuţi, cca. 13.000 de bărbaţi, femei şi copii, majoritatea români, dar şi mulţi ucraineni, polonezi şi evrei, au fost scoşi din case, din localităţile natale, şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Mulţi din aceşti bucovineni deportaţi au murit de foame şi frig şi nu au mai revenit în locurile natale.

– După aceste evenimente situaţia din nordul Bucovinei a devenit şi mai grea, iar repatrierea sau refugierea în România a devenit practic imposibilă. Ce ne puteți spune?

– Despre calvarul românilor din acest an blestemat (28 iunie 1940 — 22 iunie 1941), despre «mărturiile de sânge» a poporului autohton din acestă regiune a scris în cele 477 de pagini din monografia-document «Martiri şi mărturii din nordul Bucovinei (Fântâna Albă – Suceveni – Lunca – Crasna – Igeşti…)» veteranul de război, original din satul Broscăuţii-Noi[xxii] din zona Storojineţului, Vasile Ilica[xxiii] , care a încercat să aducă şi listele, deşi necomplete, celor împuşcaţi sau morţi în locurile deportărilor. Acest lucru a fost continuat şi de către Centrul Bucovinean Independent de Cercetări Actuale, care pe parcursul anilor 2004-2005 a încercat o cercetare în fiecare localitate românească pentru a se documenta referitor la aceste evenimente [xxiv]. Probabil, deportările aveau să continue la infinit, dacă, cât de paradoxal n-ar suna, Germania nu ar fi atacat, la 22 iunie 1941, Uniunea Sovietică. În timpul retragerii în faţa armatelor română şi germană, NKVD-ul a evacuat o parte a deţinuţilor din închisoarea cernăuţeană, unii fiind apoi înecaţi în Nistru, în zona satului Costrijiuca. Mulţi, însă, au fost lichidaţi chiar în interiorul închisorilor din Cernăuţi, Hotin şi Storojineţ, în conformitate cu ordinul dat de Leontii Beria, şeful NKGB-ului unional[xxv]. La puţin timp după izbucnirearăzboiului, înnoapteade23 iunie1941, cca. 3.000 intelectuali şi personalităţi de frunte din Cernăuţi, majoritatea dintre ei evrei, au fost ridicaţi şi deportaţi în Siberia.Printre aceştia erau şi foştii conducători ai comunităţii, precum şi liderii mişcării sioniste din oraş [xxvi]. În decurs de un an (28 iunie 1940-22 iunie 1941), numărul jertfelor represiunii bolşevice în teritoriile anexate de sovietici (Bucovina, Basarabia şi plasa Herţa), potrivit unor estimări, s-ar cifra între 67.000 şi 89.500 de persoane. Conform listelor alcătuite de către administraţia românească în toamna anului 1941, în perioada iunie 1940 – iunie 1941 din judeţele, care făceau parte din guvernământul Bucovinei, au fost deportate, reprimate, sau au dispărut 36.129 de persoane, dintre care 14.942 din judeţul Hotin, 8.319 – din judeţul Cernăuţi, 4.387 – judeţul Storojineţ, 1.467 – judeţul Rădăuţi, 1.996 – din judeţul Dorohoi (adică din satele din zona Herţei) şi 5.018 persoane din oraşul Cernăuţi [xxvii]. Numai din judeţul Storojineţ au fost deportate, au fost represatesau au dispărut fără urmă 2.034 persoane de naţionalitate română[xxviii].

Potrivit datelor care privesc doar fenomenul deportărilor din regiunea Cernăuţi, în perioada menţionată au fost strămutate în diverse părţi ale URSS-ului, după unele informaţii 10.000 de persoane, după altele peste 13.000. Conform datelor de arhivă, la 13 iunie 1941, din raionul Herţa au fost deportaţi 1.996 de oameni: din Horbova 147 de persoane, din Cotu-Boian (aparţinând atunci comunei Horbova) 10 persoane, din Bănceni 43 de persoane, din Molniţa 77 de persoane, din Buda-Mare 39 de persoane, din Pasat 20 de persoane, din Lunca 35 de persoane, din Buda-Mică 31 de persoane, din Godineşti 20 de persoane, din Lucoviţa 37 de persoane, din Slobozia 30 de persoane, din Mogoşeşti 42 de persoane, din Pilipăuţi (Satu-Mare) 50 de persoane, din Mihoreni 34 de persoane, din Hreaţca 20 de persoane, din Proboteşti 26 de persoane etc. Din localitatea Mahala, raionul Noua-Suliţa, satul de baştină al familiei Nandriş, în acea noapte au fost ridicate 579 de persoane, iar din raioanele Hliboca şi Storojineţ au fost deportaţi: din Tereblecea 237 de persoane, din Cupca 92, din Oprişeni 44, din Stăneştii-de-Jos şi Stăneştii-de-Sus circa 140 etc. [xxix].

– Din câte știm din documente, majoritatea celor deportaţi au murit la locul deportării…

– Da. Mulţi dintre ei n-au avut parte nici de mormânt creştinesc. După cum ne mărturiseşte Ion Mihăieşi, numai din satul Ostriţa-Herţei «au fost lipsiţi de dreptul de a avea o ultimă urmă pe tărâmul de naştere… 136 de români cu frică de Dumnezeu care au ridicaţi în plină noapte şi duşi, cu preţ de mari chinuri pe drumul pătimelor, până la şi chiar după Cercul Polar, la Peciora şi în alte părţi ale Siberiei…» [xxx] Imaginea satelor, depopulate în mare parte, era extrem de tristă. În 1942, bucovineanul Ilie Mandiuc, membru al Societăţii pentru Cultura şi LiteraturaRomână în Bucovina, scria: «Cine cutreieră satele Ostriţa, Mahala, Cuciurul-Mare, Igeşti, Crasna, Tereblecea, Volcineţ, Horbova…, se cutremură adânc. Casele părăginite, gospodăriile neîngrijite prin care cresc numai bălării sălbatice. Fruntaşi ai satului, cei mai buni gospodari, oameni cu credinţă în Dumnezeu, oameni de adevărată cinste, de omenie, au fost deportaţi cu întreaga familie fară nici o vină, pe simplu motiv că sunt români, cu darea de mână şi gospodari bine înstăriţi»[xxxi]. Foarte mulţi basarabeni şi bucovineni au ajuns în localitatea Vorcuta, dincolo de Cercul Polar, unde au fost expediaţi cu forţa. Dumitru Mircescu, simpatizant comunist, care a trecut în anul 1936, înot, clandestin Nistrul în «raiul» bolşevic din URSS, fiind condamnat la zece ani închisoare ca spion român, scria în cartea sa de rememorări: «Cedarea Basarabiei şi Bucovinei de nord adusese la Vorcuta zeci de mii de români. Toţi, foşti gardieni publici, jandarmi, notari, primari, perceptori, preoţi…, nimeriseră dincolo de Cercul Polar cu condamnări de 10-15 şi20 de ani de muncă silnică de executat». Unii bucovineni au fost duşi la muncă forţată în orăşelul Skokim, aflat în guvernământul Tula, la 160 de km distanţă de Moscova. Odată cu apropierea frontului, autorităţile sovietice au pregătit un tren în vederea depozitării lucrătorilor aflaţi în putere la minele din Siberia. Cei mai slabi au fost folosiţi la săpat tranşee. Mulţi dintre ei au pierit de foame şi ger. La 21 ianuarie 1942, Comandamentul militar german din zonă a predat autorităţilor similare române 50 de bucovineni bolnavi deportaţi, care au fost transportaţi de urgenţă la Spitalul Central din Cernăuţi. Ei se aflau într-o situaţie foarte grea, deoarece până aproape de genunchi erau plini de degerături, sufereau de malnutriţie datorită condiţiilor inumane de lucru[xxxii].

După cum mărturisea Lazăr Alerguş din Cupca: «Pe data de 1 aprilie 1941 venea dinspre Pătrăuţi o coloană de oameni de câteva mii iar cei din faţă purtau cruci şi prapori din biserică şi se îndreptau spre reşedinta raionului Hliboca (Adâncata). La această coloană ne-am alăturat şi noi cei din Cupca… Cu toţii mergeam la Miliţia Raională din Hliboca să depunem cererile de plecare în România pentru că oamenii nu mai puteau îndura birurile, cotele şi robotele ce ne puneau în cârcă autorităţile sovietice. Românii ziceau că dacă au plecat nemţii şi polonezii atunci de ce să nu ne dea voie şi nouă românilor să mergem în patria noastră România, mai ales că le lăsăm sovieticilor toată agoniseala noastră, case, pământ, animale şi tot ce aveam noi acceptând să plecăm cu câte o traistă în spate în care aveam câteva schimburi şi ceva de-ale gurii pe două-trei zile. La Miliţia raională din Hliboca văzându-ne aşa mulţi nu au vrut să stea de vorbă cu noi şi ne-au spus să plecăm către casele noastre că altfel va fi rău de noi. O parte s-au întors spre casele lor că nu au venit pregătiţi să meargă în România, însă cei mai mulţi ce aveau familiile şi boccelele cu ei au pornit prin Suceveni spre Fântâna-Albă purtând crucile în fruntea coloanei. Eu şi cu fratele şi cu alţi oameni ne-am întors spre Cupca dar pe drum ne-au ajuns nişte militari călări şi ne-au arestat şi ne-au depus în arestul Miliţiei din Hliboca unde am fost ţinuţi vreo două săptămâni, după care am fost predaţi la Securitate (NKVD) din Cernăuţi unde am fost bătuţi şi cercetaţi zilnic până la 13 iunie 1941 când am fost îmbarcaţi în vagoane de marfă ca animalele (câte 150 de persoane într-un vagon) şi trimişi în Siberia. Am făcut parte dintr-un grup de 2.500 deportaţi care am fost trimişi la Aktiubinsk. De la ultima gară a trebuit să mai mergem pe jos încă vreo 40-50 km până la poarta primului lagăr. Dar mulţi din noi au murit pe drum de foame, de sete şi de dizenterie. La fiecare oprire în staţii, de altfel trenul avea drum deschis şi se oprea rar, în staţii mici, şi mai ales noaptea ca să nu fim văzuţi de oamenii din partea locului, deci la aceste opriri se scoteau morţii şi muribunzii şi se aruncau în gropi comune. Eu m-am întors din Siberia după 15 ani»[xxxiii].

Gheorghe Mihailiuc, veteran al învăţămăntului public din Dimca (Trestiana, raionul Hliboca) îşi aminteşte «cu spaimă» de anul 1940, de la care au început nenorocirile bucovinenilor: «Aşa-zişii fraţi mai mari, «eliberatori», au înlocuit adevărul cu minciuna. Sub acel regim odios spărgătorii de uşi, toţi cei crescuţi într-un mediu în care credinţa, dreptatea, adevărul nu-şi găseau loc, au devenit fruntea societăţii. Noi, băştinaşii acestui pământ, obişnuiţi cu alt mod de viaţă, am fost cu desăvârşire marginalizaţi. Limba, istoria, învăţământul, tradiţiile, credinţa, în genere cultura naţională, au avut mult de suferit… Apăsătoare este viaţa sub un regim tolalitar. O viaţă grea, umilitoare, când demnitatea omului este desconsiderată, de fapt, nici nu este viaţă, ci o moarte lentă. Această stare intolerabilă i-a facut pe mulţi oameni să cadă pe gânduri. Prin satele noastre creştea neliniştea. Trebuia găsită o soluţie. Bărbaţii se adunau în grupuri mici, sfatuindu-se în şoaptă. Unii îşi trăiau zilele negre în ascunzişuri. Au început urmărirea celor bănuiţi, anchetările, arestările, deportările. Peste sate se abătuse teroarea bolşevică.

Dacă nu faceai cârdăşie cu noii stăpâni erai pierdut. În acele condiţii insuportabile, o parte din populaţia română a nordului Bucovinei a hotărât să fugă în ţară, ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941 câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, şi-au îndreptat paşii spre Fântâna Albă…

Dar, pentru mulţi acest drum era fară întoarcere… Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci, până când mulţimea a ieşit la lizieră… Şi a început măcelul. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei un flăcău voinic purtând tricolorul s-a prăbuşit într-un lac de sânge… În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu… Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă… Soldaţii trăgeau fară întrerupere, cu precădere în grupurile compacte… Aproape inconştient am început să fug prin desiş. Moartea mă păştea la fiecare pas. Obosit peste măsură, rămâneam în urma celorlalţi fugari, rătăceam, ajungeam din nou la locul de unde pornisem… Vântul mi-a adus un bocet şoptit. Am pornit după el. Într-un pâlc de brazi câteva femei se tânguiau deasupra unei neveste care-şi dădea ultima suflare. Muribunda strângea la pieptul sângerând un băieţel de vreo doi anişori… O femeie a smuls copilaşul din braţele mamei care şi-a dat sufletul. Apoi toate au dispărut fară de urmă… Noaptea, grăbită, se aşeza peste copaci… Se auzeau încă împuşcături sporadice, la care tresăream ca muşcat de şarpe… Şi totuşi, am avut noroc… Ca prin minune, am ajuns în satul Petriceni (Camenca). Nişte oameni cu suflete mari, ucraineni de naţionalitate, ne-au hrănit şi ne-au dat adăpost. Datorită lor am scăpat cu zile… Cu riscul de a nimeri în ghearele soldaţilor, am ajuns acasă, la Trestiana, a doua zi pe la chindie. Şi până acum aud uneori şuieratul acelor gloanţe blestemate…»[xxxiv].

O altă mărturie ne aduceArtenie Irimescu din satul Carapciu, raionul Hliboca (Adâncata): „În ziua de 1 Aprilie 1941 împreună cu alţi gospodari din Iordăneşti şi Cuciurul-Mare am pornit spre Sucevenide unde mai erau vreo 13 km până la frontiera cu România. La hotarul cu Sucevenii ne-au barat calea soldaţi călări care ne-au somat să ne întoarcem acasă. Unii din noi s-au oprit neştiind ce să facă, alţii au încercat să fugă spre pădure, dar s-a tras în plin. Cu acel prilej au fost omorâţi: Traian Tovarniţchi, Gheorghe Tovarniţchi, Vasile Tovarniţchi, Cosma Opaiţ, Nicolae Corduban.Eu am fost rănitla piciorul drept. Glonţul mi-a străpuns osul şi au mai fost răniţi: Vasile Opaiţ, Petrea Ungureanu, Gheorghe Opaiţ – toţi am fost duşi sub stare de arest la Spitalul din Cernăuţi, dar Gheorghe Opaiţ a murit pe drum, fiindcă pierduse mult sânge. Tot atuncea au fost arestaţi şi fraţii mei Traian şi Petre Irimescu dar nu s-au mai întors niciodată. De la spitalul din Cernăuţi o parte au fost duşi în, lagărul din Karelia, unde din 4.000 de deportaţi la liberare în 1956 au rămas doar 600[xxxv].

Mulţi bucovineni au fost deportaţi în Siberia sau în Asia Centrală. Astfel, familia lui Gheorghe Cioric, impiegat de mişcare la gara Moşi de lângă Cernăuţi, a fost deportat în Siberia pe data de 13 iunie 1941.

Martoră a acestor evenimente tragice, Zenaida Burduja-Cioric, care avea atunci vârsta de 11 ani, relata după mai bine de cinci decenii următoarele: «Gara era inundată de lume, părea o poiană multicoloră. Pe atunci, românii din Bucovina încă purtau haine naţionale: catrinţe, cojocele, bundiţe, pălării, iţari… La apropierea NKVD-iştilor s-a început un răcnet nemaipomenit. Pe bărbaţi îi depărtau de familii. Copiii li se agăţau de pantaloni, soţiile îi cuprindeau de gât. Soldaţii îi îmbrânceau». Ajunşi în Siberia, mulţi nu au rezistat temperaturilor extrem de scăzute, dar mai ales asprului regim de lagăr. Aceeaşi participantă la tragicele evenimente arăta în continuare: «Au murit moşul Moroşanu şi soţia sa. A murit moşu Olaru… De asemenea, preotul Alecu Ostapov din Cernăuţi, originar din raionul Lipcani, şi-a ieşit din minţi şi în scurtă vreme a murit»[xxxvi].

Oamenilor deportaţi li se confisca şi averea şi chiar şi celor ulterior reabilitaţi ea nu a fost restituită. Iată ce scria Elena Gresculeac-Dejetaru din satul Ritcovţî[xxxvii], raionul Noua-Suliţă în 1991 la «Plai Românesc»: «Necazul m-a facut să aştern pe hârtie aceste rânduri… Vă scriu în ruseşte, ca n-am avut norocul să învăţ în limba maternă, deşi o cunosc pe cea vorbită. În iunie 1941 mama, tata, bunica şi noi, doi copii, am fost deportaţi în Siberia. Trecuse miezul nopţii când ne-au bătut la geam. Tata a ieşit să le deschidă «musafirilor» uşa şi aceştia i-au spus că suntem arestaţi cu toţii. Mama a început să plângă şi a încercat să se strecoare până în grajd, unde aveam viţel mic, dar oaspeţii au îmbrâncit-o, spunându-i caacolo unde vom fi duşi, vom primi vacă… Din acea noapte îmi amintesc doar de văicărelile oamenilor şi lătratul câinilor.

…În gara Noua-Suliţă ne aştepta un marfar cu peste 40 de vagoane. După ce am fost înghesuiţi în ele şi puşi sub lacăt am călătorit în condiţii îngrozitoare până la gara Işim din regiunea Tiumeni. Acolo am fost părăsiţi pentru o săptămână în ograda unei biserici pustii. După distribuire, am nimerit în punctul cel mai nordic, în tundră, având doar cerul deasupra capului. După o lună a murit bunica. Peste alte două săptămâni s-a stins tata — avea 32 de ani. Astfel, în pustietatea neagră, fară să cunoaştem limba, am rămas doar cu mama. Eu aveam 4, iar sora — șapte anişori. Mama primea pe cartelă 500 grame de pâine pe zi. Muncea zi şi noapte ca să ne poată întreţine. Vara cosea iarbă, căra fânul la fermă unde lucra şi tăia în pădure. Aveam milă doar din partea băştinaşilor, care ne dădeau uneori peşte… Salvarea ne-a fost în pomuşoare şi ciuperci. În 1954, am fost reabilitaţi, dar abia în 1956 ne-am întors în sat. În casa noastră locuiau străini. Abia peste doi ani am putut să o … cumpărăm de la ocupanţi. În iunie 1941 am lăsat-o plină cu de toate, iar în grajd aveam cal, vacă şi viţel, porci, găini. În 1968, nu ştim conform cărei dispoziţii ni s-au plătit 370 de ruble. Oare atât a costat averea, agonisită de bunici şi părinţi? Soţul meu a fost de asemenea deportat. La 16 ani, rămânând fară de părinţi, s-a făcut tăietor de pădure. Şi iată în 1989 părinţii lui au fost reabilitaţi conform unei hotărâri cu întoarcerea averii confiscate. De atunci ni se tot promite achitarea datoriei. De la procuratură am fost trimişi la serviciul financiar, la direcţia regională a afacerilor (interne). Până la urmă demersurile noastre s-au împotmolit pe masa cine ştie cui… Am lucrat peste 30 de ani în sovhozul «Cernoviţchi». Astăzi sunt grav bolnavă. Nu mai are sănătate nici soţul. Mama, deşi e de vârstă înaintată, n-are pensie, deoarece în Siberia nimeni nu i-a dat document pentru anii munciţi la fermă. Oare chiar nu ni se va întoarce ceea ce ne-a aparţinut odată?»[xxxviii]. Mărturii mai ample ale supravieţuitorilor au fost publicate, în mai multe numere, începând cu 1992, înAlmanahul cultural-literar al românilor nord-bucovineni „Ţara fagilor»(1992-2004), redactat de către ziaristul cernăuţean Dumitru Covalciuc, preşedintele cercului neformal «Arboroasa» din regiunea Cernăuţi[xxxix]. Cifrele statistice oficiale nu-i cuprind nici pe germanii repatriaţi în Germaniasau pe românii, care s-au refugiat ori au fost repatriaţi în perioada respectivă în România. După unele date, doar pănă în noiembrie 1940 circa 45 mii de persoane de origine germană au părăsit regiunea Cernăuţi, repatriindu-se în Germania[xl] . Împreună cu ei au părăsit Bucovina şi câteva mii de români, poloni şi ucraineni. După revenirea Basarabiei şi nordului Bucovinei la România în 1941s-a decis ca aceste două provincii să constituie două unităţi administrative autonome, conduse direct de conducătorii statului prin reprezentanţi personali. În guvernământul Bucovinei au intrat cele 5 judeţe din Bucovina (Câmpulung, Suceava, Rădăuţi, Storojineţ şi Cernăuţi), judeţul Hotin din nordul Basarabiei, iar din octombrie 1941 – şi judeţul Dorohoi (practic tot teritoriul actualei regiuni Cernăuţi plus sudul judeţului Hotin)[xli]. Populaţia românească din aceste teritorii a primit cu încredere şi speranţă administraţia civilă şi militară românească. Minorităţile naţionale, însă, au primit cu rezervă noua stare de lucruri. Cel mai puternic au fost afectaţi evreiidin aceste două provincii. La 8 iulie 1941 generalul Ion Antonescu a ordonat ca evreii să fie strămutaţi peste hotarele ţării. Evreii din zonele rurale şi din oraşe au fost adunaţi, în lunile iulie – august 1941, în lagăre provizorii, iar în septembrie s-a început deportarea acestora în Transnistria.

După unele informaţii mai exacte, au fost deportaţi 43.768 d evrei in Bucovina şi 10.368 din oraşul şi din judeţul Dorohoi. Numai din oraşul Cernăuţi au fost deportaţi în timpul războiului în Transnistria 23.391 de evrei[xlii]. Potrivit recensământului oficial din 1942, mai locuiau atunci 19.375 de evrei în Bucovina, din care 16.794 la Cernăuţi[xliii]. Mai multe personalităţi din România, printre care şi Traian Popovici, primarul Cernăuţului în anii 1941-1944, au intervenit în favoarea evreilor români. Graţie străduinţelor primarului Traian Popovici, cca. 15.000 de evrei din Cernăuţi, sub pretextul că sunt necesari economiei oraşului, au fost salvaţi de la deportare în Transnistria[xliv]. Administraţia civilă românească a efectuat în anul 1941 un recensământ administrativ şi unul statistic în Basarabia şi Bucovina, pentru a stabili mai exact situaţia din aceste două provincii după un an de ocupaţie sovietică, care a semnalat că din cauza schimbărilor social-economice şi politice bruşte, care s-au produs în Bucovina în anii 1940-1941, s-a modificat radical şi structura etno-demografică şi socială a populaţiei acestei provincii.

– Se știe că populaţia Basarabiei şi nordului Bucovinei a scăzut de la 3.776.309 locuitori în 1940 la numai 3.525.008 în 1941[xlv] …

– În această perioadă scurtă a scăzut în mod dramatic mai ales populaţia urbană a Bucovinei. La Cernăuţi locuiau în 1941 doar 66.436 de locuitori comparativ cu 112.427 persoane în 1930 — adică populaţia oraşului a scăzut cu 45.991 persoane sau cu 40,9 la sută[xlvi]. În perioada 1940-1941 au fost afectate cel mai dramatic astfel de categorii sociale, precum negustorii, meseriaşii, funcţionarii, profesioniştii liberi[xlvii] . Potrivit analizei consecinţelor ocupaţiei sovietice în perioada iunie 1940 – iunie 1941 pentru populaţia din judeţele guvernământului Bucovinei, au fost deportate, represate sau au dispărut 36.129 de persoane, dintre care 14.942 din judeţul Hotin, 8.319 – din judeţul Cernăuţi, 4.387 – judeţul Storojineţ, 1.467 – judeţul Rădăuţi, 1.996 – din judeţul Dorohoi (adică din satele din zona Herţei) şi 5.018 persoane din oraşul Cernăuţi[xlviii]. În ciuda tuturor dificultăţilor, situaţia privind componenţa naţională a teritoriului regiunii Cernăuţi imediat după revenirea acestui teritoriu în componenţa României în linii generale totuşi poate fi estimată. Aşa, după un an de stăpânire sovietică, de repatriere a etnicilor germani şi maghiari, de deportare a evreilor, de refugiere sau deportare a unui număr mare de români, polonezi, ucraineni, guvernământul Bucovina avea următoarea structură etno-demografică[xlix] a populaţiei: Referindu-se doar la zona nordbucovineană şi a Ţinutului Herţa(fără nordul judeţului Hotin) a regiunii Cernăuţi, Marian Olaru constata: «Populaţia estimată a regiunii ocupate de sovietici din fosta Bucovină, împreună cu cea a Herţei, era de 545.267 locuitori, din care, în 1946, românii reprezentau 37 la sută şi ucrainenii 45 la sută. În urma instaurării dominaţiei sovietice, pe teritoriul de nord al fostei Bucovine s-au produs importante schimbări demografice. Referindu-ne la intervalul iunie 1940 — iunie 1941, acestea sunt: refugierea spre interiorul Regatului Român a unei părţi a populaţiei româneşti; repatrierea germanilor, polonezilor şi maghiarilor; asasinatele în masă săvârşite de sovietici şi deportarea românilor în gulagul sovietic.

Fără să avem o cifră exactă a celor ucişi sau deportaţi de regimul sovietic, în 1940-1941, cercetătorii români ai problemei estimează că la Fântâna-Albă, la 1 aprilie 1941, au fost înpuşcaţi 1.500 de oameni, iar pe 13 iunie 1941 au fost ridicaţi pentru a fi deportaţi 13.000 etnici români — după unii cercetători, după alţii – 41.000[l]. Şi aceste cifre nu par deloc exagerate, deoarece numai din satul Mahala în acest an de «rai stalinist» au fost deportate 602 de persoane[li]. La aceste cifre trebuie să adăugăm numeroasele persoane care au căzut victime în încercarea de a forţa frontiera instaurată, după 28 iunie 1940, între România şi URSS. Dacă raportăm aceste pierderi la cifra de aproximativ 192.000 de români, câţi rămăseseră doar în zona bucovineană şi herţeană de ocupaţie sovietică între 1940 şi 1941, putem înţelege adevăratele proporţii ale seismului demografic la care a fost supusă Bucovina istorică (între 1/4 şi 1/3 din populaţia românească a teritoriului bucovinean ocupat de sovietici a fost deportată sau exterminată)[lii]. Forma principală de manifestare a regimului sovietic a fost represiunea, ce nu a ocolit nici una din păturile sociale sau naţionalităţile din regiune, dar era îndreptată în primul rând împotriva românilor bucovineni, care, prin tradiţii şi legăturile fireşti cu ţara, s-au dovedit cei mai redutabili adversari ai structurilor de ocupaţie sovietică. Dacă teroarea ca sistem de guvernare sovietic a vizat iniţial fosta clasă politică şi marii proprietari, treptat ea s-a extins şi la nivelul întregii societăţi. „În decurs de numai 12 luni, au fost deportate 41.000 de persoane, aproximativ zece la sută din întreaga populaţie din nordul Bucovinei, măsură care, combinată cu masivele colonizări cu diverşi alogeni din interiorul imperiului, urmărea modificarea radicală a realităţilor demografice din acest ţinut… S-a dispus strămutarea unor întregi familii, de la bunic la nepot, dar mai ales lichidarea elitei intelectuale româneşti, un exemplu elocvent în acest sens fiind Sever Zotta — remarcabi genealogist şi membru corespondent al Academiei Române — ce şi-a găsi sfârşitul în GULAG-ul stalinist»[liii].

Urmările acestuia se resimt şi astăzi, nu numai prin reducerea considerabilă a ponderii românilor din actuala regiune Cernăuţi(aproximativ 20 la sută), dar şi prin prezenţa, în număr însemnat, în regiunea Siberiei a Federaţiei Ruse, a aproximativ 500.000 de urmaşi ai românilor deportaţi din Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa în anul 1940[liv].

– Ce a însemnat acest an «de libertate sovietică» şi cum «o iubea» populaţia Bucovinei?

– Iată ce ne mărturiseşte pilotul român, căpitanul Andreescu Paul, care chiar în primile ore ale războiului a fost nevoit să aterizeze într-un sat transprutean de lângă Cernăuţi cu populaţie mixtă româno-ucraineană: „…Aterizând în acest loc, în care nu sosiseră încă trupele noastre, aviatorul se aştepta la orice. Era aproape sigur că va fi luat prizonier şi dacă s-a hotărât să aterizeze era numai pentru faptul că nu mai putea continua sub nici un motiv zborul. Satul se numea Lehucenii Tăutului[lv] . Nici nu coborâse din avion şi …a văzut populaţia din sat alergând spre livada în care aterizase el. Ţăranii veneau în fugă şi într-un număr considerabil. Voiau să-l ia prizonier? Se părea că unii dintre ţărani au în mâini coase şi topoare. Aviatorul şi-a făcut cruce şi a aşteptat… Când grupul de săteni s-a apropiat, el a putut distinge strigătele lor de «ura!». Peste câteva minute aviatorul era îmbrăţişat de zeci de oameni care se îmbulzeau spre dânsul, căutând fiecare să-l atingă măcar cu mâna. Femeile şi câţiva bătrâni au îngenuncheat şi i-au sărutat pantofii, alţii îi luau mâinile şi nu mai conteneau să le sărute. Toţi locuitorii acestui sat, văzând culorile româneşti ale avionului, au alergat să se prosterneze la picioarele zburătorului care reprezenta pentru ei întreaga armată care îi dezrobise… Toţi vorbeau cu lacrimi în ochi şi povesteau suferinţele îndurate timp de un an: «Dacă nu veneaţi acum, eram pierduţi!»Aceasta era fraza pe care o repetau la fiecare două cuvinte, toţi cei care vorbeau. Ce scenă ar putea ilustra mai bine suferinţele pe care le-au îndurat ţăranii sub bolşevici, decât aceasta: Un sat întreg alcătuit din bărbaţi, copii, femei şi bătrâni, care se aşează în genunchi la picioarele primului ostaş din armata care i-a scăpat de tirania comunistă, sărutându-i pantofii?»[lvi]. Comentariile sunt de prisos.

– Ce ne puteţi spune despre populaţia regiunii Cernăuţi în perioada sovietică postbelică stalinistă (1944-1953) şi poststalinistă de până la primul recensământ sovietic din 1959?

– Românii din regiunea Cernăuţi au avut de suportat două aşa-numite «eliberări»: invazia sovietică din iunie 1940, în consecinţa lui Ribbentrop-Molotov şi «eliberarea» de la sfârşitul lunii martie a anului 1944, în consecinţa războiului care se apropia de sfarşit. Cu toate analogiile dintre ele, o analiză mai minuţioasă ne duce la concluzia că între aceste două evenimente există multe diferenţe. Revenirea sovieticilor, în martie-aprilie 1944,trecuţi ei înşişi prin toate nevoile şi grozăviile războiului, nu a însemnat, însă, şi o revizuire în direcţia unei atitudini mai tolerante a politicii faţă de populaţia autohtonă. Autorităţile au devenit şi mai dure, iar amploarea sovietizării nu a mai cunoscut limite. În această perioadă, comuniştii s-au ciocnit  derezistenţa armată adiverselor grupări de partizani antisovietici, provenind din rândurile românilor şi ucrainenilor. Dacă prima invazie din 1940 a fost pusă la cale din timp şi, evident, a fost bine pregătită. Sovieticii ştiau ce au de facut şi, odată cu armata, teritoriile ocupate au fost împăienjenite cu diverşi «politruci», «ilegalişti», «luptători pentru fericirea poporului» pentru «reunirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord cu Patria Sovietică», cu comunişti, «patrioţi», trădători şi alte cozi de topor. Aceştia, fiind bine informaţi, au modelat teritoriile ocupate după chipul şi asemănarea… Au urmat păcălelile, dezinformările, teroarea, masacrele si deportările în masă, care au lăsat urme de neşters în memoria populaţiei supravieţuitoare.

– Cu totul altfel a arătat «eliberarea» din primăvara anului 1944. După ani de lupte grele, pierderi materiale şi umane uriaşe, după mizerie, sărăcie şi persecuţie neîntemeiate, sovieticii au re-intrat în ţările învecinate.

Luarea cunoştinţei de stilul de viaţă, modul de gospodărire, etica şi spiritualitatea popoarelordin aceste ţări au produs o triplă impresie: Marii comandanţi de oşti erau preocupaţi de probleme strategice şi tactice. Acumulând o mare experienţă de război, învingând groaza ce o aveau la început faţă de maşina germană de război, ei plăsmuiau planurile operaţiunilor, realizarea cărora în majoritatea cazurilor le aducea izbândă. Se pare că pentru ei, soarta populaţiei civile ca şi cea a ostaşilor de rând, era o noţiune mai mult abstractă decât reală, iar unele greşeli ce se infiltrau în operaţii, erau iertate prin scopul urmărit. De exemplu, prima mare formaţiune militară sovietică ce a intrat în Crasna, şi-a instalat bateria de tunuri pe dealul ce domină Huta-Veche, numit Arşiţa. Altă formaţiune a ajuns în partea opusă — la Zubroviţa. Trei zile la rând unii au tras în alţii, crezând că aveau în faţă duşmanul. Atunci casele gospodarilor au rămas fară geamuri. Un obuzier de câmp trăgea rar, dar când împuşca, sticlele se faceau puzderie[lvii];

Ostaşii de rând, mobilizaţi din toate colţurile Imperiului Roşu, la contactul cu localnicii rămâneau de-a dreptul şocaţi. Amenajarea gospodăriilor din Crasna le trezea invidia… Mulţi ostaşi, care, demobilizându-se, nu s-au mai întors la baştina lor, ci au rămas să trăiască printre noi. La întrebarea, dacă după 30 de ani nu-i era dor de plaiurile natale, de rude, unul, originar din Mordovia, mi-a răspuns: «nu, n-am ce vedea acolo. Ce să vezi? Nişte bordeie săpate în pământ, o viaţă de câine? Aici am gospodărie «gata clădită», «serviciu de onoare». Această pătură a ostăşimii, simţind că se apropia demobilizarea, se străduia să se chivernisească cu trofee, obţinute prin orice mijloace.

Totuşi, politica oficială n-o promovau nici comandanţii supremi, nici ostaşii de rând, ci aşa-numita verigă medie — gradaţii de la locotenenţi, la căpitani şi maiori, cadre selectate din rândurile intelectualităţii marelui popor rus, instruite «blitz» şi mobilizate pe front. Erau erudiţi, oarecum omenoşi, menţineau ordinea şi disciplina în unităţi şi, principalul, se credeau cu adevărat eliberatori, promotori ai unicului sistem ortodox-socialist. În zonele «eliberate» instalau comendaturi sovietice, conduse de vreun căpitan sau locotenent-major, misiunea cărora consta în menţinerea ordinii, protecţia populaţiei civile şi, bineînţeles, în propagarea noului sistem. Aceste comandamente erau dislocate de obicei în conacurile boiereşti părăsite sau în casele gospodarilor mai înstăriţi. Anume aceste comandamente au lansat ordinul obligatoriu de evacuare a populaţiei… [lviii]. Ordinul urma a fi executat. Evident, că sovieticii se aşteptau la o mare rezistenţă din partea nemţilor pe crestele munţilor şi au ordonat evacuarea populaţiei. Gestul părea foarte uman, dacă n-ar fi fost trista amintire a deportărilor din 1941. La Crasna, de exemplu, s-a ordonat evacuarea din cea mai mare parte a Crasnei şi din Vicovu-de-Sus şi de evacuare totală a populaţiei din Huta-Veche, Straja, Falcău… Însă, pe neaşteptate sovieticii au întâlnit o rezistenţă din partea ţăranilor simpli din Crasna, care, având în memorie trista amintire a deportărilor din 1941, s-au înţeles între ei «să nu ne lăsăm ridicaţi!».

Iată cum relateză aceste evenimente Ştefan Motrescu: „… Mitric Ion al lui Pamfir s-a furişat spre o căruţă, i-a scos o roată şi a farmat-o, zicând: «Acu du-ne, dac-ai cu ce!»… În acelaşi timp doi fraţi — Motrescu Istrate şi Vasile, porecliţi ‘Căcărază’, mânau prin lunca Sireţelului nişte vite rămase fară stăpân. Soldaţii de la comendatura din Ciudei … s-au luat după ei. Fraţii au lăsat vitele şi, pe căi lăturalnice, au ajuns la locul stabilit din Crasna-Putna, unde s-au amestecat cu oamenii, ce se adunau după înţelegerea avută. Soldaţii urmăritori au luat şi ostaşi de la comendatura din Crasna … şi au purces spre locul adunării. Un moş cu autoritate, Ursache Grigore, poreclit ‘Botuză’, a sărit cu parul la unul din soldaţi, înjurându-l: «Răsţâţa ta, mă negrule!…», dar, bineînţeles, n-a putut să-i oprească, şi aşa s-au pomenit faţă-n faţă soldaţii înarmaţi cu pistoale automate şi mulţimea mereu crescândă. A urmat o scurtă perioadă de tratative. Ruşii cereau să le fie daţi fraţii pe care i-au urmărit. Atunci Popiuc Nicolai, poreclit ‘Piţilică’, care ştia ruseşte, s-a apropiat de unul dintre soldaţi, ca să-i explice ceva. Deoarece ţeava armei era îndreptată spre pieptul lui, el a încercat s-o înlăture cu mâna. A urmat o rafală scurtă şi Piţilică s-a prăbuşit ciuruit de gloanţe în abdomen. Tot atunci a căzut Constantin Bândiu, gospodar din satul vecin Ciudei, confundat cu unul din cei doi fraţi Motrescu. Bândiu a murit pe loc, în convulsii… Oamenii s-au repezit la un gard de răzlogi şi s-au „înarmat» cu pari. Soldaţii continuau să tragă din plin. A mai căzut moşneagul Pleşca Ion al lui Vasile… Oamenii s-au aprins şi au încercat să se avânte în lupta corp la corp, dar soldaţii trăgeau întruna, culcându-i la pământ[lix] . Mitric Toader al lui Ioachim (Gaiţă), a fost rănit la picior şi tot restul vieţii a şchiopătat. Mitric Ion al lui Pantel a fost rănit la grumaz. Răni adânci au mai primit Mitric Istrate al lui Florea (Carol), Pleşca Vasile al lui Zaharie (Pleşcanul). Rănită a fost şi Iliuţ Victoria Nichitoaiei. Mitric Auruţa… a fost împuşcată în gură. Soţul ei, Mitric Gheorghe al lui Nicolai, a fost împuşcat în mână. Motrescu Istrate a lui Gheorghe a fost împuşcat în cap şi într-o mână. O rană în piept a primit Tănase Osalciuc…

– Nu se ştie cât ar fi durat acest masacru, dacă n-ar fi intervenit o întâmplare salvatoare.

– Doi fraţi, feciorii lui Florea — Dumitru si Costan — fiind fugari, se aflau ascunşi în casa din apropiere. Auzind împuşcăturiau ieşit în gang şi au început să tragă din ZB-uri.Efectul a fost uimitor. Soldaţii sovietici, strigând: «Nemţî! Nemţî!», s-au retras, lăsând oameni însângeraţi, morţi şi răniţi»[lx] . Iată ce povesteşte încă un martor ocular, Olaraş Gheorghe al lui Toader: «La Ioachim al lui Ştefan Brahă se afla comanda militară rusească. Aveam 18 ani, abia am adus vitele de la păscut. La Ioachim soldaţii mi-au spus să nu merg mai departe. Totuşi, m-am furişat până la Toader al lui Gaiţă. Acolo am văzut morţi şi răniţi. Am luat căruţa de la Popiuc şi i-am dus acasă, le-am învelit picioarele cu propria-mi bundiţă. I-am mai cunoscut pe Bândiu din Ciudei, pe Victoria Nichitoaiei, pe Auruţa cu soţul ei, Gheorghe al lui Nicolai al lui Bălanei, dar şi pe alţii… Oamenii au rânduit morţii, şi-au vindecat rănile… Preoţi în sat nu erau şi toată rânduiala înmormântării a căzut în grija a doi călugări de la Mănăstirea Putna»[lxi]. Rezistenţa militarădin partea nemţilor într-adevăr a avut loc, dar nu în partea Crasnei, ci la Cârlibaba, pe muntele Oiţa, pârâul Colacului din Câmpulung-Moldovenesc. Evacuarea totuşi a avut loc. Până la 23 august 1944, crăsnenii au pribegit prin Bobeşti, Broscăuţi si Panca, lăsând fară îngrijire case, acareturi, animale, ogoare. Dar după această rebeliune şi după înăbuşirea ei în sânge, mulţi crăsneni au luat calea munţilor, unde, ca răzbunători ai poporului, ani la rând i-auhărţuit pe NKVD-işti, băgând groază în noile cadre de conducere… Au murit cu armele în mâni, nedorind să se supună regimului bolşevic[lxii]. După cum era de aşteptat, în primăvara anului 1944 situaţia din Basarabia şi nordul Bucovinei din nou s-a schimbat drastic. Din cauza ofensivei armatei sovietice România a fost nevoită să cedeze din nou cele două provincii Uniunii Sovietice.

În martie-aprilie 1944 în România din Basarabia şi Bucovina s-au refugiat circa 700.00 persoane, care împreună cu cei ce au plecat în 1940 din provinciile cedate depăşe cifra de 1.000.000 de refugiaţi majoritatea absolută fiind de origine română [lxiii]. Câţi dintre ei erau din teritoriile actulei regiuni Cernăuţi nu se cunoaşte exact. Din ţinutul Herţa s-au refugiat în 1944 în România (potrivit listelor sovietice) 3.218 persoane, adică cca. 10 la sută din populaţia de atunci a ţinutului. După război s-au întors înapoi doar 1.254 de persoane[lxiv]. Iată ce scrie Elena Demianu din suburbia cernăuţeană Clocucica: „În 1944… începuse marele refugiu şi clocucicanii, amărâţi că îşi lăsau casele, avutul agonisit în trudă şi cu sudoare, mormintele celor dragi, că îşi părăseau… locurile de baştină, încercau să mai prindă un tren, care să-i ducă undeva în adâncul României, fie şi vremelnic, numai ca să se salveze de urgia stăpânirii roşii. Suburbia, românească până atunci, se golise de oameni şi în locul băştinaşilor aveau să vină, din urma tancurilor sovietice, vânători străini de case şi avuturi rămasa fără stăpâni… După refugiul din 1944 puţini de-ai noştri au rămas în suburbia cernăuţeană Clocucica… Vremile de după război i-au înstrăinat şi şi pe unii dintre cei care au rămas în suburbie…. Nici în biserică nu ne mai putem ruga astăzi în limba noastră strămoşească»[lxv]. Pentru românii rămaşi în regiunea Cernăuţi se începea o perioadă grea – perioada supravieţuirii etniceîn faţa deportărilor, asimilărilor în favoarea ucrainizării la sate şi rusificării la oraşe, refugierilor în România şi intrzicerea limbii române, încuragării «cozilor de topor» şi exterminarea elitei naţionale…

– În primăvara anului 1944 începea cea de a treia etapă a lichidării elementului românesc din nordul Bucovinei, nordul Basarabiei şi Ţinutul Herţei.

– Un locuitor al satului Molodia, fostul judeţ Cernăuţi, îşi aminteşte despre calvarul de atunci al românilor următoarele: «Prin luna mai a anului 1944 la primărie au fost chemaţi toţi bărbaţii în vârstă de până la 50 de ani. Fiecare a fost întrebat de era de naţionalitate română ori «moldovenească». Oamenii răspundeau că erau români de când s-au văzut pe lume moşii şi strămoşii lor, dar ocupanţii ţipau că între români şi moldoveni nu era nici o diferenţă şi că din acea zi toţi se vor numi moldoveni. Chiar în acea lună «moldovenii» din Plaiul Cosminului (Molodia) au primit ordin de încorporare în Armata Roşie. Adunaţi lângă primărie, au fost încolonaţi şi petrecuţi în sunete de fanfară lacercul de recrutare. Acei care n-au dorit să se facă «moldoveni», românii adică, au nimerit nu pe front, ci în lagărele de muncă din zona lacului Onega, unde au murit de-a lungul timpului peste jumătate din ei»[lxvi].

– Pentru a fi deportat era deajuns să fii bărbat şi gospodar…

– Pe la mijlocul verii anului 1944, sovieticii au dus în Karelia, «la Finlanda», în lagărele de muncă, aproape toţi bărbaţii care mai rămăseseră prin satele bucovinene — bătrâni, invalizi şi chiar persoane bolnave psihic şi unde aproape toţi au murit acolo de foame[lxvii]. Ca să nu mai fie luaţi în Armata Roşie şi în lagăre, în pădurile şi în munţii Bucovinei au început să acţioneze detaşamente de partizani, ca formaţiuni ale luptei de rezistenţă antisovietică şi anticomunistă[lxviii]. La Crasna, în munţi, din 1944 până în 1948, a acţionat grupul de partizani al lui Ilie Gherman, zis Ciocălău. Acesta a fost un om dârz, isteţ, dibaci, puternic, un om care îşi iubea neamul şi care s-a încumetat să se pună în calea puhoiului bolşevic. N-a fost «tâlhar», cum le plăcea unora să afirme până nu demult, ci mai degrabă un judecător sever al iscoadelor stăpânirii bolşevice dezmăţate[lxix].

Între anii 1944-1945, o puternică organizaţie de luptă împotriva ocupanţilor bolşevici a condus-o ţăranul Ştefan Petriu, originar din Molodia. Detaşamentul său a acţionat în satele din jurul Cernăuţilor, avându-şi baza în Codrii Cosminului şi organizând operaţii de luptă împreună cu detaşamentul lui Zamorski din Dumbrava-Roşie şi cu cel al lui Hudiur din pădurile Cuciurului-Mare. Oamenii lui Petriu s-au angajat în lupte crâncene împotriva trupelor NKVD, a miliţiei sovietice şi chiar a subunităţilor militare[lxx].

O ciocnire violentă, care s-a soldat cu morţi şi răniţi, a avut loc în vara anului 1944 în localitatea Crasna din fostul judet Storojineţ, când ţăranii de acolo s-au răsculat împotriva militarilor sovietici[lxxi]. Folosindu-se de ocazii, noua putere continua procesul schimbării fizionomiei etnice a regiunii, micşorând artificial numărul românilor… După încheierea războiuluiautorităţile sovietice au distrus câteva localităţi mai mici din regiunea Cernăuţi, populate de români. Astfel, locuitorii din colonia Buci de lângă Rarancea au fost strămutaţi în regiunile Herson şi Zaporojie din sudul Ucrainei. Satul Albovăţ din preajma Storojineţului a fost distrus în scopul lărgirii unui poligon. A fost distrusă şi colonia I.G. Duca de lângă satul Iurcăuţi[lxxii]. Au fost şterse de pe faţa pământului şi satele Frunza şi Prisaca, care au nimerit pe frontieră. De asemenea, populaţia satului Ţânteni din zona Herţei a fost ridicată şi strămutată în sudul Ucrainei, dar cei care s-au întors, au reuşit să renoveze satul. O soartă dramatică a avut-o şi satul Proboteşti de lângă Herţa, care a fost dezmembrat de noua frontieră. În 1940 satul Proboteşti avea 2.416 locuitori, iar în 1947 – doar 780 persoane, o parte din acest sat, cca. 125-130 persoane, rămânând pe teritoriul României[lxxiii].

– În timp ce numărul românilor scădea, numărul altor etnii creştea…

– Aşa e, după ce, în primăvara anului 1944, armata sovietică a recuperat din nou Cernăuţul, numărul evreilor din oraş s-a mărit la cca. 30.000, dar a fost interzisă o viaţă organizată a comunităţii evreieşti în forma de odinioară. Chiar din primele luni după reîntrarea trupelor sovietice în Bucovina şi Basarabia a fost declanşată teroarea. În luna mai 1944, sovieticii au început să efectueze recrutări în Armata Roşie a tuturor bărbaţilor cu vârste cuprinse între 18 şi 50 de ani. Cu această ocazie, un fenomen de masă a devenit refuzul înrolării. Astfel, numai în raionul rural Cernăuţi 400 de recruţi nu s-au prezentat la comisariatele militare, autorităţile recurgând la serviciile miliţiei şi armatei pentru a-i ridica de pe la casele lor[lxxiv]. Mulţi dintre tineri se ascundeau prin pădurile bucovinene, fiind vânaţi de organele de securitate bolşevice. Astfel, în primăvara anului 1944, în pădurea de lângă Buda-Mahala, militarii sovietici au urmărit şi surprins un grup de tineri români, împuşcându-i pe loc, fară a se încerca capturarea lor. Cel puţin 13 persoane au fost ucise, reuşind să se salveze doar patru[lxxv]. La 24 august 1944, peste 7.000 de cernăuţeni(din Târnauca circa 130, din Tereblecea 45, din Băhrineşti 36 etc.) au fost duşi la muncă forţată în Karelia, în zona lacului Onega, la tăiat pădure şi construit canalul «Marea Baltică — Lacul Onega» sau la construcţia de căi ferate.  Oamenii munceau câte 12-15 ore pe zi, pe un ger de până la -40°C — -45°C, fiind hrăniţi cu ciorbă din peşte sărat, astfel încât, şi-au mâncat şi opincile din piele de porc sau de vită cu care veniseră de acasă.Cei care au supravieţuit, la sfârşitul anului 1945, au obţinut dreptul de a reveni în Bucovina[lxxvi].

În toamna anului 1944, în baza hotărârii Comitetului de Stat al Apărării al URSS nr. 6 784/a, din 25 octombrie 1944, a fost efectuată mobilizarea contingentului de tineri născuţi în anul 1927.

În raioanele «atinse cel mai puternic de către elementul contrarevoluţionar», acestea fiind cele din apropierea graniţei cu România, s-a dispus ca recruţii să fie convocaţi la comisariatele militare raionale sub motivul organizării repetate a instrucţiunii militare generale şi, în mod organizat, sub pază, să fie trimişi la Cernăuţi, în centrul regional de recrutare, unde să se realizeze mobilizarea.

La data de 17 decembrie 1944, în regiune au fost mobilizaţi 78.905 de bărbaţi, din care majoritatea au fost trimişi în unităţi militare de rezervă, unde, cu ajutorul agenţilorsecreţi, a informaţiilor provenite din localităţile de baştină, serviciul de contrainformaţii depista toate «elementele social-politice periculoase»: persoane care au facut parte din administraţia sau armata română, au avut vreo legătură cu mişcările de rezistenţă anticomunistă, au exprimat diverse opinii «antisovietice» etc. De pildă, la 22 septembrie 1944, în oraşul Kungur, de lângă munţii Ural, doi ucraineni bucovineni filoromâni din Coţmani Petro Markovski şi Mykola Bulavka au fost arestaţi, acuzaţi de agitaţie antisovietică şi condamnaţi la câte cinci ani de lagăr, pentru că au îndrăznit să afirme că «ofiţerul sovietic este prost instruit, este îmbrăcat mai rău decât un soldat; cu asemenea comandanţi pe front vei fi pierdut. În ziarele sovietice se scrie că armata roşie este cea mai bună în lume, dar în realitate aici înfloresc foametea şi muştruluiala… Sub stăpânirea românească oamenii puteau pleca acolo unde doreau. Plecau în America, câştigau bani, se întorceau, îşi ridicau gospodării şi trăiau bine, iar din Uniunea Sovietică nu mai poţi pleca nicăieri. În Uniunea Sovietică, în afară de cartofi, nu ai ce vedea»[lxxvii].

Alţi bucovineni, care au avut «norocul» să se afle că ei au fost membri ai Partidului Naţional-Creştin, în frunte cu A.C. Cuza, sau ai mişcării naţionaliştilor ucraineni erau condamnaţi la câte 10 ani de închisoare. Ostaşii care luptau efectiv pe front erau condamnaţi, de regulă, la câte 6-7 ani pentru «intenţia de a trece de partea duşmanului».

În general, din cei peste 300 de cernăuţeni, ostaşi ai Armatei Roşii, arestaţi în anii 1944-1945, 45 la sută au fost condamnaţi pentru «agitaţie antisovietică», iar 55 la sută pentru apartenenţa la aşa-numitele «partide contrarevoluţionare» (toate formaţiunile posibile, cu excepţia celui comunist), intenţia de a trece de partea inamicului sau pentru spionaj (această din urmă acuzaţie putea fi adusă oricui ce era născut în teritoriile anexate în 1940)[lxxviii].

– De fapt, orice putea fi motivul deportării…

– Într-adevăr, în urma hotărârii Comitetului de Stat al Apărării din URSS din 29 octombrie 1944, la mijlocul lunii decembrie 1944în regiunea Cernăuţi a fost efectuat un nou val de arestări, vizând bărbaţii cuvârste cuprinse între 18 şi 55 de ani. Astfel, la 20 decembrie 1944, numai din comuna Voloca-pe-Derelui (raionul Hliboca) au fost arestaţi circa 150 de oameni, care au fost duşi în închisoarea din Cernăuţi. La 25 ianuarie 1945, volocenii, alături de alte mii de bucovineni, au fost urcaţi în vagoane şi duşi la Vorkuta, după Cercul Polar de Nord. Abia în ianuarie 1947, aceşti oameni nevinovaţi au obţinut dreptul de a se întoarce la casele lor[lxxix]. Foştii soldaţi ai armatei române (circa 19.000) au fost condamnaţi la câte țase ani de muncă silnică la minele din regiunea Doneţk, Ural ş.a. De pildă, din Voloca-pe-Derelui, dintr-un număr neindentificat de represaţi au murit în lagăre 14 foşti ostaşi, din Pătrăuţii-de-Jos au fost arestaţi 35 de foşti ostaşi. De asemenea, în lagărele GULAG-ului.

Domnule Doctor multumim. Memorie eternal acestor martiri ai poporului nostru dintre Nistru si Prut.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*