„Nu sunt vremile sub cârma omului
ci bietul om sub vremi.”
Miron Costin
La o analiză superficială, însă cumulată cu influența unor mituri sau zvonuri care au circulat multă vreme în spațiul românesc, dar și cu a unor opinii ale unor istorici, am tinde să credem că perioada fanariotă a reprezentat o reminiscență negativă în trecutul nostru… Însă, pentru a trata adecvat acest subiect este necesară, în primul rând, o atenție sporită asupra detaliilor aparent minore care au modelat cele două Principate în secolul al XVIII-lea și începutul secolului XIX. Fie că privim la faptele istorice sau la moștenirea secolului amintit, vom rămâne cu aceeași impresie: fanarioții nu au fost nici acei domnitori avizi după putere și corupți în totalitate, așa cum îi înfățișează adesea cercetători precum Petre P. Panaitescu, Mihail Roller, Andrei Oțetea sau Constantin C. Giurescu, însă nu au reprezentat nici imaginea absolută a unor despoți luminați sau a unor persoane lipsite de aspecte negative, așa cum sunt prezentați de anumite personalități ale prezentului și îndeosebi de istorici sau scriitori englezi ai secolelor XIX și XX, ca Toynbee sau lordul Byron. Contextul istoric din 1711 în Moldova, respectiv 1716 în Țara Românească era unul complex și deloc ușor de gestionat atât pe plan intern cât și extern. Principatele fuseseră recent despărțite de două figuri emblematice ce vor fi recunoscute ulterior de istorie drept doi domnitori care au condus în spirit umanist și iluminist: Constantin Brâncoveanu (1689-1714) și Dimitrie Cantemir (1710-1711). După moartea acestora, conform actelor de nesupunere față de Înalta Poartă, o influență extinsă a sultanului era iminentă, astfel că viitorul nu se arăta destul de liniștit. Însă decizia Imperiului Otoman a fost de a delega grecii fanarioți pentru a conduce spațiul de la nord de Dunăre și, implicit, de pașalâcurile Porții, pentru a retrograda (așa cum susțin anumite surse și unii călători din Occident), în cele din urmă, Țările Române la statutul de „provincii favorizate” s-a dovedit a fi una benefică pentru cultura autohtonă și nu numai.
Lucrarea de față își propune ca, prin argumente și dovezi istorice, să evidențieze numeroasele reforme ale principilor fanarioți, înlăturând anumite mituri sau opinii eronate conform cărora perioadele respective de domnie nu au contribuit la dezvoltarea ulterioară a spațiului românesc. Până la momentul actual, s-au realizat numeroase studii și analize referitoare la veacurile fanariote ca etapă în trecutul nostru, astfel că, în momentul în care ne raportăm la întreaga cercetare istorică a acestei teme ca ansamblu, obținem o imagine completă a unei epoci complexe, însă nu lipsite de provocări pentru teritoriile aflate la răscruce de drumuri. În lipsa mărturiilor unor cronicari care au așezat piatra de temelie pentru sursele ulterioare (Ion Neculce în „Letopisețul Țării Moldovei”, Enache Kogălniceanu, Radu Popescu- „Cronica Bălenilor” sau Dionisie Eclesiarhul, Mihail Cantacuzino și mulți alții asemenea), mărturiile fanariote alături de percepția contemporanilor asupra perioadei ar fi rămas necunoscute cercetătorilor din secolele următoare. Lor li se adaugă și o serie neașteptat de amplă de consemnări ale unor călători din vestul Europei care au relatat experiența proprie în Principate, observând atât aspecte sociale, cât și economice sau administrative. Printre ei se numără francezul Louis Carra, călătorul habsburgic din zona Austriei Friedrich Wilhelm von Bauer, dar și Paul de Alep, originar din Siria actuală. Activitatea tuturor personalităților menționate a stat la baza mai multor studii moderne, contribuind la o mai bună analiză a detaliilor. Istorici precum A. D. Xenopol, Nicolae Iorga, Petre P. Panaitescu, Neagu Djuvara, Lucian Boia sau Ion Aurel- Pop au avut un cuvânt important de spus în exprimarea unor opinii istorice în privința acestor aspecte. De asemenea, principii fanarioți au constituit subiectul mai multor opere literare ale secolului XIX, în contextul afirmării curentului naționalist romantic și în spațiul românesc, cea mai cunoscută creație fiind cea a lui Nicolae Filimon, și anume „Ciocoii vechi și noi”. Prin intermediul acestei pleiade de resurse istorice domniile fanariote au cunoscut un privilegiu din partea trecutului, existând o multitudine de argumente pentru schimbările produse de conducătorii de origine greacă.
Reformele principilor fanarioți nu s-au manifestat numai într-un singur domeniu, ci pe planuri multiple, modelând decisiv fața spațiului extracarpatic. Din punct de vedere istoric, există suficiente motive să considerăm că majoritatea reformelor principilor fanarioți au fost însăși reflecția contextului intelectual, dar și cadrului în care au fost crescuți. Constantinopolul, sau Istanbulul, așa cum era cunoscut în sfera otomană (denumire provenită tot din termenii de origine greacă „eis tin polin” – la oraș) constituia modelul aproape ideal al eclectismului oriental din perioada celor două secole amintite, fiind considerat de către majoritatea europenilor o „poartă către Orient”. O perspectivă interesantă asupra Istanbului de veacului XVIII se poate remarca în decursul domniei sultanilor Ahmed al III-lea și Mahmud al II-lea, perioadă cunoscută sub numele de „Tanzimat”, intens preocupați de cultură și artă, integrând în vechea așezare de pe malul Bosforului elemente otomane, europene și grecești și acordând privilegii minorităților locale, printre care și fanarioții. Printr-o asemenea reformă fanarul ajunge să devină din mahalaua periferică un cartier sus-pus în ochii sultanului, ceea ce va conduce la selectarea localnicilor din zona respectivă pentru a conduce Țările Române. Astfel, se poate afirma că domnii fanarioți nu au fost simpli conducători ai unor dinastii subdezvoltate, ci elite culturale ale vechilor greci, chiar dacă pe alocuri corupți de mirajul profitului financiar obținut de pe urma Principatelor. Perioada fanariotă a reprezentat prilejul ideal pentru a transforma spațiul autohton de la nord de Dunăre într-un adevărat centru de cultură și organizare după model oriental și grecesc. Supraviețuirea minorității elene în Constantinopol nu s-a realizat deloc pe o cale ușoară… În mijlocul unei mări otomane musulmane a cărei conducere a adoptat măsuri din ce în ce mai restrictive pentru populațiile existente, singurele metode de menținere a identității rămăseseră comerțul și întreținerea unor bune relații cu cuceritorii. De aceea, membrii familiilor fanariote au rămas unii dintre cei mai loiali susținători ai sultanului, fapt reflectat și în măsurile adoptate în perioada de domnie. Deprinderile economice și practicile orientale s-au încetățenit rapid în Țările Române, spre nemulțumirea păturilor sărace ale populației, putându-se vorbi despre o „fiscalitate a funcțiilor”. Însuși tronul dobândise un preț, achitat inițial la începutul domniei direct către Poartă, iar apoi completat de mucarerul mare și cel mic, și ulterior de bacșișurile și peșcheșurile anuale.
Prin perioada domniilor fanariote se înțelege intervalul cuprins între primele domnii ale lui Nicolae Mavrocordat în Moldova (1711), respectiv în Țara Românească (1716) și revoluția lui Tudor Vladimirescu, care a avut drept principală consecință reinstituirea domniilor „pământene”. În acest interval s-au succedat 22 de domnii în Moldova și 27 în Țara Românească, fiecare având propriul caracter, dar și măsuri adoptate. Timpul în care persoana aflată la conducere putea efectiv să inițieze anumite schimbări la nivel statal era una destul de redusă, deseori fanarioții fiind răsturnați după doi ani sau trei de domnie de către Înalta Poartă, din cauza unor suspiciuni sau nereguli descoperite de sultan. Astfel, numeroși domni au dobândit în mai multe rânduri tronul ambelor Principate, surse confirmând că transferul de la conducerea Moldovei la cea a Țării Românești era percepută adesea ca o promovare la un teritoriu cu un potențial de exploatare mai mare. Se considera că situația de a fi „mutat” din Țara Românească înapoi în Moldova era una mult mai bună decât mazilirea
După cum am amintit în rândurile de mai sus, Nicolae Mavrocordat este considerat primul fanariot al Țărilor Române, cel care a deschis calea către „grecizarea” următoarelor secole. Începutul conducerii sale este unul tumultuos, marcat profund de contextul politic al războiului ruso-turc la care a participat Dimitrie Cantemir. Familia Mavrocordat se regăsea între familiile cel mai bine văzute în ochii sultanului, deținând chiar postul de mare-dragoman pentru perioadă de timp, fapt care l-a determinat pe Nicolae să devină prima propunere la domnie după refugierea lui Dimitrie Cantemir în Imperiul Țarist. Numai că, odată ajuns pe tron, abilitățile domnitorului s-au dovedit a fi insuficiente pentru scopul principal al încredințării administrației din partea otomanilor: înlăturarea lui Constantin Brâncoveanu în Țara Românească. Drept urmare, în cei trei ani de domnie, Nicolae Mavrocordat a concentrat majoritatea eforturilor asupra obiectivului impus de Poartă, neacordând o atenție deosebită reformelor interne. Realitățile primei domnii (1711-1715) se modifică în decursul celei de-a doua (1719-1726), în care se pun bazele întregului sistem administrativ ce avea să domine secolul al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea.
Printr-o analiză mai profundă a subiectului prezentat, schimbările fanariote se pot distinge prin șase categorii specifice: administrative, juridice, fiscale, sociale, culturale și educaționale, respectiv economice. Fiecare dintre acestea nu au fost realizate complet arbitrar de către domn, ci stabilite prin intermediul unor instituții sau persoane-cheie. În genere, ierarhia centrală a administrației fanariote se constituia din domnitor, care depindea prin statutul de vasalitate de conducerea de la Istanbul, fiind considerat în perigeul celor două veacuri un simplu funcționar al Porții, urmat de Sfatul Domnesc sau Divanul, alcătuit din marii boieri și unii reprezentanți ai altor medii (organ considerat responsabil pentru aspectele legislative), Dregătoria, alcătuită de asemenea din boieri (în ordinea funcțiilor: marele logofăt- răspunzător de cancelaria domnească și cu rol juridic, vornicul- cu atribuții de menținere a ordinii interne și coordonare a vornicilor din județe, vistierul- administrator al finanțelor statului și a impozitelor, spătarul- responsabil al armatei, a cărui importanță a fost redusă în perioada fanariotă, paharnicul- responsabil onorific al podgoriilor domnești, postelnicul, stolnicul, comisul și culcerul), administrația locală și a județelor, cu o structură ierarhică similară cu cea la nivel de țară, și populația, alcătuită din orășenimea (din care va evolua viitoarea burghezie), negustorii și țărănimea, încorporând iobagii până în 1746 în Țara Românească, și până în 1749 în Moldova. Întreaga structură amintită a constituit organismul de implementare mai eficientă a unor decizii care s-au reflectat în nuanțe diferite pe teritoriul Principatelor. De altfel, rareori se constata o discrepanță majoră între deciziile de la Curtea Domnească și opinia unor reprezentanți din județe, dovadă a interferenței de interese între cei care își cumpărau funcțiile de la domnitor și conducătorul însuși. Boierii urcau rapid treptele ierarhiei, în măsura în care își dovedeau credința, dar și potențialul financiar, ajungându-se în situația ca în secolul al XVIII-lea să se parcurgă un cursus honorum de numai douăzeci de ani de la funcția de secretar al unui logofăt la cea de Mare- logofăt. În mod etapizat, se impune prin asemenea situații un regim prin care persoanele publice nu puteau staționa în aceeași funcție mai mult de un an, din cauza conjuncturii politice. Cu toate acestea, reformele sunt posibile cu sprijinul implicit al autorităților, a căror încredere era ca și câștigată încă de la debutul domniei. Începutul se poate afirma că nu era deloc unul demn de neglijat, necesitând adesea numeroase costuri de organizare și pregătiri din partea alaiului de primire. Înscăunarea conducătorilor fanarioți a moștenit în mare măsură tradiția bizantină a încoronării împăraților Constantinopolului, având parte de două ceremonii: una la Istanbul, în fața seraiului, iar alta în capitala Principatului. Viitorul domn era numit prin asemenea căi atât de sultan, cât și de patriarhul ecumenic, iar apoi de mitropolit și de adunarea boierilor. Cărturarul și diplomatul iezuit Boskovic relatează într-una dintre mărturiile sale momentul înscăunării domnitorului la București, așa cum el însuși a văzut în perioada lui Grigore Callimachi-Vodă: „De o parte și de alta a drumului, cale de o milă, se afla un șir de călăreți înarmați până-n dinți, cu o mulțime de flamuri frumoase, din loc în loc”. După desfășurarea ceremoniei, „toată adunarea, o mare mulțime și toți călăreții care făcuseră parada au luat drumul către oraș; am rămas să privesc de pe un dâmb spectacolul, care era cu adevărat măreț…”. Conform percepției abatelui, frecventele manifestări cu ocazia numirii unui domn căpătau o amploare deosebită, fiind menite să asigure o imagine inițială pozitivă și încununată de opulență fanarioților. Ceremonii similare sunt descrise și de Dimitrie Cantemir în opera sa „Descriptio Moldaviae”.Mai apoi, încă din primele zile ale urcării pe tron, principalele griji ale domnitorilor erau reprezentate de plata tuturor datoriilor către Poartă, mai exact a ceea ce se poate numi „prețul domniei”. Diferite surse istorice relevă direcțiile spre care se îndreptau fondurile vistieriilor din București sau Iași. Totalul dărilor către Poartă, în valoare de aproximativ 2 000 000 de lei (sau taleri), era compus din tribut, ridicându-se la 300 000 de lei, alături de alte contribuții însumate, precum cea pentru enclavele turcești Turnu, Giurgiu și Brăila, la care se adăugau cetățile de pe malul drept al Dunării: Vidin și Silistra, și alte cheltuieli pentru Curtea domnească, „pentru țară” adică pentru lefurilor și sistemului poștal sau cu ocazia sărbătorilor musulmane sau primirea unor oaspeți din partea Istanbulului în capitală. Și totuși, în contextul atâtor cheltuieli, unde au mai avut loc reformele?
Economic vorbind, Principatele se aflau în secolele XVIII și XIX într-o perioadă mai mult decât costisitoare, fapt reflectat nu doar în evidența vistieriei, așa cum a fost expusă mai sus, ci și prin standardul general de viață al populației. Zapcii recurgeau deseori la metode de tortură asupra țăranilor, aceștia din urmă neavând fondurile necesare pentru a plăti dările stabilite arbitrar pe moșia fiecărui boier, iar numeroase sate căpătaseră mai curând aspectul unor mahalale. La nivel superior, istoricii confirmă faptul că exista o lege nescrisă ca boierii pământeni să gestioneze socotelile vistieriei, pentru a asigura într-o oarecare măsură transparența instituțiilor. Se înțelege, așadar, nemulțumirea boierilor atunci când domnii fanarioți au numit în astfel de funcții favoriți proprii de origine greacă. În ciuda acestor aspecte, anumite familii vechi de boieri, precum Brâncovenii, Cantacuzinii sau Grecenii au reușit să obțină funcții în cadrul divanului domnesc, dovedind persistența influenței autohtone în pofida elitelor numeroase de origine elenă.
De asemenea, alte elemente de natură economică introduse de fanarioți au fost taxele pentru aproape fiecare activitate prestată la nivel public, ca de exemplu fumăritul (în funcție de numărul de coșuri), văcăritul (care a afectat creșterea vitelor și a altor animale), pogonăritul (aplicată asupra viilor), padvoda (taxa și obligativitatea de a asigura transport) și oieritul (pentru crescătorii de oi). Numeroși cronicari, precum Dionisie Eclesiarhul sau Ion Neculce amintesc consecințele impunerii unor asemenea biruri, conducând la o sărăcire în masă a populației și la o neatractivitate a spațiului Țărilor Române pentru negustorii sau întreprinzătorii din exteriorul granițelor. O altă parte a fiscalității fanariote era constituită de dijmă, considerată a zecea parte din producția agricolă plătită de țărani către administrație.
Toate caracteristicile precizate, sunt menite să ilustreze preponderent impactul negativ al domniilor impuse de Poartă în istoria spațiului autohton, însă au existat, deopotrivă, mai multe dovezi ale unor încercări de reformă, printre ele numărându-se și o amplă reorganizare a sistemului fiscal, prin intermediul unei centralizări cu evidențe scrise ale sumelor de bani colectate. În plus, chiar dacă deseori neaplicat sau falsificat, a fost introdusă pentru prima dată o legislație privind abuzurile arendașilor, deseori îndemnați de boieri să obțină venituri pe orice căi din partea locuitorilor. Tot în decursul secolului al XVIII-lea au existat mai multe încercări, unele dintre ele aduse până la final, de a introduce stabilitatea monetară prin eliminarea din circulație a tuturor unităților din perioadele precedente și stabilirea unui echivalent concret pentru fiecare monedă aflată pe teritoriul Principatelor. În anumite privințe, aceste încercări au eșuat, întrucât Poarta nu permitea baterea unei monede în Țările Române, însă prin inițiativa domnitorilor fanarioți, acest aspect va influența anumite decizii viitoare. În această privință merită amintite eforturile unuia dintre cei mai respectați domni fanarioți, Constantin Mavrocordat, care, sub aparența în fața Porții a unor noi biruri impuse țăranilor, a reușit să suprime șerbia mai întâi în Țara Românească (1746), iar apoi în Moldova (1749). Se cuvine, așadar, ca în acest context să menționăm situația prezentă în aceeași perioadă în statele vecine spațiului românesc. În Transilvania, Polonia, Rusia și chiar Prusia, abolirea țăranilor dependenți de glie s-a produs de abia în secolul al XIX-lea, comparativ cu modificările îndrăznețe pentru acea vreme și intens dezbătute în divanul domnesc de Constantin Mavrocordat. Pentru a recupera pierderile cauzate de reformă, se decide acordarea tuturor boierilor a unui număr de scutelnici, mai exact țărani scutiți de biruri, care să muncească un anumit număr de zile pe moșiile boierilor, ceea ce va deveni ulterior claca (sistem prin care se acorda permisiunea țăranilor de a lucra un anumit număr de zile pe moșiile boierilor). Însă problema terenurilor a rămas în continuare nerezolvată, întrucât majoritatea țăranilor eliberați nu dețineau loturi de pământ.
Același domnitor reușește să desființeze impozitul pe localități întregi (cisla), înlocuindu-l cu un impozit pe cap de familie, care putea fi achitat în „sferturi” (rate). Tot el a dispus schimbarea administrației boierești, deseori predispusă abuzurilor, cu un sistem de funcționari plătiți cu o leafă fixă și a eliminat toate impozitele personale, precum haraciul sau dajdia, fiind contopite în așa-numitele „sferturi”. Văcăritul, pogonăritul și alte „huzmeturi” (în Țara Românească), sau „rusumaturi” (biruri, n Moldova) se desființează și ele, dar se măresc în schimb taxele pe vin și pe oierit, iar unii boieri, alături de membrii clerului vor beneficia de scutire de la plata dărilor, echivalentul breslelor în Principate trebuind, de asemenea, să achite impozite mai mari. În completarea schimbărilor produse, în perioada celor zece domnii, conducătorul amintit a reușit să restabilească o oarecare reputație pozitivă a Țărilor Române atât în ochii sultanului, cât și în raport cu locuitorii, reformând criteriile în baza cărora erau considerate anumite figuri proeminente boieri. Astfel, numai dregătorii de la Curte sau cei din țară avea dreptul de a deține rangul de boier, iar dacă într-o familie nu se mai alegeau dregători două generații la rând, aceștia decădeau la rangul de „mazili”, categorie cu privilegii mai reduse. Măsurile adoptate de domnitor au determinat o dependență a boierilor față de domnie, dar și o reducere a acesteia din urmă la stadiul de titlu onorific. Asemenea măsuri vor contribui la apariția birocrației. Neașteptat pentru un conducător fanariot, Constantin Mavrocordat nu a deținut averile predecesorilor săi, fiind mai preocupat de schimbările culturale și administrative decât de extragerea sumelor de bani din „hambarele Imperiului Otoman”, așa cum erau numite de către Înalta Poartă. Modificările introduse de domnitori nu au vizat numai cadrul intern, ci inclusiv, în ciuda condiției restrânse de autonomie a Principatelor, mediul exterior granițelor. O asemenea situație este cea a propunerii diplomatului Raicevich, redactată printr-un memoriu în 30 octombrie 1789 adresat cancelarului Kaunitz, pentru înființarea unei companii de comerț cu Moldova și Țara Românească, alături de stabilirea unor contoare la Iași și București pentru deschiderea debușeelor industriei monarhice în spațiul extracarpatic. Pe numeroase căi a fost introdus și mercantilismul, încurajându-se prin colaborări cu forță de muncă autohtonă și străină de către domnie cu fonduri din vistieria statului și de către boieri în marile orașe manufacturile. Pe întreg parcursul secolului XVIII s-au produs lumânări de ceară la București și Iași, postav la Chiperești, Afumați și Pociovaliște, iar sticlă la Târgoviște și Călugăra. Tot prin hrisov domnesc se organizau mai multe târguri săptămânale, anuale sau bianuale (majoritatea cu precădere în preajma marilor sărbători- Sf. Ilie, Sf. Maria, Sf. Petru și Pavel, Sf. Ioan, Sf. Dimitrie, etc….), denumite „zbor” sau „bâlci” în Țara Românească și „iarmaroc” în Moldova, în cadrul cărora negustori din regiuni sau țări diferite (armeni, evrei, ruși, francezi sau germani) aduceau produse diverse. În acest context, autoritatea administrativă de la Curte a adoptat măsuri pentru protecția comercianților locali, spre exemplu reprezentarea breslelor printr-un staroste ales de comunitatea negustorească și confirmat mai apoi de domn.
În altă ordine de idei, reforma s-a produs în egală măsură și pe plan social, administrativ și religios, domniile fanariote fiind considerate unele dintre cele mai preocupate de situația locuitorilor din mediile urbane, chiar dacă majoritatea condițiilor de trai erau unele precare, la limita subzistenței. Unele surse confirmă existența unei tradiții în perioada fanariotă de a aduce „evergeți” (donatori pentru binele obștesc), care au contribuit prin activitatea lor la înființarea unor spitale publice, sau a unor gerate de eforii aflate în posesia mai multor moșii, aspect admirat de numeroși călători occidentali. În cadrul acestor reforme a participat și domnitorul Alexandru Ipsilanti, cu o domnie relativ lungă pentru acea vreme între 1774-1782, alături de sfetnicul său Ienăchiță Văcărescu, care a oferit perioadei fanariote „o față umană”, așa cum amintește Neagu Djuvara în studiul său. În afara acestor instituții și centre de îngijire socială, fanarioții au contribuit la dezvoltarea unor posturi de pompieri, care își vor dovedi ulterior eficacitatea în numeroase contexte. Deopotrivă în plan social, o preocupare importantă a tuturor domnitorilor celor două secole a constituit-o sistemul de poștă, care necesita o întreținere specială, ca și o anumită sponsorizare din veniturile țării. Numeroși martori ai acestei reforme aveau opinii similare, și anume că în niciun loc in lume nu se călătorea mai repede decât în Țara Românească și Moldova. Diplomatul britanic Wilkinson menționează că drumurile în cele două Principate „se fac cu asemenea iuțeală, că nimic, în nicio altă țară, nu i se aseamănă. Stabilimentele poștelor sunt bine organizate; există legături pentru toate direcțiile, caii sunt din belșug.”. Întrucât era absolut necesară o organizare exemplară a metodelor prin care se transmiteau veștile atât din partea sultanului cât și cele din capitală, s-au înființat mai multe posturi pe tot cuprinsul celor două Principate, fiecare dotat cu cel puțin șaptezeci- optzeci de cai, cumpărați de la țărani la prețuri cu mult scăzute. Toate diviziunile din teritoriu erau comandate de un birou central situat în capitală, numit „menzilhane”, și condus de un căpitan subordonat marelui-spătar. Fiecare oficiu de poștă trebuia să fie amplasat în afara satului sau orașului și să aibă una sau două camere pentru călători. Tot acolo se putea afla un căpitan de „călăraș” sau doi „beșlii” (turci călare) și „surugiii”, care erau însoțitori. Ulterior, la finalul călătoriei, toate cheltuielile erau consemnate într-un registru central și achitate o singură dată.
Pe plan religios, sursele consemnează că domnitorii fanarioți, deși proveniți dintr-un cartier al unui oraș musulman, au reușit să-și prezerve tradiția ortodoxă elenă, neintrând în conflict cu clerul românesc și nepermițând construcția niciunei moschei în spațiul Țărilor Române. Ba chiar din contră, reformele lui Constantin Mavrocordat, după cum am amintit, au determinat mai multe privilegii preoților care aparțineau Mitropoliei de la București, nefiind nevoiți să plătească dări către Curte. Cu toate acestea, ierarhii ortodocși nu avea dreptul de a se implica în politică, domnul putând oricând să îi destituie din funcție printr-o simplă scrisoare către Constantinopol. Dacă pe plan intern Biserica este într-o postură favorabilă, extern, aceasta depinde și mai mult de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, având în vedere momentul ungerii domnitorului de către capul administrativ al ortodoxiei. Dar dincolo de elementele administrative, ctitoriile fanariote impresionează și ele prin eleganța lor și îmbinarea mai multor stiluri arhitecturale, precum Mănăstirea Stavropoleos (minunat exemplu de arhitectură brâncovenească și bizantină, unde s-a înființat unul dintre primele tipare din București, iar Sfântul Macarie Ieromonahul a adus primele partituri psaltice românești în Țările Române), apoi Mănăstirea Văcărești (demolată la construcția cartierelor comuniste, însă ctitorie a lui Nicolae Mavrocordat) și Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iași, la care se adaugă mai multe metocuri, mănăstiri mai mici deseori în interiorul orașelor. Unele dintre acestea erau în continuare închinate Sfântului Munte sau diferitelor patriarhii (cum era cazul bisericilor Zlătari sau Sf. Spiridon din București, închinate Alexandriei, respectiv Antiohiei). Anumite studii susțin, că nu de puține ori sosea câte o delegație împreună cu patriarhul ecumenic sau cel al Ierusalimului la Mitropolie, una dintre ele fiind descrisă și de Nicolae Iorga în cartea sa. Se crede, chiar, că același Nicolae Mavrocordat, ctitorul mai multor biserici și mănăstiri ar fi tipărit un Liturghier greco-arab, la inițiativa patriarhului de Antiohia, izgonit de pe scaunul arhieresc său din cauza sultanului. „Cazania” din anul 1732, așternută pe hârtie de către mitropolitul Ștefan, la inițiativa lui Constantin Mavrocordat încheie șirul cărților bisericești „înoitoare în sens românesc”, așa cum le numește Iorga. Se constată, în plus, o tendință de modernizare a tiparului ecleziastic și în mediul catolic și protestant de către Domnie, conducătorii tipărind mai multe cărți aduse de vicarul Bisericii Greco-Catolice din Transilvania. Deopotrivă, Grigorie Ghica, trimite la Roma pe fiul unui boier de neam francez, Gheorghe Millo, pentru a studia la Colegiul catolic de acolo.
Însă trăsăturile unor sisteme administrative, economice și de comunicare bine organizate nu sunt singurele care definesc reforma fanariotă. Trei domenii, și îndeosebi cel din urmă, au nevoie de o atenție specială acordată, datorită valorii lor istorice și moștenirii până în prezent: influența politică, legislativă și cultura. Întrucât acestea au reprezentat apogeul domniilor, ele s-au manifestat pe numeroase căi și au avut, poate, impactul cel mai mare asupra perioadelor ulterioare. De aceea, în cele ce vor urma nu vom prezenta decât liniile principale ale acestor aspecte, din moment ce detaliile existente în abundență ar dilua ideea principală a reformei fanariote. În primă instanță este necesar să nu uităm eforturile externe realizate de conducătorii Principatelor pentru a menține status quo- ul teritorial, în pofida războaielor austro-ruso-turce în plină desfășurare pe teritoriul românesc, dar și abilitățile lor diplomatice care vor determina Imperiul Otoman să depindă de sprijinul esențial al Țărilor Române. Spre exemplu, Grigore al III-lea Ghica a fost unul dintre puținii domni români ai vremii care s-au opus vehement anexării Basarabiei de către Imperiul Țarist în 1812. Evident că acest lucru a fost „răsplătit” pe măsură de către Poartă, în ziua următoare marele- vizir trimițând un capugiu care l-a sugrumat în palatul său. Un alt caz de susținere fanariotă a intereselor naționale a fost cel al lui Mihai Racoviță, care între 1716 și 1718 s-a alăturat luptelor otomane împotriva Austriei, intrând în Transilvania și asediind chiar Bistrița. Tot în ambele Principate, domnitorii Grigore Ghica al Moldovei și Nicolae Mavrocordat al Munteniei au etalat în timpul campaniei anti-tătare din 1727- 1728 trupe bine înarmate și pregătite. Iar în 1736- 1739 Constantin Mavrocordat și Grigore Ghica sprijină armatele sultanului, respingând cu succes un atac austro-rus. Mai apoi, s-a încercat o restabilire a legăturilor culturale a Principatelor cu Occidentul, mai ales prin intermediul secretarilor vorbitori de franceză, italiană și a altor limbi considerate niște „lingua franca” ale timpurilor, sau prin boierii care își permiteau să călătorească în Franța pentru studii. Se considera într-o anumită perioadă că domnitorul însuși întreținea o corespondență secretă cu Viena și Sankt- Petersburg. În anumite cazuri, se poate afirma că mulți fanarioți constituiau elita unor informatori ai Porții, sau a unor „agenți dubli”. La curtea lui Constantin Moruzzi putem întâlni consemnată existența în 1777 a lui Constantin Caragea, delegat al sultanului pentru spionarea rușilor și negustorilor evrei la Soroca, pe Nistru, iar apoi la Moghilev. De asemenea, îndeosebi în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a fost inițiată de către domnitori și elite o adevărată mișcare pentru lansarea de petiții Înaltei Porți spre lărgirea autonomiei Principatelor, caz confirmat de negocierile din 1774, prin care se solicita sultanului ca deciziile judecătorești penale sau civile interne să nu mai fie supuse revizuirilor de către autorități din afara țări, iar în 1790, principele Ioan Cantacuzino adresează un alt memoriu cerând fixarea graniței Țării Românești pe axul Dunării. Ambele propuneri au fost respinse de către Istanbul. În schimb, pe aproape toată durata celor două veacuri fanariote, Poarta a recunoscut un reprezentant diplomatic din Țările Române, fapt care a contribuit la asigurarea unei imunități diplomatice. În primele două decenii ale secolului al XIX-lea, redactarea de documente solicitante autorității otomane se intensifică semnificativ, astfel că sunt redactate mai bine de 45 de declarații, unele sprijinite atât de elita politică din Principate cât și de domnitor însuși. Concomitent, dacă conducerea fanariotă menținea anumite rapoarte cu marile imperii vecine și nu numai, același lucru poate fi valabil și viceversa. Ștefan Raicevich, primul consul al Imperiului Habsburgic în Moldova, descrie necesitatea existenței unor instituții reprezentative în spațiul românesc ale Marilor Puteri, cu precădere a zonei habsburgice, având în vedere tendințele anexioniste imperiale. Pătrunderea caracteristicilor occidentale și ale modernității nu s-a realizat numai în mod vizibil în Principate. Deschiderea primelor loje masonice în Transilvania au determinat rapid răspândirea mișcării și în cele două țări, înființându-se la București un asemenea sediu în 1735, iar la Iași un an mai târziu. Astfel, nu doar că s-a impus o nouă disciplină la nivel politic, dar s-au asigurat mai multe canale de comunicare cu restul Europei, conducerea și aspectele interne făcându-se indispensabile autorității de la Istanbul, fapt neregăsit în celelalte provincii otomane.
Pe plan legislativ, domnii fanarioți au dezvoltat printr-o tendință temerară de reformare a Principatelor mai multe coduri de legi, beneficiind în cadrul acestui proces de susținerea Sfatului boieresc, și fiind admirați pentru inițiativa acestora de către diplomații din exterior. În ciuda pedepselor autoritare ale administrației, printre care se numărau, în afară de închisoare, pedepsele corporale („falanga” fiind una dintre ele care consta într-un anumit număr de lovituri de nuiele la tălpi, sau tăierea mâinii, moștenită din dreptul musulman), condamnarea la moarte era rareori întâlnită în societatea fanariotă. Majoritatea sistemelor de legi fanariote erau fundamentate pe ideea moștenită din bizanț că puterea judecătorească a domnitorului ar fi de origine divină, conferindu-i acestuia o „harismă” aparte. În completare, puterea juridică a domnitorului era delimitată mai clar de obiceiul pământului, alături de alte principii consacrate ale Bisericii și boierilor, aspecte care, odată încălcate, se considera că aduc blesteme și lipsă de spor în demersurile țării. Organismele legislative erau structurate similar celor din Franța Vechiului Regim, mai exact în Adunarea Stărilor, înrudită cu Stările Generale din Occident. Astfel, domnitorii, chiar dacă sugerau în aparență imaginea unui absolutism monarhic, dețineau numai frâiele unor instituții cu mult mai complexe. De asemenea, în perioada lui Alexandru Ipsilanti se adoptă „Pravilniceasca Condică” în 1780, iar în decursul conducerilor lui Scarlat Callimachi, domn al Moldovei între 1812 și 1819, și a lui Ioan Caragea (1812-1818) în Țara Românească se elaborează primele coduri de legi în spațiul românesc („Condica de legi”), dovadă a modernizării treptate a Principatelor.
Nu trebuie uitată cu precădere suita de schimbări la nivel cultural a domniilor delegate de Poartă, întrucât o mare parte din cadrul acesteia a fost moștenită de generațiile următoarelor secole. Atât prin construcția de noi palate domnești, cât și prin înființarea unor școli și instituții, Principatele Române au devenit tot mai atractive pentru intelectualii Europei de Sud-Est, fapt confirmat de statisticile celor două Școli Domnești din Iași și București. Majoritatea profesorilor care predau în aceste centre de studii superioare erau profesori școliți în țările din Apus, iar unele cursuri se predau în franceză sau italiană. De altfel, fanarioții erau recunoscuți inclusiv în afara granițelor pentru caracterul lor poliglot, iar sprijinul acordat construcției de noi tiparnițe (așa cum am amintit-o pe cea de la Stavropoleos), sau teatre a adus o contribuție importantă imaginii spațiului românesc. De departe, unul dintre aporturile semnificative aduse acestei aripi a reformelor a fost conducătorul Constantin Mavrocordat, intens preocupat de arte și revigorarea elenismului în cele două țări. Apoi, palatele domnești ridicate în fiecare capitală abordau numeroase stiluri arhitecturale străine, dar și autohtone. Spre exemplu, elegant decorat, palatul din Iași impresiona vizitatorii prin elementele sale occidentale (arhitectură respinsă cu desăvârșire de către otomani), grădinile în stil italian și sălile largi, asemenea celor de la Versailles. Exista tot în Iași un alt palat, numai pentru femei, în care accesul se făcea, asemenea primului, pe o scară monumentală flancată de „sculpturi de valoare”, așa cum subliniază Boskovic. Nu este de mirare că, datorită renumelui de care se bucura reședința din Moldova, se organizau mai multe baluri și petreceri, lăudate mai ales de diplomații ruși, așa cum era cazul lui Joseph Christian von Struve în 1791, cu ocazia tratativelor dintre Rusia și Turcia. („Din odaia în care stăteam eu, în apropiere de palat, nu mi-a fost greu să mă uit pe îndelete la bogăția veșmintelor de tot felul, atât cele ale bărbaților cât și cele ale femeilor poftiți la aceste serbări. Luminile strălucitoare din încăperi, minunatele concerte ce au putut fi auzite acolo au fost pentru mine tot ce văzusem eu mai frumos vreodată.”, spunea acesta). Concomitent, la București palatul nu s-a bucurat de aceleași vremuri liniștite… Cunoscutul și elegantul palat al lui Constantin Brâncoveanu a ars într-un incendiu care l-a surprins pe Nicolae Mavrocordat în clădire, fiind zidită o Curte Nouă la finalul anilor 1770 de către Alexandru Ipsilanti lângă mănăstirea ctitorită de Mihai Viteazul pe malul Dâmboviței. Curtea Veche se va dărăpăna treptat, astfel că la finele secolului al XIX-lea își vor găsi lăcașul aici numeroase persoane aflate pe căi greșite, de unde va proveni expresia „crai de Curtea Veche”. Cutremurul din 1802 distruge ultimele ruine ale clădirii. În acest timp, noul palat este descris drept încăpător și cu „o oarecare noblețe” de călătorii străini. Din păcate, nici acesta nu va rezista vicisitudinilor istoriei, ocupația habsburgică dintre 1789-1790 afectând structura sa prin transformarea în spital. În cele din urmă, domnitorul Caragea decide desființarea clădirii, legând două case boierești printr-o galerie unde exista o sinestezie a stilurilor europene și orientale. Curtea interioară era mai tot timpul aglomerată, iar accesul în ansamblu se realiza după un pod de lemn, numit după model oriental „Pașa- capusi”. Ceremoniile de primire ale invitaților oficiali sunt în ambele Principate, așa cum reiese din mărturiile contelui Lagarde, destul de interesante, „deoarece imită întocmai primirea Solilor la Poartă.”. Vestimentația tuturor boierilor de la Curte era dictată de ultima modă de la Constantinopol, dovadă fiind inclusiv în prezent vocabularul variat împrumutat din Orient: „cămașă”, „veșmânt”, „încălțăminte” etc… Din punct de vedere a moștenirii scrise, majoritatea domnilor din fanar au avut la Curte mai mulți secretari sau istorici, de multe ori aceștia fiind de origine străină, precum Constantin Daponte din insula Skopelos, care a scris „Efemeridele dace” sau Petru Depasta din Moreea, autor al cronicii „Constantin vodă sau scrisoarea faptelor vrednice de pomenire întîmplate în dacia sub Constantin Mavrocordat”. Unul dintre ei este și sasul Johann Filstich (1684 – 1743), care a întreținut o corespondență cu Constantin Mavrocordat, pentru furnizarea de informații la cerea domnului referitoare la trecutul moldo-vlahilor și originea dacică a acestora. Același conducător, deși fanariot, susținea înrudirea cu Alexandru cel Bun, inițiind proiecte ambițioase de cercetare pentru justificare influenței latine în fosta provincie romană Dacia. Nu de puține ori sursele amintesc faptul că domnitorul Țării Românești a introdus reforme iluministe înainte de domnia lui Iosif al II-lea în Imperiul Habsburgic (1780- 1790), amenajându-și o adevărată bibliotecă la palat și organizând discuții filosofice cu cei mai învățați boieri. Mulțumită eforturilor unor domnitori în vederea studiului istoric al originii românilor, ideea de punct comun de pornire al credinței, neamului și limbii autohtone a devenit cunoscută încă din secolele XVIII- XIX, nefiind o creație a perioadei moderne. În completare, se poate afirma că perioada fanariotă a adus inclusiv o asanare a societății umane, contribuind prin intermediul reformelor la o nouă filosofie, bazată pe valorile iluministe ale omului universal (hommo universalis), și aducând conducătorul mai aproape de cetățeni.
Personalului de la curte se adăugau cronicarii, precum Dionisie Fotino (autor al primei hărți complete a Principatelor) sau Ion Neculce (1672- 1745), cel care consemnează domniile din prima jumătate a secolului XVIII. Nici titlurile și formulele de adresare nu au fost private de modificări. Dacă până în momentul urcării fanarioților pe tron, domnitorilor români le erau adresate formule ca „domn” (de la termenul latin „dominus”) sau titlul slav de „voievod”, după deceniul doi al secolului XVIII străinii au început să-i numească pe conducători cu rusescul „hospodar”, sau austriecii și unii ruși „alteță serenissimă” sau „prinț”, în amintirea vremurilor când Principatele erau independente.
Privind asupra tuturor aspectelor epocii fanariote, este inevitabil să remarcăm amprenta istorică pe care aceasta a avut-o în trecutul poporului nostru… Însă, după atâtea cercetări și argumente pentru reforma fanariotă, apare întrebarea: Ce moștenire au lăsat toate aceste schimbări, în contextul în care trecutul neamului românesc a fost marcat de mai multe straturi alternate și succesive de culturi, autohtone sau străine? Privind numai la imensul bagaj elen, vom remarca realități contemporane precum instituțiile de învățământ superior, sau chiar un endemism al „leneviei” și fiscalității în spațiul românesc. Deopotrivă, fanarioții și-au adus aportul propriu la menținerea permanentă a unor căi de comunicare cu Occidentul, atunci când aproape niciun coridor extern nu se ivea la orizont. Ei au fost cei care au transformat Principatele din insule românești într-o mare otomană în adevărate agore culturale, reunind genii europene.
În concluzie, dilema veacurilor fanariote nu se distinge atât prin caracterul său diferit, ci prin modul în care a fost percepută de-a lungul istoriei. Aceasta a fost supraestimată, hiperbolizată, dar reformele principilor celor două Țări Române au persistat în decursul secolului al XIX-lea, și mai târziu în secolul XX prin forme noi, deseori necunoscute nouă, celor care privim din exterior. Poate că multe dintre vestigiile ridicate de acești domnitori nu mai rezistă astăzi, dar începuturile unei noi perioade de progres vor fi puse prin ceea ce istoricii consideră un „Ev mediu prelungit” în spațiul românesc, dar un pas suficient cât să fie încadrate în temelia unui început promițător…
O documentare de Pavăl Ștefan
La început de an, când zăpada de un alb pur a îmbrăcat întreaga natură, am fost martorii unui eveniment de o importanță deosebită pentru credința noastră creștin – ortodoxă. Astfel, cu deosebită aplecare și grijă, moaștele Sfintei Cuvioase Elisabeta au fost deshumate vineri, 16 ianuarie 2026, la Mănăstirea Pasărea din județul Ilfov, în cadrul unei slujbe oficiate de Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor. Sfânta Cuvioasă Elisabeta Lazăr (1970-2014) a fost recent canonizată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Slujba rânduită cu acest prilej a fost oficiată de Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, în prezența obștii monahale, a clericilor și a credincioșilor. Evenimentul se înscrie în procesul liturgic și administrativ specific canonizării noilor sfinți ai Bisericii Ortodoxe Române, deshumarea fiind un moment important în rânduiala de cinstire a sfinților. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a anunțat anul trecut canonizarea a 16 femei cu viață sfântă: monahii, soții, mame (mucenițe, monahii, soții de domnitori, mame de sfinți și mărturisitoare), între care și Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea, plecată la Domnul la numai 44 de ani, în 5 iunie 2014.
