Arhiva zilnică: 6 mai 2012

Republica autonomă a românilor vlahi de lângă Sarajevo (Bosnia) din anii `90 – Romanija

Cronicarii medievali croați din perioada renașterii târzii considerau pe vlahi și morovlahi de aceeași obârșie ca și românii din Dacia romană. Documentele medievale din Dalmația pomenesc în anii 1404-1430, pe vlahi în punctul vamal Glasiniac, care se afla între Sarajevo și Vișegrad. La 1450 existau atât de mulți vlahi în acest areal bosniac încât principele Nicolae de Ujlak se intitula „rege al Bosniei și Valahiei”. O parte din vlahii din Bosnia se considerau protejați de regele Matei Corvin, fapt ce poate justifica emigrarea lor treptată din Panonia Valahă. La nord de Sarajevo se află localitatea Vlahinja și satul Lup, localități valahe, ca Rapta, cu nume care provine de la cuvântul românesc „ruptă”. Munții Bosniei au nume valahe: Vlasic și Drakuljica, ultima denumire provine din „dragonul” traco-dacic (steagul de luptă). De altfel o parte din vlahi, care erau păstori fugeau, ca să scape de incursiunile împăratului turc Baiazid, în Balcani pe vârfurile munților. Toponimia din Bosnia este covârșitorare de origine vlahă: Korda (coardă), Vlahic sau Vlasic. Vlahii erau buni soldați, ei fiind mercenari dăruiți de banii Bosniei orașelor italiene de pe coasta dalmată. La sfârșitul sec. XIV Ragusa folosea mercenari vlahi. Printre alte „Românii” de pe arelaul Europei centrale și de sud-est mai avem şi „Romanija”, care este o regiune muntoasă din Bosnia, situată la 30 km şi la nord-est de capitala Sarajevo, în care trăiesc de milenii ciobanii valahi. Nu numai că este o regiune întinsă, dar este şi cea mai mare din Republica Srpska, partea de federaţie a Bosniei locuită majoritar de sârbi ortodocşi și „rumâni”. După spectaculoasele chei ale râului Mojalka, pe drumul ce leagă Sarajevo de Belgrad, privirea îți este cucerită de o zonă cu munţi de înălţime medie: Munţii Românija. Aici există un cunoscut local: Rumanski Bar, în apropierea unui panou pe care scrie în engleză: „Welcome to Romanija”. Romanija din Bosnia este locuită de Vlahi/ sau Rumânii/Morlaci, ciobani care vorbesc o limbă română veche, similară potrivit studiilor, celei vorbite în România, prin secolele X-XI. Desigur că MAE nu s-a preocupat de a acționa în vedere apăstrării identității „rumânilor” din Bosnia.

Încă din vremea împăratului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenet (905 – 9057) se scria despre locuitorii din Dalmația, care își ziceau romani și vorbea o limbă latină și care au fost alungați de slavi. Slavii îi numeau vlahi pe urmașii romanilor. Imperatorul bizantin presupunea că acest popor ar fi urmașii romanilor aduși din Italia în timpul împăratului Dioclețian. Este prima menționare istorică a vlahilor din Dalmația. Cronica lui Nestor descria fapte din secolul al X-lea, arătând că nomazii unguri „au alungat vlahii (din Panonia și Transilvania) și le-au luat pământurile”. Datele despre vlahi din Cronica lui Nestor sunt confirmate de cronica Gesta Hungarorum. O parte din vlahii autohtoni din Panonia și Ardeal s-au retras spre sud în Munții Bosniei, alții au mers mai la nord în Munții Tatra. Vlahii din Dalmația au mai primit și denumirea de caravlahi. Aceștia au fost mentionați și într-o copie din secolul al XVII-lea a unei cronici anonime pierdute din Diocleea, datată nesigur (Cronica preotului din Diocleea/Chronicle of the Priest of Dioclea). Slavii din zonă îi denumeau pe morlaci vlaski și rumanski. În secolul al XVIII-lea naturalistul italian Alberto Fortis a descoperit obiceiul lor de a cânta poeme de dragoste (balada Hasanaginica). Dar vlahii din Bosnia s-au numit pe ei înșiși așa cum se auto-numesc românii dintotdeauna: rumâni sau români. Vlahii din Bosnia în evul mediu țineau de legea valahă (românească). Aveau cnezi, voievozi, jupani. Venețienii îi numeau morlaci, de unde și denumire amoro-vlahi. Un ținut întreg se numea Vlaska Draka adică ”vlahii dragoni”, lucru care ne face să înțelegem originea lor clară traco-geto-dacă cu influențe latine. Numeroase cuvinte albaneze de sorginte pastorala sunt identice cu cele din limba română, dar și cele folosite de vlahii din epoca medievală din Balcanii de vest. În albaneză există cuvântul ”urde”, iar în română cuvîntul ”urdă”, iar exemplele pot continua lingvistic. În arealul geografic nord-albanez era un sat numit Briza, de la ”brânză” și la 1405 era amintit un anume Gin Brînzi. (vezi Silviu Dragomir, Vlahii din nord-vestul Peninsulei Blacanice în evul mediu, Ed. Academia RPR, 1959). În acest triunghi etnic albano-româno-sârbesc a exista o toponimie și simbioză lingvisică comună. (vezi Dr. Milan Sufflay, Sârbii și albanezii, Belgrad, 1925 p. 75-76).

Istoricul Stanko Guldescu (1908 – 1990) într-un studiu sublinia că vlahii sau morlacii au fost o populaţie de păstori care vorbeau o limbă latină, au trăit în Balcani în vremea romanilor şi au fost menţionaţi de cele mai vechi cronici croate. Vlahi din Balcanii de Vest sunt urmaşii Imperiului Roman. În secolul al VII-lea, slavii şi avarii au năvălit decisiv ocupând unele provincii balcanice ale imperiului. Slavii migratori au distrus oraşe romane şi prin ferocitate au determinat retragerea locuitorilor autohtoni (numiţi vlahi de către slavi) în zonele împădurite sau muntoase. Bosnia şi Herţegovina este un stat preponderant muntos, iar zonele împădurite acoperă aproape 50 la sută din teritoriu, aşa că acest spaţiu a fost un mediu prielnic pentru vlahi. Primele menţiuni despre morlaci (vlahi) apar în documente bosniace înainte de apariţia turcilor în spaţiile sârbeşti şi bosniace. Vlahii erau munteni, care practicau păstoritul și participau la fenomenul transhumanței. Înainte de a veni triburile sârbe și croate pe aceste teritorii trăiau doar vlahii români. Serbia a fost populată în evul mediu masiv de vlahi. Așa cum afirmă istoriografia, vlahii din Serbia septentrională se numesc români și locuiesc în Timoc, Banat și Voivodina. În sudul Serbiei încă mai trăiesc aromânii, numiți cinciari în limba sârbă. Despre ștergerea din memoria bosniacilor a cuvântului „vlah” sau cum vlahii bosniaci au devenit sârbi bosniaci sunt mai multe explicații ale unor istorici sârbi. Principalul obiectiv al naționaliștilor sârbi era înlocuirea în nomenclatura etnică utilizată în Bosnia, dar și în Serbia, a cuvântului vlah cu cuvântul sârb. Academicianul clujean Silviu Dragomir (1888 – 1962) a scris studii valoroase despre vlahii din valea râului Cetina şi despre familia vlahilor Nelipiţi (Nelipici) care stăpâneau cetăţile Knin, Pocitelj, Srb şi Unac în 1345, în timpul timpul regelui Ludovic. Urmaşii familiei Nelipiţi au lăsat o parte din proprietăţi lui Nicolae Frankapan, comite de Veglia, prin înrudire. Un succesor al familiei Frankapan s-a intitulat „Cneaz al Vegliei, Modrussei, Cetinei şi Clissei” şi „Ban al Dalmaţiei şi Croaţilor”. Proprietăţile Nelipiţilor şi ale Frankopanilor au fost acaparate de regele Ungariei atunci când aceste familii nu au mai avut succesor pe linie bărbătească. Participarea vlahilor la lupte l-a determinat pe Frankapan să le reconfirme în scris „Legea vlahilor” în 1436, care acorda privilegii acestora. Vlahii din Croaţia au căpătat astfel autonomie, întâlnită şi în alte ţinuturi locuite de aceştia. Documentele croate amintesc deseori pe vlahii regali (Volahi regni nostri Croatie sau Olahus regalis în limba latină) din preajma cetăţilor Knin, Vrhrika şi Ostroviţa (cetăţi între Split şi Zadar), care erau supuşi ai regelui Ungariei şi sub jurisdicţia banului croat din Knin. Morlacii (vlahii) au fost documentaţi şi în regiunea Lika de la nord de Knin. În 1433 cnejii şi vătafii vlahilor iscăleau un document prin care acordau privilegii bisericii Sf. Ioan din Lika, situată aproape de Medak, o zonă locuită de vlahi. Ţinutul situat la vest de Velebit şi numit Podgorje era în secolul al XIV-lea plin de vlahi, numiţi de veneţieni morlaci. Din acest motiv, ţinutul Velebitului era numit Morlacca, iar marea spre insulele din faţă „canale de la Morlacca”. Vlahii/morlacii au fost menţionaţi în documente şi în zonele Vinodol, Kastav şi insula Krk. În secolele XVII-XVIII exista o populaţie vlahă/românească numeroasă în regiunea apropiată de Serbia, mărginită de oraşele Pozega, Pakrac şi Krievac, numită Vlahia Mică, iar centrul acestei comunităţi era la Kraljeva Velika. Vlahii/morlacii au lăsat un patrimoniu interesant: monumentele funerare cu decoraţiuni din Dalmaţia şi Herţegovina (stecci in limba sârbă). Vlahii din Balcanii de vest au contribuit la formarea principatelor Hum (Zachlumia) și Zeta. In Zeta, familia Balșa de vlahi și albanezi a condus principatul. Vlahii cu albanezii au fost ca frații în Balcani, poate datorită originii comune traco-getice și a limbii vorbite. Cel mai vechi document care menționează vlahii din Serbia și Herțegovina a fost dat de către jupanul Stefan Nemania prin anii 1198-1199 când vlahii erau într-o faza înaintata de asimilare, fiind sub jurisdicția arhiepiscopului de Zica. Documentele menționau nume precum Bukor, Bun Dedol, Mic, Mrgela, Singur, Sarban; alte documente emise de Stefan Uros I pe la 1253 și 1254-64 confirma prezenta vlahilor în Zachlumia (ținutul Hum).

Odată cu ocuparea turcă a Regatului Bosniei în 1463, o parte din români s-au retras spre Panonia în fața invadatorilor. Numărul membrilor comunității naționale române din această regiune din acea perioadă a fost întotdeauna simbolic. În perioada de după al Doilea Război Mondial s-a înregistrat o creștere treptată a numărului de membri ai comunității naționale române pe întreg teritoriul Bosniei-Herțegovina. Satele de vlahi din Bosnia sunt ca așezările montane din Apuseni, presărate ici-colo, din care răsar case mari cu până la 2 etaje, unele pierzându-se pe culmile muntoase ale Dinaricilor. În perioada dictatorului Tito, localnicii nu aveau voie să spună că sunt români. Li se repeta că Romanija şi România nu au nimic în comun. Cine spunea altceva era arestat şi putea primi chiar şi 10 ani închisoare. Acum sunt mândri de faptul că vorbesc „limba română” şi iubesc România, pe care o vizitează frecvent, scria într-un articol publicat în revista „Formula As” acum câțiva ani. Vlahii din Herțegovina formau familii extinse grupate pe cătune (sate) conduse de câte un cneaz, care avea și rol de judecător. Pe lângă păstorit, vlahii erau grupați în voinici (oșteni) și călători (cărăuși sau conducători de caravane). Stelian Brezeanu a arătat că Stari Vlah (Vlahia veche) este un toponim care atestă prezența elementului romanic în Bosnia și Herțegovina în evul mediu. Acesta era un teritoriu acoperind porțiuni din Herțegovina, Muntenegru și Serbia, remarcându-se zona munților Romania (Romanija) din apropierea actualului oraș Sarajevo. Numeroase nume vlahe au fost menționate în diverse documente medievale în ciuda slavizării: Banjan, Balac, Bilbija, Boban, Bokan, Banduka, Bencun, Belen, Bender, Besara, Bovan, Čokorilo, Darda, Doman, Drečo, German, Gac, Gala, Jarakula, Kalin, Kešelj, Keser, Kočo, Kalaba, Kokoruš, Kosor, Lopar, Macura, Mataruga, PaĎen, Palavestra, Punja, RiĎan, Šola, Šolaja, Šabat, Šurla, Šatra, Škipina, Špira, Tubin, Taor, Tintor6. Există de asemenea și multe toponime vlahe: Vlasic, Vlaško Brdo, Stari Vlah, Vlasina, Vlaninja, Vlahinja Planina; Vlahov Katun, Valakonje, Vlahoni, Vlaškido, Vlaški, Vlasic, Vlase, Vlasi, Vlasotince, Novovlase, Vlaška Draca, Vlaška, Vlahi etc. În așezarea Doboj din Gornja Ostružnja s-a desfășurat acum câțiva ani o adunarea constitutivă a Asociației Românilor „Ostružnja”, avându-i ca președinte ales pe Stanko Marinković. „Înființarea asociației este deosebit de importantă pentru adunarea comună și munca românilor. Acest lucru va contribui la cultivarea și păstrarea tradiției culturale și istorice, precum și la organizarea și prezentarea acesteia în Doboj și în zona mai largă”, spunea într-un interviu oferit presei locale Srni Marinković. Pe drumul ce leagă Sarajevo de Belgrad, privirea îți este cucerită de o zonă cu munţi de înălţime medie – Munţii Românija, care se scrie şi se pronunţă ca în limba română. Orașul Vlasenica, unul dintre cele mai mari din regiune, a fost unul dintre principalele centre ale „Vlasilor”, numele dat de populaţiile slave românilor. Nici portul tradiţional nu este departe de cel românesc autentic, fiind o simbioză între cel al moţilor şi cel al macedonenilor. Principalele oraşe cuprinse în regiunea Romanija sunt Pale (capitala Republicii Srpska), Sokolac şi Han Pijesaka. În Pale există şi un club de fotbal cu numele de FK Romanija. Sârbii sunt mândri de frații lor valhi.

La sfârșitul Războiului din Bosnia (fosta Iugoslavia) din 1996, regiunea Sarajevo-Romanija a fost înființată administrativ, ca una dintre cele 7 regiuni ale Republicii Srpska și care este situată în estul Bosniei. Orașul Vlasenica, unul dintre cele mai mari din regiune, este unul dintre centrele principale ale „Vlasilor” (de unde și-a luat numele). În anii 1991-1992 a existat aici așa-numita Regiunea sârbă autonomă Romanija („Srpska autonomna oblast Romanija”), o regiune autonomă creată de sârbi, care a fost o parte a republicii sârbilor bosniaci în timpul Războiului din Bosnia din 1995-1996. Republica autonomă Romanija a fost înființată de valahi și a funcționat în cadrul Republicii Srpska. Vlahii din această republică autonomă cu adminsitrație în limba română au fost aliați cu guvernul sârb de la Pale. Din noiembrie 1991, această regiune a fost extinsă prin adăugarea zonei sârbe din Birac (situată în jurul orașului Vlasenica) și pusă sub președinția lui Drago Blagojevic, iar, până în 1992, a fost încorporată în republica sârbă existentă în prezent în Bosnia. Azi, românii (vlahi) din republica sârbă locuiesc masiv și în capitala Republicii Srpska și sunt mândri de originea lor românească. Toate aceste „pâlcuri” etncie de români dovedesc că etnogeneza română s-a format pe un areal larg din Europa centrală și de est până în sudul Balcanilor. Din păcate republică autonomă românească de lângă Sarajevo a fost desființată de regimul bosniac după 1996. Această „țară Romanija” ar fi putut fi un cadru statal autonom care ar fi menținut și perpetuat identitatea vlahilor români din Bosnia. Restaurarea culturală, spirituală și lingvistică a „Românijei” este o obligație morală pentru statul român. Interesant că românii din Românija bosniacă consideră că originea limbii române provine din Munții Bosniei și apoi s-a transmis în arcul carpatic. Vlahii români din Romanija vorbesc o limbă românească din secolul XIII, care ar trebui cercetată și studiată de cercetătorii Academiei Române. Realitatea istorică și istoriografia românească se conformează treptat unei noi teorii a etnogenezei formării poporului român și a limbii române, pe un areal mult mai larg, de la Adriatica la Nipru și de la Marea Egee la Munții Tatra.


Pașaportul climatic și cazierul amprentei de carbon…

Vasele de croazieră din Europa emană de patru ori mai multe gaze sulfurice decât toate cele 291 de milioane de automobile personale ale europenilor, la un loc. La fel stau lucrurile și cu „codoiul”… Cu vasele comerciale și, mai ales, militare, lucrurile stau cu mult mai grav. Ordinul de multiplicare a emanațiilor toxice și poluante în raport de amprenta de carbon a simplului particular este o cifră cu două zerouri. Media emanației de CO2 a unui om obișnuit este de patru tone pe an. Americanii au o amprentă de carbon de patru ori mai mare (16 tone/an), iar britanicii, de trei ori mai mare. Ca să se încadreze în criteriile pseudo-științifice menite a reduce temperatura globală cu două grade până în 2040, americanii, britanicii și noi, restul, amărăștenii, trebuie să ne reducem amprenta de carbon de maxim două tone/an. Sunt curios ce reacție ar avea occidentalii dacă ar ști asta… Ca să se ajungă la o asemenea reducere se vor folosi taxe – sancțiune pe emanația de carbon și costuri mărite ale călătoriilor cu avionul sau cu vaporul (de minim 1,5 la sută pe an, zice CNN, dar taxa va fi cel puțin dublă față de rata inflației, deci românii trebuie să se aștepte la creșteri de 15 la sută pe an).

Cel mai interesant, din perspectiva industriei fact checking – ului (afacere oengistă de zeci de miliarde de dolari pe an) este că pseudo-specialiștii în amprenta de carbon au propus deja guvernelor, încă din noiembrie 2023, instituirea unui credit – carbon, adică, o cantitate maximă anuală de emanație de codoi la care are dreptul „gratuit” un om normal. Amprenta de carbon de două tone pe an se consumă într-un zbor dus – întors New York – Londra, ca să înțelegi proporțiile gogoriței. Mai aproape de noi și, mai ales, de cei care lucrează în străinătate: două tone de codoi înseamnă două curse dus – întors Londra – București. Pentru ceea ce excede emanația de codoi de două tone/an, se va plăti suplimentar. Mult. Cursele low cost vor dispărea. Zborurile internaționale se vor reduce, probabil, la nivelul celor din epoca Hrușciov – Kennedy… Creditul – carbon va fi inclus în … pașaportul climatic.

Iată o teorie a conspirației căreia i-au fost necesare doar 18 luni ca să devină propunere de reglementare și fapt „științific” sustenabil. De la pașaportul „verde”, impus pentru covid, la pașaportul climatic nu a fost decât un pas. Iar pasul a fost făcut deja… Se presupune că amărăștenii vor călători mai puțin, căci va fi prea scump. Cu identitatea digitală gata, cazierul climatic, la fel ca și cel sanitar sau bancar, va fi fost la un click distanță. Nu vă gândiți că veți putea păcăli grănicerii sau că veți plăti pe loc costul suplimentar – sistemul vă va rejecta automat. Simplu, aseptic, fără excepții în ce-i privește pe amărășteni. Adică, pe noi. Evident, nu va fi scump și nici prohibitiv pentru bilgheiț, care are 11 private jet – uri. Le utilizează pe toate ca să meargă la conferințe unde le spune oamenilor că trebuie să respire mai puțin, să călătorească mai rar, să mănânce insecte și carne artificială (făcută de el) pentru a combate poluarea cu… gazele vacilor, și să se injecteze mai des. Evident, nu va fi o problemă pentru Zuckerberg să iasă din buncărul său de 250 de milioane de dolari și să urce în yachtul său de 400 de milioane pentru a ajunge la o conferință de încălzeală globală (emanând gaze sulfurice și codoi mai multe decât 10 mii de automobile și o sută de avioane low cost). Nici pentru Bezos, care și-a tras rachetă în formă de falus ca să călătorească în spațiu. Care spațiu este hiper-poluat electromagnetic de zecile de mii de sateliți ale sale și ale lui Musk. Fyi – poluarea de acest fel distruge treptat albinele. Bănuiesc că știți ce ar fi Pământul fără albine – un Arrakis/Dune adus din romanele lui Frank Herbert în realitate. Nu mai zic de consumul monstruos de electricitate al bazelor de date ale Big Tech, utilizate pentru a ne ține pe noi eficient în colivia digitală.

Nu vă plac teoriile conspirațiilor? Nici mie. Mai ales când conspirațiile se dovedesc reale. Și letale pentru democrație, libertate și umanitate. Pentru conformitate, cercetați linkul din primul comentariu. Este de la CNN Travel citire.


Râul și Canalul Aranca din Banat – în perioada cetății antice Morisena a fost navigabil

Aranca este un râu lung de 117 kilometri, din care 76 kilometri în regiunea Banat din România și apoi în Serbia. Este un afluent al Tisei. Aranca izvorăște la sud-vest de municipiul Arad, după care își începe parcursul spre vest, prin județul Timiș, pe lângă localitățile Sânpetru Mare, Saravale, orașul Sânnicolau Mare, apoi intră în comunele Dudeștii Vechi și Vâlcani, unde iese din România, după ce a parcurs 76 kilometri pe teritoriul acesteia. Restul de 41 kilometri până la vărsarea în Tisa, Aranca străbate teritoriul Serbiei, unde este numită Zlatica. Pe o porțiune de 1,4 kilometri râul marchează frontiera româno-sârbească. Odată intrată în Serbia, cursul Arancăi face o cotitură spre sud-vest, primește din dreapta apele canalului Kikinda, prin care se conectează la canalul Dunăre-Tisa-Dunăre, la sud. Mai departe trece pe lângă localitatea Padej și se varsă în Tisa la Ada, un oraș pe malul drept al Tisei. Canalul Aranca este un vechi curs al Râului Mureș care în perioada cetății antice Morisena se presupune că ar fi fost navigabil, dovadă fiind corabia (barca) scufundată în albia Arancăi și descoperită mult mai târziu. Din legendele trecutului una spune că Atilla, conducătorul hunilor, după ce a fost încoronat pe albia Arancăi, aceștia au modificat cursul râului Mureș în forma actuală. De-a lungul timpului canalul Aranca a fost colectorul principal al câmpiei Aranca, deoarece solul din teritoriul câmpiei a fost sub influența direct și accentuată a apelor de suprafață și subterane, ceea ce a făcut să aibă un proces de geneză și evoluție cu totul caracteristic. Aranca izvorăște din lunca Mureșului de la Felnac (unde s-a început construcția unui dig în 1816) și se varsă în râul Tisa. Canalul Aranca trece prin mijlocul orașului Sânnicolau Mare și a fost canalizat începând cu anul 1888, după inundațiile din primăvara acelui an.

De fapt, începând cu anii 1887 – 1894 s-a construit sistemul hidrotehnic Aranca ce cuprinde și suprafețe teritoriale ale orașului pentru a deservi o suprafață de 98,4 km2. Sistemul a funcționat până în anul 1919, când bazinul Aranca a fost dezmembrat cu actuala frontieră.

În urma proiectului din 1931 și apoi din 1932, după inundațiile din același an, s-a trecut la amenajarea canalului Aranca cu proiecte tehnice în colaborare cu țara vecină, Iugoslavia. Între anii 1932 – 1954 au existat preocupări pentru o mai bună folosire a sistemului și de abia începând cu anul 1954 s-a început propriu-zis executarea lucrărilor în amonte și aval de oraș, finalizate spre sfârșitul anilor 1986. Ca date tehnice, Canalul Aranca are o lungime de 84,750 km., fiind marcat prin 81 de borne kilometrice. Canalul Aranca este divizat în patru compartimente, zona Sânnicolau Mare fiind situată în campartimetul II (de la km. 81,7 – km 42. La limita teritorială a orașului, canalul are a lungime de 10, 532 km., lățimea variind între șase și 16 metri, cu baza mică de trei metri. și o adâncime cuprinsă între unu și trei metri. Panta este de 0,1 – 0, 15 metri cu o diferență de nivel între intrare și ieșire din teritoriul localității de 2,5 m. Viteza apei este de 0,8 – 1,2 m/s, iar debitul maxim este de 2,5 m/s. Canalul Aranca în localitate este traversat de opt poduri și trei podețe, iar în afara orașului de poduri la intersecția de canale și drumuri. Canalul are legătură cu râul Mureș prin două canale reversibile, pe fiecare fiind amplasate câte o stație de pompare. Râul Mureș izvorăște din munții Hășmașu Mare, străbate Podișul Târnavelor, Defileul Toplița – Deta, trece prin dreapta Munților Apuseni, coboară în depresiunea Alba Iulia, trece apoi prin Munții Zărandului și Dealurile Lipovei, intră în Câmpia de Vest trecând prin orașul Arad, formează apoi frontieră cu Ungaria și se varsă în Tisa, pe teritoriul Ungariei. Are o lungime de 756,200 kilometri. În vremuri îndepărtate, era o cale navigabilă ce transporta lemnul, sarea, piatra de pavaj și alte produse din central Transilvaniei spre Occident, fiind astfel a doua cale comercială, de-a lungul văii Mureșului.

La ora actuală nu mai este navigabil. Râul Mureș este și apa de frontieră pe o lungime de 22,50 kilometri. Râul Mureș are limitrofe hotarele localităților Sânpetru Mare, Saravale, Sânnicolau Mare și Cenad, iar pe teritoriul maghiar, localitățile Apattfalva și Cenadul Maghiar. Are un număr de 26 de insule, din care 14 aparțin statului roman, în urma măsurătorilor făcute din 1996 (măsurătorile se fac din zece în zece ani). În dreptul stației de pompare, la borna PP55, pe timpuri, se afla un port cu instalații de acostare, de încărcare și descărcare a mărfurilor. Canalul Mureșanul (Mureșelul) este un afluent al Arancăi, ce izvorăște din lunca Mureșului, actual amenajat ca și canal de irigații. În trecut acesta trecea prin fața Cetății Morisena, fiind cel de al doilea obstacol natural de apărare al cetății, împreună cu Aranca. Mureșelul are o lungime de 9,3 kilometri și o lățime de cinci-zece metri. și o adâncime între unu și cinci metri de la baza canalului. Canalul Silvia este un canal construit în cadrul sistemului hidrotehnic, fiind un canal principal de distribuție a apei pompate de la stația de pompare de pe râul Mureș, borna PP55. Are o lungime de 2,7 kilometri, cu o lățime de 25-30 metri. și o adâncime de trei-cinci metri. Este traversat de două poduri din ciment. Celelalte 73 de canale principale și secundare de pe teritoriul orașului sunt de dimensiuni reduse și formează împreună sistemul hidrotehnic Sânnicolau Mare din Sistemul hidrotehnic Aranca.

Aranca a fost și rămâne „coloana vertebrală” a unui întreg sistem hidrotehnic care a protejat oamenii și locurile prielnice lor. Apele acestui râu au purtat și bune și rele pe undele lor. Să avem grijă de moștenirea pe care am primit-o spre administrare. (G.V.G.)


Numărul 665

Descarcă PDF


Aceiași actori, alt scenariu…

Cum să uităm ceea ce s-a întâmplat în pandemie? Apoi au început războaiele. Undeva a apărut ideea să declarăm război dioxidului de carbon, energiei, suinelor, puilor de găină, vacilor. Ușor, ușor, am trecut prin toate scenele din acest teatru ieftin impuse de aceiași actori de duzină. Acum ce ne mai lipsea? Maestrul Cristoiu a dat o definiție a ceea ce ne lipsea: „Demonstrație de asasinate cu sânge rece, pentru ai speria pe ruși”. Am revăzut la televizor filmul Rambo și mă gândeam: Ce bine au primit americanii eroii de război, așa cum a fost primită și doamna Ashil Babbit, erou de război asasinată la „Capitoliu”. Acum dacă sunt eroi, pot fi până la capăt… Cam asta spun mai marii, care stau prin birouri și concep strategiile de război. Dar în teatru sau în lumea cinematografică, actorii joacă un rol veridic prin interpretarea și aducerea la viață a personajelor din diverse scenarii. Dar cum ar fi să ne imaginăm situația în care aceiași actori ar juca în alt scenariu, unul complet diferit de ceea ce le este obișnuit? Schimbarea scenariului ar putea oferi actorilor oportunitatea de a-și demonstra versatilitatea și talentul într-un mod nou și provocator. De exemplu, un actor cunoscut pentru interpretarea unor personaje de acțiune ar putea juca acum rolul unui personaj delicat și sensibil într-o dramă romantică. Acest proces ar oferi publicului o perspectivă diferită asupra capacităților actorului și ar demonstra natura sa artistică într-un mod inedit.

Pe de altă parte, există și provocări asociate cu această idee. Actorii ar trebui să depună eforturi suplimentare pentru a se adapta la un nou scenariu și pentru a-și construi un nou personaj într-un mod credibil și convingător. De asemenea, fanii ar trebui să fie deschiși la schimbare și să accepte posibilitatea ca actorii lor preferați să își asume roluri total diferite decât cele la care sunt obișnuiți. Ideea de „aceiași actori, dar alt scenariu” este una fascinantă și provocatoare în lumea cinematografiei. Prin explorarea teritoriilor noi și prin îndrăzneala de a încerca ceva complet diferit, actorii pot consolida legăturile lor cu publicul și pot demonstra că talentul lor artistic este mai vast și mai profund decât s-ar fi putut crede.

Așa e în teatru sau cinematografie, dar ce facem cu aceiași actori în politică? În jocul politic, liderii sunt asemănați adesea cu actori care își interpretează rolurile în fața publicului larg. Dar cum ar fi să ne imaginăm scenariul politic văzut prin ochii acestor „actori politici”, într-un context diferit de cel obișnuit? Transferând conceptul de interpretare actoricească în sfera politică, putem să ne gândim la modul în care liderii ar putea aborda politica dacă ar fi privită ca un scenariu nou și provocator. Pentru un politician care a fost mereu asociat cu o anumită doctrină sau orientare politică, interpretarea unui rol diferit ar putea oferi oportunitatea de a-i surprinde pe cetățeni și de a oferi o perspectivă neașteptată asupra viziunii lor politice. Prin imaginația și creativitatea asociate cu actorii politici, scenariul diferit ar putea oferi posibilitatea de a explora soluții alternative pentru provocările politice sau sociale curente. Liderii politici ar putea fi provocați să-și extindă orizonturile și să încerce abordări noi și inovatoare în gestionarea problemelor publice, oferind astfel un cadru fresh și inspirațional pentru dezbaterea politică. Totuși, există și provocările și riscurile asociate cu această idee. Un politician care ar încerca să-și joace un rol politic complet diferit ar putea fi acuzat de incoerență sau lipsă de credibilitate, iar schimbarea bruscă a direcției politice ar putea fi percepută ca o manevră care nu este oportună de către adversarii politici sau de către electorat. De asemenea, publicul ar trebui să fie deschis la acceptarea unor idei noi și la explorarea unor abordări politice neconvenționale.

Acum vedeți de ce cei mai mari președinți au fost actori? Și mă gândesc la Ronald Reagan care chiar a fost un mare președinte. Voi la cine vă gândeați?

Maria Vladimirovna Zakharova este un politician rus care ocupă funcția de director al departamentului de informații și presă al Ministerului Afacerilor Externe a Federației Ruse. Doamna a spus în legătură cu actul de terorism de la Moscova: „Reprezentantul oficial al Consiliului de Securitate Națională al SUA, Adrienne Watson- Ucraina nu este implicată în atacul terorist de la Krasnogorsk, de vină este ISIS interzis. Dacă ar putea rezolva așa repede asasinarea propriului președinte Kennedy. Dar nu, de mai bine de 60 de ani nu au reușit să afle cine l-a ucis. Sau poate și ISIS? Sau vor mai amâna încă 60 de ani cu specificul, jucându-se cu orice „incertitudine constructivă”? Sau să luăm atacul terorist de pe Nord Stream? Acolo, potrivit Statelor Unite (și The New York Times a citat comentarii de la oficiali), ucrainenii au fost implicați. Adevărat, atunci autoritățile americane au mers în jos. Așa că încă caută acolo în identificarea scafandrilor de la Kiev sau ISIS. Nu s-a rostit nici măcar un cuvânt de la Washington care să ceară Danemarcei și Suediei să nu înceteze căutarea celor responsabili, iar propunerea Rusiei de anchetă sub auspiciile ONU a fost blocată de anglo-saxoni în Consiliul de Securitate. Toate acestea sugerează că elitele politice americane au devenit pricepute de-a lungul deceniilor în a distrage atent atenția de la crimele de mare profil și de la tot felul de montări. Prin urmare, până la finalizarea anchetei asupra atacului terorist de la Primăria Crocus, orice frază de la Washington care justifică Kievul ar trebui considerată drept probă. La urma urmei, finanțarea activităților teroriste ale grupului criminal organizat de la Kiev de către liberal-democrații americani și participarea la schemele de corupție ale familiei Biden au loc de mulți ani.”

Nu vreau să închei articolul fără să pomenesc despre episodul 83 al lui Carlson Tucker: „Administrația Biden încearcă să trimită un veteran de 82 de ani la închisoare pe viață pentru infracțiunea de repetare a „dezinformării rusești”. Cel mai înfricoșător, cel mai important caz penal despre care probabil nu ai auzit niciodată”.

Mulți actori, dar scenele se răresc. La fel și scenariile, toate sunt trase la indigo…


Nu de război și nici de moarte ar trebui să ne fie frică. Ci de Dumnezeu!

Frică. Frică de război. Frică de viruși. Frică de spitale prost echipate, cu medici din ce în ce mai puțin empatici. Frica de vaccinuri. Frica de ziua de mâine. Frica de ruși. Frica de AI. Frica de ecumenism. Frica că ni se iau copiii. Frica de transumanism. Frica de reptilieni. frica de Ocultă. Frica de moarte… Dar nu de toate acestea ar trebui să ne fie frică. Ar trebui însă să fim îngroziți de lipsa de încredere în autorități. În lipsa de încredere în toți politicienii corupți care nu au făcut nimic bun, ci ne-au dus și ne duc către hău. Că instituții naționale, europene și mondiale nu au dat și nu dau doi bani pe noi! Ne-au spus că ne omoară virusul. Dar niciun politician important al lumii nu a murit de Covid sau de vacsin. Niciun președinte de stat. Niciun finanțist. Nu am auzit de niciun șef important care să fi murit subit. Și acum, suntem ținuți sub tensiune cu tot felul de scenarii ilogice, se debitează pe toate canalele tot felul de inepții și gogorițe care ne jignesc inteligența. Ne spală pe creiere cu știri care ne țin sub tensiune. Știri care se bat cap în cap.

Când ar trebui să aibă mare grijă la contextul internațional în care ne aflăm, ai noștri încă se ceartă pe ciolanul la care visează pentru următorii patru ani, fac alianțe contra naturii ideologice. Mai marii lumii ne sacrifică pe noi ca să nu își piardă ei credibilitatea și prin urmare, scaunele prea mari pentru creierele lor prea mici, pentru inimile lor de lichele și pentru setea lor de putere. Ca să arate că fac ceva, după ce ne-au pus să umblăm cu trențe pe față, să ne înțepăm și să plătim seruri experimentale, ne-au pus să plătim pentru un război care nu este al nostru și vor să cumpărăm tot de la ei armament cu bani împrumutați tot de la ei.

Ar trebui să fim îngroziți pentru că nu mai putem avea încredere în nicio instituție publică menită să ne apere, pentru că toate sunt puse .numai să ne sărăcească, să ne înrobească! Drepturile și libertățile ne-au fost îngrădite sub promisiunea unui bine general și noi încă credem că așa ne-a protejat și ne protejează cineva. Preturile cresc, nivelul de trai scade. Copiii ni i-au îndobitocit cu ecrane și lecții online, ni s-au sălbăticit, se droghează, sunt agresivi. Ni se induce o stare teribilă de panică din toate părțile. Ceva, rațiunea, instinctul, ne spun că suntem mințiți, că suntem manipulați, dar preferăm să încercăm să credem ce ni se servește pentru că alternativa ne-ar face să ne pierdem mințile și de aceea pare ne neconceput. Și între fricile acestea și frica de imbecilitatea criminală a celor care ne conduc, preferăm să ne fie frică de orice în loc să ne fie frică de dictatura informațională criminală în care trăim.

O dictatură unde domnește frica, minciuna, lipsa de dialog, lipsa de transparență. Lipsa de speranță! O dictatură care îi îngrașă și mai mult pe îmbuibații și puternicii lumii și ne slăbește, ne înnebunește și ne omoară pe noi, cei care îi îngrășăm și le dăm putere lor, acelora care nu dau pe noi nici măcar o para găurită. Nici pe noi și nici pe copiii noștri. Suntem atât de anesteziați că nici nu înțelegem că am ajuns noi maimuțe în tot circul ăsta dirijat. După Plan Demonium și susținerea unui război străin, dar care ne-a afectat grav pe fiecare dintre noi, ar trebuit să fim de nu știu câte ori pe străzi, să le cerem socoteală, în fața clădirii Parlamentului, a Președinției, în fața deputaților, senatorilor și a președintelui, pentru că lor le-am dat voturile noastre și să îi întrebăm jocurile cui le-au făcut și le fac, ale cui interese le reprezintă ei de fapt?! Că pe ale României și poporului român în niciun caz. Să îi întrebăm de ce s-au perindat peste tot în lume și în mass media, și la ski și naiba să îi pieptene pe unde mai umblă toți pe banii noștri in loc să pună toți osul la treabă.

Dar nouă ne e mai frică și de umbra noastră decât de faptul că în acest ritm, România nu va mai avea niciun viitor. Și nu din cauza lor, ci din cauza lipsei noastre de reacție și a fricii, de panica ce ne-a invadat din toate părțile și care ne-a paralizat și îndobitocit. Până să vină Putin sau reptilienii să ne omoare părinții, copiii și pe noi înșine ni-i omoară lipsa unui sistem de sănătate funcțional cu adevărat, mâncarea proastă, chimicalele, alcoolul, drogurile, efectele adverse. Până să vină rușii și marțienii să ne ia țara, ne-au luat-o ăștia care ne vor binele, până să vină rusul să zică iarăși „Davai ceas!” ne vor fi luat ăștia și chiloții din fund! Până să vină blackoutul total, eclipsa de soare de o săptămână, până să ne cadă o nucleară în cap vom fi deja morți de foame sau de stres! Pentru că de toate ne e frică, doar de Dumnezeu nu ne e! Altfel am fi știut ce e de făcut! Și nu am fi stat ca niște momâi…


Împotriva coșmarului de la Davos…

Ei au îndrăzneala păcatului de moarte de a-l „concura” pe Dumnezeu prin „omul” de tip circuit integrat, de a demonstra că pot face o altă lume care să funcționeze mai bine decât Creația. Mecanismul este răsturnarea sensurilor primordiale prin eliminarea lui Dumnezeu din acestea și înlocuirea Rânduirii divine a Binelui cu o rânduire „umană” a „binelui”. „Revoluția” de la Davos, nume generic pentru globalism, nu-si propune salvarea omului, ci salvarea planetei de oameni, impunând practic antiteza om-planetă,, ceea ce in Creație, nu este o antiteză, ci o armonie intre om si natură, pe care o găsim implicit în Post. Postul are desigur esența pocăinței în fața lui Dumnezeu, jertfa pe care o facem în semn de iubire și mulțumire, fiind un mijloc de mântuire. Dincolo de această primordialitate, postul presupune așa cum spuneam implicit și vestita gestionare a resurselor. În post găsim totul, de la înfrânarea consumului de alimente, în special al celor de origine animală, până la înfrânarea sexuală dintre bărbat și femeie. Davosul înlocuiește, răstoarnă de fapt conceptele postului cu hrana artificială și cu ideologia lgbt. Nu spune „consumați” cu măsură pentru gestionarea resurselor, ci dimpotrivă, consumați cât mai mult, dar într-un sens contrar Creației. Poți mânca oricât de multă carne, dar să fie artificială sau din lăcuste, poți avea oricât de multe relații sexuale, dar să nu se nască copii în urma lor și cel mai sigur mod în acest sens, este ca acestea să se producă între persoane de același sex.

Se înlocuiesc toate resorturile umane, sufletul, mintea, trupul și nu în cele din urmă, națiunile, neamurile, pentru ca în cele din urmă să fie înlocuit chiar omul in sine. Sufletul este dezvățat de Credința în Dumnezeu și dresat să adere la noua „credință”, salvarea planetei, mintea este dezvățată de gândire și dresată să urmeze inteligența artificială, trupul este la rândul lui dezvățat de cele firești și dus în cele nefirești, hrană artificială și relații homosexuale. Baza relațiilor de sânge și credință dintre oameni, anume Națiunea, Familia mare, se desființează, asa cum se desființează conceptul de familie, formată dintre un bărbat și femeie. Forța esențială a păstrării umanității o reprezintă neamurile, căci ele sunt rânduite de Dumnezeu pe pământ, ele sunt chemate la Judecata de Apoi, ele caracterizează destinul omului de a nu trăi singur, ci în comunități istorice, legate prin același sânge, aceeasi tradiție, aceeasi credință. De aceea de fapt atacul esențial al Davosului se exercită împotriva națiunilor, prin metisare, pentru a le distruge caracterul primordial. Se anulează Istoria milenară înlocuindu-se cu un istoric recent al unei populații „universale”. Punctul zero al Creației divine, semănarea neamurilor pe pământ de către Dumnezeu este înlocuit cu un alt punct zero, făcut de Davos, nașterea unei populații universale.

Ștergerea diferențelor între rău și bine, acest gri „universal”, se translatează către națiunii pentru a le distruge practic.

Anulând comunitatea, extrăgând omul din ea pentru a-i lua puterea identitară, acesta devine vulnerabil, fiind singur. El se poate asftel cu ușurință dezumaniza, căci nu mai are legături cu rădăcinile, nu mai are arbore genealogic, familie, națiune. Se produce un vid al naturalului, pentru a se face loc altcuiva, anume opusului Creației divine, inumanului, un fel de „om” care are un singur resort, un cip. Cyborgul, idealul Davos, nu are suflet si nici minte sau trup naturale. Cyborgul nu are nevoie de Națiune, este „universalul” perfect fără niciun fel de caracteristică proprie, este la fel ca un laptop sau telefon smart care asculta de o comandă. La „apogeu” nu va mai avea nevoie nici de hrană, nici măcar de cea artificială și …abia acum urmează punctul final al misiunii Davosului, adică punctul maxim al sfidarii Creației: Cyborgul este nemuritor pe pământ. El este „elita” care a „salvat” planeta de oamenii care produceau carbon, distrugând-o. El spune că viața veșnică nu este în Ceruri, în Împărăția lui Dumnezeu, ci aici, pe pământ și vrea să demonstreze asta. Davosul, generic vorbind, propune veșnicia unei viitoare populații, cu condiția ca ea să nu se înmulțească, să nu aibă dorințe, regrete, sentimente în general. Aici este sensul final al declarației lui Klaus Schawab ,, Nu veți deține nimic și veți fi fericiți”. Nu veți deține suflet, asta vrea sa spună în cele din urmă. In viziunea lui satanica, fericirea însemnând starea inertă a unui robot, nu fericirea generată de credința în Iisus Hristos Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu.

De aceea atacurile principale se dau împotriva Bisericii, a preoților cu precădere, împotriva națiunilor, ținta fiind eroii, martirii și luptătorii care au clădit națiunile, împotriva producătorilor de hrană naturală, adică țăranii, fermierii. Soluția împotriva așa zisei revoluții de la Davos, a așa-zisului om, circuit integrat este singura revoluție din istoria omenirii, anume aceea a creștinismului, a lui Iisus Hristos Mântuitorul.


„Comorile haznalelor istorice din București” la MMB Casa Filipescu-Cesianu

Atacând zone mai puțin cunoscute ale istoriei noastre, muzeografii zilelor noastre colaborează cu specialiștii spre a oferi exponate cât mai diversificate doritorilor de deconspirare a secretelor și a misterelor ascunse de-a lungul erelor trecute. Astfel, Muzeul Municipiului București va invitat la vernisajul expoziției „Comorile haznalelor istorice din București”, eveniment care a avut loc la Casa Filipescu-Cesianu (Calea Victoriei 151) miercuri, 15 noiembrie, ora 18.00. Astfel puteați „consuma” prilejul unei călătorii în trecutul mai puțin cunoscut al Bucureștiului secolelor XVIII-XIX. În decursul anilor, arheologii de la Muzeul Municipiului București, au avut ocazia să cerceteze câteva haznale aflate în diferite zone ale vechiului oraș. Atmosfera secolelor trecute este redată muzeografic prin realizarea unei selecții de obiecte alese pentru expunere, care fac parte din cadrul descoperirilor arheologice de la Bisericile Sf. Dumitru și Mavrogheni, de la Hanul Serafim și în Cartierul Evreiesc, dar și din alte zone ale orașului.

Expoziția „Comorile haznalelor istorice din București” este o incursiune în trecutul istoric al evoluției și preocupării edililor pentru igienă, îngrijire personală și salubritate, într-o vreme în care Bucureștiul începe să aibă nasul adus după occident. Cuvântul „hazna” este un paradox semantic pentru că „hazine”, care în limba turcă făcea referire la „visterie” (tezaur, comoară), a căpătat în limba română înțelesul latinizat pentru „latrină” sau „cloacă”. Acestea sunt amenajări adânc săpate în pământ, discrete în spațiul domestic și unde se aruncau ceștile ciobite ce nu-și mai găseau locul în serviciul de cafea, cutiuțele goale de pastă de dinți sau prețuitele sticluțe de parfum franțuzesc aruncate după ultimul „puff”. Apariția haznalelor și a toaletelor, fie ele publice sau private, reprezintă un fenomen strâns legat de dezvoltarea structurilor urbane sau semi-urbane, dar mai ales de preocuparea oamenilor pentru igienă și sănătate publică. Aceste instalații, alături de sistemele de alimentare cu apă și ulterior a canalizărilor, reprezintă o consecință naturală a existenței orașelor în care un număr mare de oameni împărțeau același spațiu. Apa curată și îndepărtarea corespunzătoare a resturilor menajere și a gunoaielor, au prevenit apariția și răspândirea bolilor. Așadar, haznalele au avut un rol important în menținerea unei stări generale bune a sănătății publice. În prezent arheologii le descoperă în contextul clădirilor dispărute, ca urmare a deselor sistematizări ale țesutului urban survenite în diverse perioade istorice. Sub pământ sau asfalt, se păstrează alături de zidurile de fundație și o serie de beciuri, subsoluri, pivnițe și haznale care au supraviețuit neafectate demolărilor sau dispariției caselor. Cunoscute astăzi sub denumirea modernă de „fosă septică” aceste structuri rectangulare erau simple gropi cu amenajări din lemn sau construcții din cărămidă la parterul clădirilor. Dacă principala utilitate era legată de colectarea și decantarea apelor impurificate, în timp ele deveneau și spații ale aruncării obiectelor nefolositoare. Iată deci, cum rațiunea practică a haznalei se apropie de înțelesul de visterie, păstrătoare a memoriei inutilului, dar relevată pentru noi din punct de vedere istoric și arheologic.

Cercetarea acestor haznale a scos la lumină numeroase obiecte din ceramică, faianță, porțelan și sticlă cu întrebuințări specifice, într-un puzzle ale cărui piese reprezintă mici secvențe ale secolelor trecute. Cele din haznaua de cărămidă de la Sf. Dumitru sunt mari și frumos decorate: castroane și boluri largi însoțite de tigăi de ceramică smălțuită cu trei picioare folosite la gătitul bucatelor, dar și o cantitate impresionantă de fragmente de farfurii din faianță și porțelan care spun povestea ospețelor cu mulți meseni și poate a înzestrării bisericii de la acea vreme. În contrast cu porțelanurile sau faianțele luxoase, regăsim o multitudine de vase ceramice comune, vase smălțuite cu verde, brun sau galben, folosite la scară largă de populația mai puțin înstărită. Situată în apropierea Curții Vechi, Biserica Sf. Dumitru a fost dintotdeauna o biserica „de centru”, într-o zonă dinamică din punct de vedere economic, unde se aflau în mare parte casele dregătorilor și ale negustorilor. Haznaua zidită din cartierul evreiesc spune povestea unei drogherii în Cartierul Evreiesc, aprovizionată cu cele mai fine pomade aduse direct de la Paris. Recipientele mici de sticlă și vasele farmaceutice din porțelan, ne sugerează mirosul chimic al curățeniei. Comunitatea evreiască din București este atestată documentar încă de la 1682, cu ocazia construirii primei sinagogi în vremea lui Constantin Brâncoveanu.

În mod diferit haznaua din curtea bisericii Mavrogheni este o modestă groapă săpată în pământ, dezafectată și transformată în groapă de gunoi, unde predomină oalele cu toartă și vase cu baza perforată, cu scopul de a le transforma în ghivece de flori. Aflată în proximitatea cimitirului, inventarul ei ceramic este analog celui funerar care este unul sărăcăcios, o reflexie a comunităților modeste de la marginea Bucureștiului. Cercetările de la Hanul Serafim (în zona clădirii Marmorosch Blank) au scos la lumină resturile unui sistem de scurgere boltit, zidit din cărămidă. Printre mormanele de oase de animale și alte resturi, descoperirea unei sticluțe de parfum a celebrului brand franțuzesc Roger Gallet a fost surprinzătoare. Parfumul având o tradiție ce începe în anul 1693, ajunge să fie nelipsit din garderoba bucureștencelor cochete și elegante din epoca „pariziană” marcată de Belle Époque. Expoziția va putea fi vizitată în perioada 15 noiembrie 2023 – 30 iunie 2024. Dr. Theodor Ignat, este curatorul acestei expoziții, ca șef Birou Arheologie Preventivă și Sistematică, MMB. (G.V.G.)


„Racolarea” – spectacol-lectură cu piesa lui Candid Dumitru Stoica

Despre Candid Dumitru Stoica, numai cuvinte de laudă, actor, scriitor, dramaturg, scenarist, trecând peste faptul că este şi un tovarăş de cursă lungă. Aşa şi-a dobândit admiraţia pentru tot ce creează încă, la cei aproape 89 de ani. Mereu cu glumele la rever şi zâmbetul ştrengăresc pe buze, este omul lângă care nu te poţi plictisi, iar după primele fraze rostite de el te declari iremediabil cel mai înfocat fan. Dar ce spun eu, cei care au jucat alături de el în filme sau piese de teatru, la tv sau pe oricare scenă în ţară şi străinătate îl adoră. Pe data de 4 martie ac., am fost invitaţi la ARTCUB unde Candid a avut premiera piesei-lectură RACOLAREA, am fost impresionată citind distribuţia nume grele ale scenei, dar şi tinere talente; aici aş sublinia pe distinsa domnişoară Cristina Constantinescu şi tânărul său coleg de scenă Cristian Simion. Despre Olga Delia Mateescu, Florentina Tănase şi Doina Ghiţescu numai cuvinte alese, dar să nu vitregesc şi restul staff-ului, Petre Moraru, Nicolae Botezatu, Mircea Constantinescu, Cristina Cîrcei şi Natalia Ester, toţi actori onorând cu prezenţa şi prestaţia domniilor lor sala de spectacol. RACOLAREA – un titlu bine ales, ancorând pe cei prezenţi cu gândul în epoca comunistă, acţiunea se petrece în sufrageria unui apartament de bloc, sărăcăcios mobilat, având şi un televizor alb-negru, în care locuia o familie cu doi copii, fata se numea Gabriela (Natalia Ester) şi fratele acesteia Sabin (Cristian Simion) ambii studenţi . Tatăl, Tănase Ion (Nicolae Botezatu), de meserie contabil, iar mama, Marina Ion (Doina Ghiţescu), casnică.

Piesa are un început furtunos graţie actriţei Doina Ghiţescu (Marina), care, robotind prin casă, aruncă cu vorbe slobode la adresa regimului, ca, într-un sfârşit, să închidă televizorul, sătulă de atâtea minciuni.

La un moment dat, se aude soneria, la uşă era Colette Brânzescu (Olga Delia Mateescu), în piesă mama Elvirei, prietenă cu fiul Marinei. După ce se salutară protocolar, dar pe un ton de sictir maxim, dna Colette îşi cere scuze pentru vizita inopinată, dar scuzele vin la pachet cu un cadou, o rochie pentru Marina, aşa putea intra mai repede în subiect făcând o mica diversiune spunându-i Marinei că ar vrea sa vadă în acea seară la ea serialul Dallas, deoarece televizorul ei tocmai s-a stricat. Nedumerită, Marina devine irascibilă (savuroasa Doina Ghiţescu face parcă rolul vieţii ei), întrebând-o pe Colette de unde se cunosc de îşi permite să se autoinvite la film, răspunsul vine prompt:

– Păi copiii noşti sunt prieteni buni, iubiţi, mai precis – şi de aici, o întreagă tevatură. După plecarea doamnei Colette, intră ca o furtuna Sabin, strigând cât îl ţin plămânii că vrea să mănânce, după care trebuie să plece la aeroport să-l întâmpine pe „Tovarăşul”, care venea dintr-o delegaţie externă.

Marina îi pune pe masă un prânz sărăcăcios şi, cu acelaşi vocabular libertin, îi explică acestuia cum a stat la coadă cu noaptea în cap şi norocul pe care la avut că a mai prins un pachet de carne. Subliniind că i-a ţinut locul Elvira, fata vecinei. Urmează un dialog efervescent între fiu şi mamă, subiectul fiind Elvira, dar Sabin îi răspunde anapoda motivând că întârzie la aeroport… Sabin se întoarce de la aeroport foarte supărat, Marina îşi cunoaşte fiul şi încearcă să-l descoase, nu înţelegea ce are băiatul ei de ce este atât de agitat… dialogul este savuros…

Într-un sfârşit, Sabin mărturiseşte că i-au propus să-l racoleze în securitate, dezvăluindu-i neliniştea lui doar după ce mama Marina i-a promis că va tine secret tot ce el avea să-i mărturisească. Dar Marina, imediat după ce Sabin a părăsit apartamentul, îl sună pe unchiul acestuia şi îi povesteşte totul. Unchiul promite că nu spune nimănui, iar lanţul slăbiciunilor devine tot mai slab. Ajuns acasă de la muncă, Ion (Nicolae Botezatu) , tatăl lui Sabin, o vede pe Marina agitată, încercând să-i afle motivul neliniştii aceasta începe a se tângui că nu poate, că nu are voie să spună , scoţându-l din pepeni pe Ion, nu are încotro şi îi dezvăluie adevărul, motiv pentru care ea, de fapt este de acord ca fiul ei să fie informator al securităţii. Urmează replici peste replici, amuzante, acide, tăioase. În toiul discuţiei, apare şi Gabriela (Natalia Ester), fiica soţilor Ion, aflând la rândul ei despre racolare este foarte încântată, gândindu-se la viitorul ei şi câte porţi i-ar fi deschise datorită fratelui, visând deja Parisul cum i se aşterne la picioare.

De niciunde, apare şi Vlad (Mircea Constantinescu) logodnicul Gabrielei, ce-i drept într-un moment destul de fierbinte, în care se discuta acceptarea sau refuzul propunerii de informator, fiind un subiect delicat, ce trebuia păstrat ca cel mai de preţ secret, Marina izbucneşte ca un vulcan spunându-i viitorului ginere tot adevărul, la auzul acestei veşti neaşteptate este gata să renunţe la logodna cu Gabriela. Vlad, aducând argumente de familii destrămate din cauza unor informatori . Gabriela era de neoprit, ea dorindu-şi acest lucru pentru fratele său, dar gândindu-se şi la beneficiile sale după urma lui, Marina era de acord, dar Ion şi Vlad erau contra la fel şi unchiul Vasile.

Totul alunecă într-o nebunie spumoasă, cu replici care mai de care, creându-se un haos de nestăvilit. În toată învălmăşeala creată, se aude telefonul sunând, Ion ridică receptorul, iar apelantul doreşte să discute cu Sabin, după doua trei cuvinte stabilesc un loc de întâlnire unde vor putea vorbi faţă în faţă, Sabin iese ca un fulger pe uşă, ca după câteva minute să se întoarcă în apartament foarte zâmbitor, momentul de suspans este un deliciu, toţi încremenesc cu ochii aţintiţi spre Sabin. Marina, curioasă din fire, îşi întreabă fiul:

– Ei, ce-ai făcut? iar Sabin, ştiindu-i părerea pro, îi răspunde timid, am renunţat, mamă.

Emoţie, extaz, supărare un amalgam de sentimente la vedere, noroc cu soneria care sună din nou, era vecina, dna Colette, venise să vadă serialul la televizor, dar neşansa a urmărit-o, curentul se întrerupe brusc. Din beznă, se aud tot felul de cuvinte colorate apoi, ropote de aplauze.

În partea a doua parte a spectacolului-lectură, acelaşi apartament sărăcăcios devine redacţia ziarului „Reduta zilei”, acţiunea se petrece după decembrie 1989.

Vlad este redactorul-şef al ziarului; aşezat la birou, lucrează, la un moment dat se aude soneria, în birou intră o doamna (Florentina Tănase), nu îşi dezvăluie identitatea, dar vrea să facă o plângere. Atunci Vlad o întreabă ce o determină ca să facă acest lucru, foarte tristă îi răspunde că vinovat este vântul disperării şi al neputinţei , Vlad porneşte un reportofon, iar doamna începe să-i povestească aidoma unui roman poliţist cum a fost turnată de o persoană care i-a fost coleg de facultate şi care, în acele momente, se află pe listele candidaţilor la Parlamentul European, continuând cu revista pe care aceasta o scotea pe timpul facultăţii, scriind despre lipsurile de atunci şi cum a înaintat în viaţă acel coleg turnător, schimbându-şi chiar şi numele, iar cu trecerea timpului ajungând director de bancă, sfârşind fericit şi liber pe listele parlamentare. Atunci când Vlad a întrebat-o pe distinsa doamna cum se numea colegul care a turnat-o la securitate aceasta ia răspuns cu sfială, Sabin Ion.

Lui Vlad nu-i venea a crede întrebând-o de câteva ori dacă este sigură, deoarece el l-a cunoscut personal pe acel student şi ştia sigur că a refuzat propunerea de colaborare cu securitatea. Vlad îi promite doamnei ca va investiga şi va da spre publicare dosarul acestuia de îndată ce-l va obţine nu înainte de a întreba încă o dată, cum vă numiţi?

– Spuneţi-mi anonimul, sunt sigură că nu veţi reuşi.

Redacţia ziarului devine ţinta huliganilor care aruncă cu pietre spărgând geamurile apartamentului, o intimidare pe faţă, ca nu cumva să se dezvăluie adevărul. După această acţiune de intimidarea apare în redacţia ziarului o doamnă foarte elegantăa recomandându-se cu pe ton autoritar, sunt Senatoarea Felicia Radu Streja-Fierbinţi (Cristina Cîrcei), sper că aţi auzit de mine, particip frecvent la emisiunile canalului TV Intimissimo, este sponsorizat chiar de mine. După un discurs captivant despre femei şi bărbaţi, bogăţie şi sclavie, subiecte ambigue despre favoruri sexuale şi avantaje materiale, alunecă tendenţios despre zvonuri şi dezvăluiri încercând să devieze cu o invitaţie la postul TV, unde renumeraţia va fi generoasă, recurgând astfel la mituire pentru încetarea anchetei despre directorul băncii şi terminând cu fraza magică de ameninţare cu falimentul ziarului.

Invitată politicos de către Vlad şi Gabriela să iasă din redacţie, doamna senatoare tună şi fulgeră cu ameninţări, în cele din urmă părăsi încăperea fără voia ei. Nu au apucat să aerisească bine camera de duhoarea parfumului scump, că în redacţie intră Denis Dăndănescu (Petre Moraru), dornic să cumpere ziarul, spunându-i lui Vlad că sunt faliţi, iar despre hârtia de ziar, să-şi ia gândul pentru ca nu va mai exista pentru el niciodată, presiunea lui Dăndănescu continuă, dar Vlad nu se lasă intimidat, discuţia înverşunată terminându-se cu o bătaie. Gabriela intervine şi aplanează conflictul, rămânând singură cu Dăndănescu, îl trage de limbă să-i spună cine l-a trimis, farmecele feminine şi timbrul languros îl zăpăcesc iremediabil pe Dăndănescu, care recunoaşte că a fost trimis de către Sabin, pentru a cumpăra ziarul aşa încât să nu-i poată devoala identitatea şi să împiedice tipărirea dosarului de securitate. După ce Dăndănescu pleacă din redacţie, Vlad şi Gabriela au o discuţie înverșunată, Gabriela reproşându-i lui Vlad că nu-şi poate trăda fratele şi cel mai înţelept pentru toată lumea ar fi ca ei să cedeze, să vândă ziarul, argumentându-i că în jocurile politice jumătăţile de măsură nu-şi au locul, de asemenea nici sentimentele. Sabin şi Dăndănescu revin în redacţia ziarului, ţinând o pledoarie despre noi idealuri cât şi despre o viaţă mai bună, aşa încât să nu ştirbească nici relaţia de soră şi frate cu toate că Vlad nu era de acord, acceptă să-i susţină pe Sabin împotriva voinţei sale, la mijloc fiind Gabriela, soţia sa.

Morala: „Forţa şi puterea banului învinge”.

Sala a fost plină de spectatori, aplauzele de la sfârşitul spectacolului au fost furtunoase, la fel şi îndemnurile de a mai scrie încă o piesă la fel de savuroasă, toate acestea l-au bucurat pe autor, apoi a urmat sesiunea de îmbrăţişări şi fotografiile, mărturie vie a acestui frumos eveniment. L-am rugat pe Candid Dumitru Stoica să-mi spună câteva cuvinte după spectacol, bucuros de prezenţa numeroasă a prietenilor şi nu numai – m-a îmbrăţişat spunându-mi:

„Pe scurt… Sunt două fâşii din viaţa românilor, din timpul comunismului, cu o parte din mizeriile pe care le-am îndurat mai toţi şi apoi cu altele după evenimentele din Decembrie 1989 (aşa-zisa Revoluţia Română)”…


Ion Țuculescu – „un expresionist întârziat de extracție impresionistă”…

Ion Țuculescu s-a născut pe 19 mai 1910, la Craiova, și s-a stins pe 27 iulie 1962, în București. Fiind o personalitate complexă, biolog și medic, s-a făcut cunoscut însă mai ales ca pictor. Numele lui Ion Țuculescu a izbucnit „exploziv” în primăvara anului 1965, odată cu neuitata lui retrospectivă postumă, care a situat publicul pe negândite în fața unuia dintre marii pictori europeni ai epocii de după război. Ion Țuculescu a provenit dintr-o familie de intelectuali. Urmează cursurile Colegiului Național „Carol I” din Craiova, unde în orele de desen primește primele îndrumări de la profesorul său Eugen Ciolac, de la care a aflat o parte din tainele picturii. Prima expoziție la care a fost remarcată prezența „pictorului diletant Ion Țuculescu” (alături de a fratelui său Șerban), este cea organizată în 1925, în sala de recepții a Palatului Administrativ al județului Dolj. Deși apreciat pentru talentul său artistic, Țuculescu nu se va îndrepta către o școală superioară cu profil artistic, ci se înscrie la Facultatea de Științe Naturale a Universității din București, pe care o va absolvi în 1936. Paralel frecventează și Facultatea de Medicină, obținând doctoratul în 1939 cu calificativul magna cum laude.

Deși se dedicase studiului, Ion Țuculescu continuă să picteze și are prima expoziție personală în 1938 în sala Ateneului Român din București. Până în anul 1960 participă la mai multe expoziții colective, expune la Salonul Oficial în 1941 și 1945, deschide șapte expoziții personale în clădirea Ateneului Român. Dacă medicina nu l-a solicitat prea mult, cu excepția anilor de război, când fiind medic militar uimește prin devotament și abnegație, biologia devine celălalt pol al existenței sale, în calitate de cercetător științific la Academia Română, zilele și nopțile împărțindu-le între paletă și microscop. Pictura a învățat-o ca autodidact și distanța de la primele sale tablouri până la cele din epoca maturității a parcurs-o muncind cu înverșunare disperată. Deși a fost prezent în viața artistică fără întrerupere, opera lui a rămas aproape fără ecou, adevăratele sale dimensiuni vădindu-se abia în anii când nu mai expune, claustrat în locuința lui, unde materia lui plastică avea să se cristalizeze orbitor după îndelungate și misterioase mutații. În vara lui 1962 o boală neiertătoare îl doboară. Este înmormântat în cimitirul mănăstirii Cernica, în cavoul familiei Galaction. Postum, pictura lui Țuculescu provoacă o revelație uluitoare, descoperindu-se un mare artist al cărui nume, în timpul vieții, n-a depășit surâsul îngăduitor al unei admirații palide.

Tablourile sale sunt acum expuse în nenumărate expoziții organizate în țară și străinătate. Pictura lui Țuculescu frapează prin excepționala ei forță cromatică, culorile sale obligă însă să se vorbească mai curând despre magia decât despre violența lor. Astfel încât nu este hazardat să se spună că avem de a face cu un „expresionist întârziat de extracție impresionistă”, oricât de paradoxal ar părea această afirmație. În realitate opera lui Țuculescu este produsul unic al unui artist original de geniu, care tocmai prin aceasta se refuză oricărei încadrări artificiale.

Creația lui Ion Țuculescu se grupează în cicluri de lucrări cu subiecte inspirate din realitate și prezentate în imagini simbolice: Astfel avem: Faza „folclorică”, desfășurată în perioada 1947–1956. Ion Țuculescu a descoperit și a pus în valoare sugestiile artei populare în domeniul decorative; Faza decorativ-abstractă. Aceasta este un ciclu în care acordul cromatic definit de raportul albastru-oranj face să anticipeze evoluția artistică a pictorului din ultima perioadă a creației sale. Reprezentativă pentru această fază este lucrarea „Marina cu fluturi oranj”; Faza „neagră” face parte din perioada simbolic-abstractă de creație a pictorului, fază în care motivul ochilor apare cu prioritate și devine definitoriu. Astfel, ochiul care este considerat partea cea mai expresivă a feței umane, devine la el un laitmotiv simbolic-fantastic și pictural, într-o viziune total personală. Cele mai importante lucrări de acest gen sunt: „Ochii demiurgului”, „Ochi călători”, și altele. Negrul nu mai este folosit ca fundal ci are o funcție substanțială ce potențează prin contrast culorile calde. Dintre cuvintele sale de duh spilcuim: „Am vrut să las oamenilor o operă plină de dragoste de viață – am vrut să calc peste toate tristețile, peste toate neliniștile sufletului meu, dar n-am putut. […] Ce aș putea spune oamenilor pentru a-i convinge că viața e frumoasă, veselă și fericită? Ca să fiu sincer, în viața de toate zilele nu mai pot trăi fericirea. Nu mai trăiesc decât în artă, în pictură și mai ales în muzică.”(Ion Țuculescu în „Contemporanul” Nr. 8, din 1965); „Rațiunea a dirijat o pictură senină, senină ca scoarțele oltenești. Pictorul secret din mine a visat la altceva, la misterul cosmic… Nu mi-a fost dat să urc până Sus.”

Criticii au apreciat opera sa, spunând că Țuculescu a revoluționat într-un fel cromatismul picturii românești. „Pictura lui Țuculescu surprinde prin excepționala ei forță cromatică, prin insolitul raporturilor de culoare, prin intensitățile care ni se imprimă obsesiv pe retină.”(A. Baconsky, 1972). „Ion Țuculescu a pictat până în ultima clipă, credincios țelului său, lăsând în urma lui o operă trainică și cutezătoare, cu care, în anii următori, poporul nostru se va mândri tot mai mult, cum s-a petrecut și cu opera lui Constantin Brâncuși. Biruința lui Țuculescu este mare și pilduitoare, fiindcă este una dintre acele biruințe mari și pilduitoare de după moarte care, din timp în timp, ne zguduie conștiințele și îmbogățesc tezaurul spiritual al omenirii.”(Geo Bogza, extrase din „Timpul începutului”). „Baza stilului său de neconfundat va fi o contaminare neobișnuită și fericită a elementelor naturaliste și fantastice, de realitate și de abstracție, motive vii, folclorice și de rafinate începuturi literare. Forța imaginației sale, temperamentul vulcanic, libertatea și spontaneitatea în pictură, sensurile filosofice și mitice legate de originile folclorului, i-au conferit originalitatea artistică, un sens umanist întregii creații și un prestigiu valoric, care l-au situat printre fruntașii artei românești și universale.” (Lorenza Trucchi, în „Fierra Litteraria”).

Dintre tablourile sale deosebite, menționă câteva, precum: Flori albe; Peisaj de țară; Fetița; Interior de pădure; Interior țărănesc; Portretul bunicului; Albăstrele de camp; Triplu autoportret; Compoziție cu doi fazani; Drama folclorică; Peisaj cu lac; Autoportret pe fond galben; Turc cu șalvari roz; Ochi călători; Pasiune; Metamorfoza; Pană de păun; Răsărit de soare; Totem solar; Ochi verzi; Totem sub copac; Ruginile toamnei; Opoziție; Urme; Compoziție Copii în grădină; Peisaj cu țărănci; Peisaj din Grecia; Birja la Costinești; Spre larg; Accente negre; Fecioara cu Pruncul; Circuite; Vieți multiple…