Arhiva zilnică: 25 iulie 2011

Trăim într-o țară în care ecranele televizoarelor publice și undele radiofonice gem de grija limbii române. Emisiune după emisiune, realizatori cu aroganță academică se perindă prin fața microfoanelor pentru a ne învăța cum să vorbim „corect”. La o primă vedere, am putea crede că am nimerit într-o renaștere culturală națională. La o privire mai atentă – și, mai ales, la o ascultare atentă – descoperim o realitate paralelă, desprinsă total de lumea reală, populată de un elitism steril și de un fariseism lingvistic greu de digerat. Se vorbește adesea papagalicește, mecanic, despre noțiuni și expresii care par extrase din sertarele prăfuite ale unor laboratoare vechi, fără nicio legătură cu lexicul de zi cu zi. Asistăm, de pildă, la concursuri pe posturi publice de televiziune unde accentul principal se pune pe „cuvinte rarisimo”. A căula în baza de date online oficială — în condițiile în care platforma dexonline înglobează mult mai multe dicționare și conține peste 260.000 de cuvinte de bază distincte — un termen bizar, arhaic sau complet necunoscut, „despre care nu s-a mai auzit”, și a stabili ca tocmai cu un asemenea cuvânt să se câștige un concurs de cultură pe bani publici este de-a dreptul aberant! Vorbim despre termeni cu care 99,99 la sută din populația acestei țări nu se va întâlni în nicio circumstanță existențială.

Cu ce ajută omul simplu decriptarea unor arhaisme sau bizarerii lexicografice care nu vor intra niciodată în uzul comun? Cu nimic. Utilitatea publică a acestor emisiuni este egală cu zero, ele devenind simple exerciții de vanitate, menite să satisfacă interese personale, orgolii individuale sau de grup. Orice dezbatere, emisiune sau concurs de pe posturile publice de radio și de televiziune, care își propune educarea publicului privind folosirea corectă a limbii române, trebuie în mod obligatoriu să prezinte cazuri reale și exemple concrete din viața de zi cu zi. Eficiența pedagogică și impactul social nu se obțin prin explorarea sterilă a celor peste 260.000 de cuvinte din dexonline în căutare de curiozități, ci prin taxarea greșelilor comise sistematic în mass-media, în actele de justiție, în documentele oficiale ale instituțiilor publice și în cuvântările persoanelor publice ori ale formatorilor de opinie. Numai și numai în aceste condiții se atinge maximum de eficiență în corectarea și cultivarea limbii române în rândul marii majorități a populației!

Acești propovăduitori ai corectitudinii par să fi uitat un adevăr fundamental, rostit cu o simplitate divină de Iisus Hristos: „Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăință nu pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși” (Marcu 2:17). Aplicând această parabolă în ograda limbii noastre cea de toate zilele, ar trebui ca acești „farisei ai gramaticii” să înțeleagă că eficiența unei emisiuni educative se măsoară exclusiv prin efectul ei benefic în vindecarea vorbirii curente. Doctorul lingvistic trebuie să vindece bolile reale ale exprimării publice, nu să inventeze tratamente pentru boli inexistente în viața de zi cu zi, în timp ce limba vie sângerează zilnic sub ochii noștri. Surprinde și nedumerește surdenia, muțenia și indiferența totală a factorilor de răspundere față de aceste numeroase și uriașe neajunsuri. În timp ce la emisiunile de cultură se caută rarități de dicționar, în jurnalele de știri și în dezbateri suntem bombardați zilnic cu un festival al agramatismului. Spre exemplu, nu există zi lăsată de Dumnezeu în care să nu auzi, pe aceleași posturi publice, de cel puțin trei-cinci ori, aberații flagrante precum „ministrul de finanțe” sau „Ministrul de Finanțe”, în locul formelor corecte și firești: „ministrul finanțelor” și „Ministerul Finanțelor”. Această schilodire sistematică a migrat de la microfon direct în scris, infectând documente oficiale emise de instituțiile statului.

Un semn diacritic este un semn tipografic adăugat la o literă pentru a indica o diferenţă în pronunţie sau pentru a deosebi sensurile a două cuvinte care, în lipsa diacriticei, ar fi scrise identic. Limba română foloseşte cinci semne diacritice esențiale: Ă, Â, Î, Ș, Ț (cu perechile lor minuscule ă, â, î, ș, ț), având roluri distinctive clare stabilite prin DEX și DOOM: căciula (breve) deasupra lui A, circumflexul pe A și I, respectiv virgulița plasată sub S și T. Scrierea fără diacritice conduce la cuvinte hibride, care nu există în mod real în limba noastră (precum „pamant”, „stiinta”, „samanta”). Mai mult, unele cuvinte se pot interpreta în numeroase feluri, complet opuse. De pildă, cuvântul „tata” scris fără diacritice ascunde nu mai puțin de șase sensuri distincte: tata, tată, ţaţa, ţaţă, ţâţa, ţâţă. Cuvântul „laturi” se poate deforma în laturi (margine), lături (apă murdară/zoaie) sau laţuri (capcane pentru animale). Cei care omit diacriticele dovedesc o lipsă crasă de respect față de cititori și pot fi etichetați ca agramați, ignoranți sau „glorioși analfabeți profesional”. Omiterea lor naște uneori situații de un ridicol absolut, precum anecdota cu înaltul demnitar care redacta o normă juridică pe tabletă fără diacritice și, văzând un școlar de clasă primară scriind corect, l-a întrebat cum se numește „aplicația” care îl ajută să pună semnele. Răspunsul copilului a fost necruțător: „Școală primară!”.

Punerea în circuitul public de către instituțiile statului a unor texte scrise incorect compromite iremediabil imaginea acestora. În numeroase limbi europene (franceză, germană, maghiară etc.), legea prevede imperativ obligativitatea scrierii cu diacritice și utilizarea fonturilor „standard”. O asemenea obligație ar trebui să existe și în țara noastră. Surprinde și nedumereşte faptul că pe numeroase site-uri circulă afirmații mincinoase conform cărora scrierea cu diacritice ar fi deja reglementată ca obligatorie prin „Legea nr. 500/2004 privind folosirea limbii române în instituții publice” sau prin „Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă”. În realitate, în niciunul dintre aceste acte normative nu se prevede clar și imperativ obligativitatea semnelor diacritice. Autorii unor asemenea fabulații ar trebui să știe că ai dreptul să gândești prost fără să te pronunți, dar nu și pe acela de a scrie prost fără să gândești. Vorba lui Caragiale: „Proștii mor, dar prostia rămâne”. Se impune completarea urgentă a ambelor legi!

Cât de grave sunt consecințele acestei lacune administrative? În lumea fiscaliștilor a rămas de pomină cazul unei societăți comerciale care producea „pături”. În urma unui control, inspectorii au dispus confiscarea a 200 de pături, însă în procesul-verbal editat pe calculator au scris „paturi”. În instanță, societatea a câștigat cu ușurință procesul, demonstrând că ea nu are în obiectul de activitate fabricarea de piese de mobilier (paturi), actul de control fiind desființat din cauza unei singure litere lăsate fără diacritice. În Justiție, asemenea neglijențe sunt catastrofale. Hotărârile judecătorești scrise fără diacritice mută proprietăți, schimonosesc nume, adrese și identități. Justiția socială nu se poate înfăptui prin acte susceptibile de interpretări contradictorii. Atât prin Codul deontologic al magistraților, cât și prin legea magistraților, ar trebui reglementat ferm: scrierea unei hotărâri fără diacritice constituie neglijență în serviciu și eroare judiciară, atrăgând revizuirea actului în baza principiului securității juridice. Din păcate, trăim ceea ce Dostoievski descria magistral: „Vremurile mediocrităţii, ale lipsei de sentimente, ale pasiunii pentru incultură, ale lenei, ale incapacităţii de a te apuca de treabă şi ale dorinţei de a avea totul de-a gata”.

Dacă în actele laice scrierea fără diacritice aduce prejudicii materiale și juridice, în sfera spirituală ea se transformă într-o adevărată blasfemie, o deformare grosolană a „Cuvântului lui Dumnezeu”. Pentru a înțelege valoarea omului implicat în transmiterea mesajului sacru, putem stabili o ecuație axiologică clară: Dacă omul redă corect „Cuvântul lui Dumnezeu” = 1; Dacă omul mai studiază şi înţelege corect Biblia = 10; Dacă omul mai trăieşte şi duhovniceşte = 100; Dacă omul mai este şi propovăduitor al lui Dumnezeu = 1000. Însă, dacă dispare 1 (adică redarea corectă a mesajului Divin), rămân doar zerourile (000). Cel care alterează mesajul sacru devine o nulitate, un ipocrit și un blasfemiator.
Matematica a demonstrat că zero la orice putere este tot zero; viața demonstrează că orice blasfemiator ridicat la putere, sau la orice rang posibil, tot o nulitate rămâne! Pe internet există zeci de site-uri (precum bibliaortodoxa.ro, crestinortodox.ro/biblia/ etc.) care prezintă Biblia cu erori inadmisibile de scriere, deformând complet mesajul. De reținut că site-ul bibliaortodoxa.ro NU reprezintă forma oficială a Patriarhiei României și nu are girul Bisericii, Patriarhia neavând (în mod inexplicabil) un site oficial cu Biblia ortodoxă în format electronic. Iată cum este schimonosit textul sacru în Facerea (Geneza) 3:19 pe aceste portaluri: „ÃŽn sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta…” O eroare dublă, revoltătoare: apariția unor caractere corupte („ÃŽn”) și transformarea substantivului „feței” în „fetei”. Mesajul divin nu se referă la sudoarea unei tinere (fete), ci la efortul muncii reflectat pe chipul omului (feței)!

Mai mult, textele abundă în fonturi amestecate și arhaisme neinteligibile, care necesită consultarea DEX-ului sau nu se găsesc deloc în el. În Leviticul 27:32 se folosește formularea: „tot al zecelea din câte trec pe sub toiag este afierosit Domnului”. Pentru un cititor de rând, cuvântul „afierosit” este complet necunoscut, iar conform dicționarului, primul său sens este „a risipi o avere, un bun”. Câți credincioși vor înțelege corect că versetul se referă, de fapt, la o zeciuială închinată, consacrată Domnului? Când litera legii divine nu mai redă corect cuvântul, spiritul ei se pierde, lăsând loc interpretărilor arbitrare și conflictelor.

În Luca 16:17 și Matei 5:18, versiunile consacrate subliniază rigoarea absolută a textului: Biblia Ortodoxă (bibliaortodoxa.ro): „Dar mai lesne e să treceau cerul şi pământul, decât să cadă din Lege un corn de literă.” / „…o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece…”. Biblia Bartolomeu Anania: „Dar mai lesne este să treacă cerul şi pământul decât din Lege să cadă o cirtă.” Biblia Cornilescu: „Este mai lesne să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege”. Pentru înţelegerea corectă a acestor versete, se impun câteva precizări semantice fundamentale: Cirtă: liniuţă, lucru foarte mic, detaliu neînsemnat. Ediția Bartolomeu Anania o definește drept: „Mici semne grafice din alfabetul limbilor biblice.

Așadar, în textele sacre, precizia literei este echivalentă cu puritatea credinței. În contextul limbii române, diacritica este acea „cirtă” sau „frântură de slovă” care păzește sensul. A scrie fără diacritice în spațiul liturgic, administrativ sau juridic reprezintă o profanare a ordinii și a adevărului. „Omul strică lucrurile mult mai mult cu cuvintele decât cu tăcerea” (Mahatma Gandhi), iar un vechi proverb japonez ne amintește: „A gândi liber e mare lucru. A gândi corect e şi mai mare lucru”. „Orice om poate greşi; dar numai cel fără minte stăruie în greşeală” (Cicero). „Proştii mor, dar prostia rămâne” (I. L. Caragiale).

Revenind la ecranele televizoarelor, paroxismul nepăsării nu se oprește la lipsa diacriticelor din burtierele de știri. Aceiași crainici și reporteri ne agresează zilnic urechile cu „ca și” folosit abuziv pe post de conjuncție (ex: „ca și concluzie” în loc de „ca o concluzie”) sau folosesc verbul „a remania” complet greșit când vorbesc despre modificarea unor legi sau bugete (deși el se referă strict la schimbarea membrilor unui Guvern). Însă două dintre cele mai frecvente și insuportabile agresiuni lingvistice, comise zi de zi la microfon, sunt folosirea aberantă a lui „decât” și stâlcirea raporturilor de cauzalitate prin „din cauză” sau „datorită”. În primul rând, asistăm neputincioși la trântirea necruțătorului „decât” în propoziții afirmative, prin formulări de tipul: „avem decât trei soluții”. În limba română, adverbul „decât” are un regim exclusiv restrictiv-negativ; el se poate folosi obligatoriu doar dacă verbul este la formă negativă. Este complet analfabet să spui: „avem decât trei soluții”. Forma corectă și logică este fie negativă: „nu avem decât trei soluții”, fie afirmativă, caz în care „decât” este înlocuit cu adverbele potrivite: „avem doar trei soluții” ori „avem numai trei soluții”. În al doilea rând, aceiași realizatori schilodesc logica limbii prin confuzia totală dintre „din cauză că” (sau „din cauza”) și „datorită”. Normele clare ale limbii române stabilesc că „datorită” se folosește exclusiv într-un context favorabil, pozitiv (ex: „a reușit datorită muncii sale”), în timp ce „din cauza” se folosește strict într-un context nefavorabil, negativ, exprimând un prejudiciu (ex: „a întârziat din cauza accidentului”). Astăzi, pe posturile publice, auzim zilnic inversări de-a dreptul ridicole, precum: „proiectul a eșuat datorită lipsei de fonduri” (ca și cum eșecul ar fi un merit sau o bucurie!) sau „starea pacientului s-a îmbunătățit din cauza tratamentului” (ca și cum vindecarea ar fi o nenorocire!). A elimina negația de lângă „decât” și a amesteca sensul pozitiv al lui „datorită” cu cel negativ al lui „din cauză” reprezintă dovezi clare de analfabetism funcțional. În fața acestor masacre lingvistice zilnice, emisiunile de utilitate publică tac, preferând să ne explice originea unor cuvinte uitate de lume.

Posturile publice de radio și de televiziune au datoria legală și morală de a impune o regulă de fier: emisiunile, dezbaterile și concursurile dedicate limbii române trebuie să coboare urgent din turnul lor de fildeș. Menirea lor publică nu este vânătoarea sterilă de bizarerii în cele peste 260.000 de cuvinte din dexonline pentru a satisface orgolii academice, ci prezentarea cazurilor reale și a exemplelor concrete din viața curentă. Numai prin corectarea aplicată a textelor și discursurilor din mass-media, din actele de justiție, din documentele instituțiilor și din discursurile formatorilor de opinie se va atinge eficiența maximă. Până când nu vom înțelege că limba română se apără în stradă și în instituții, nu etalând rarități de dicționar, vom rămâne doar cu spectacolul trist al unor formatori care vorbesc singuri, într-o limbă pe care doar ei o mai înțeleg. Să nu uităm: „Cunoaşterea cuvintelor conduce la cunoaşterea lucrurilor”. (Platon) și că „Cine nu împiedică fapta rea, atunci când poate, acela îndeamnă la ea” (Seneca). Dacă folosim cuvinte schilodite, vom avea o realitate schilodită. Iar lingvistul Benjamin Lee Whorf completa această realitate, arătând că: „Cuvintele dau forma felului în care gândim şi ne determină la ce să ne gândim”. Dacă mintea publicului este hrănită cu agramatisme administrative, gândirea întregii societăți va avea de suferit. Eu mi-am făcut datoria de jurnalist și de dascăl, amintind spusele Scripturii: „Iar dacă tu ai prevenit un păcătos să se abată de la calea lui şi el nu s-a abătut, atunci el va muri pentru păcatele lui, iar tu ţi-ai mântuit viaţa” (Ezechiel 33:9).

Titlul acesta a fost cândva, înainte de războiul din 1944, titlul unei cărți scrisă de un mare savant român, Simion Mehedinți. Acolo se vorbea de o metodă extraordinară folosită din vechime de familia română pentru creșterea și educația propriilor copii. Metoda era pe cât de simplă, pe atât la îndemâna fiecărei familii. Au folosit-o cu bune rezultate sute de ani familiile române. Rezultatul acestei metode se poate socoti în sutele de savanți și artiști de tot felul pe care i-a dat poporul român, în milioanele de oameni puternici, care au făcut față tuturor greutăților vieții și vitregiilor istoriei, de la coarnele plugului până la reduta de pe linia întâia a frontului. Oamenii rezultați din această „școală a muncii” au avut tăria sufletească și trupească să supraviețuiască vremurilor de criză, de lipsuri și de secete, de război și de „eliberare”, de canal și de „reeducare”, de pușcării și de ocne. Mulți dintre ei și-au lăsat osemintele în morminte știute sau neștiute, dar au fost foarte mulți care au supraviețuit. Cei ce au beneficiat de această educație au avut un ideal în viață și au luptat pentru el. Toate celelalte trebuințe materiale și spirituale s-au subordonat acelui ideal.

Copiii erau obișnuiți de mici cu munca și cu greul. E adevărat, că de multe ori se făceau și excese, de multe ori se sărea peste cal, ajungându-se la adevărată exploatare a copilului, dar nu despre astfel de cazuri vorbim aici și acum. Vorbim despre acei părinți care împărțeau munca cu copii lor. Ei luau partea cea mai mare și cea mai grea, dar știau întotdeauna să lase și copiilor o părticică, fie ea cât de mică. Întotdeauna se găseau astfel de munci și pentru copii: pășunatul vitelor era pe primul plan. Nenumărați vârstnici își amintesc cum au crescut după oi, „la coada vacii”, cu cartea în mână. Nu era o rușine să mergi cu vitele, ci dimpotrivă. Nu era o rușine ca o fetiță să învețe să mulgă o vacă sau niște oi, să strecoare laptele, să închege și să facă brânză. Nu era rușine pentru un copil sau fată să-și ajute mama să înăvădească și să oardă, să dea prin spată și prin ițe, ca să țese apoi pături, covoare, oprege, dimie și multe altele. Nu era rușine pentru un copil să meargă la fântână cu ulciorul și să aducă apă rece pentru toți ai casei. Nu era rușine să plivească la porumbi sau la grâu, să pună pologi pe legături la secerat, să adune spice. Nu era rușine să ducă boii de funie la arat ori la rarițat, ori să facă cine știe ce alte munci ușoare, potrivite vârstei. Doar la prânz și seara, până pregătea mama cele cuvenite pentru masă, copiii ieșeau în drum, la joacă….

Activitățile despre care am vorbit și altele asemănătoare ajutau copilul să se dezvolte fizic. Devenea un om puternic, robust, capabil apoi să facă și munci grele, așa cum era nevoie în viață. Activitățile acestea îl întăreau însă sufletește pe copil. Îl obișnuiau cu o anumită ordine sau rânduială, o anumită disciplină. Dacă le plăceau muncile respective, copiii aceia deveneau buni gospodari, ori meseriași neîntrecuți în lumea satelor. Dacă nu le plăceau muncile de la țară, învățau „pe rupte” carte, ca să fugă de ele, să se pregătească pentru munci intelectuale, de funcționari. De multe ori am întâlnit bărbați și femei, care-mi spuneau că în copilărie, de câte ori se rugau, nu uitau să adauge și vorbe ca acestea: „Ajută-mă, Doamne, și pe mine să învăț carte și să pot să-mi câștig și eu pâinea în viață fără sapă!” Munca îl solidariza pe copil cu familia, cu părinții, cu frații, cu consătenii, îl lega de sat și de locurile natale. Copilul se înfrățea cu satul, cu localnicii, cu câmpul, cu codrul, cu potecile, cu fiecare pom și cu fiecare moviliță. Le iubea pe acestea, fiindcă în ele sădea o părticică din sufletul lui de copil și astfel începea să-și iubească țara.

Mulți dintre bârdenii noștri își amintesc de Domnul Gheorghe Trocan, pe vremea când era muncitor necalificat la combinatul de prelucrarea lemnului din Severin, cum, în pauza de masă, cu o mână ducea mâncarea la gură, iar cu alta ținea cartea și învăța. A ajuns ministru…! Îmi amintesc de o poveste de Andersen sau Frații Grimm. Era vorba de un împărat, care-și obligase copilul încă din pruncie să învețe o meserie. Copilul învățase meșteșugul împletirii de rogojini. Împrejurările au făcut ca la vremea tinereții, fiul de împărat să fie răpit de dușmani în vremea unui război și să fie băgat în temniță. Acolo s-a cerut fiecărui deținut să lucreze ceea ce știe mai bine. Fiul de împărat a cerut să i se dea material ca să împletească rogojini. A făcut multă vreme rogojini atât de frumoase, încât toți erau uimiți. Rogojinile confecționate de el au ajuns să fie vândute la curtea tatălui său. Când tatăl celui întemnițat, împăratul, a văzut o astfel de rogojină, a putut citi în ornamentele ei un mesaj de la fiul său, în care acesta îi spunea unde se află. Împăratul a organizat un atac-surpriză asupra închisorii și astfel fiul său a fost eliberat. O meserie neînsemnată, învățată din copilărie, i-a scăpat fiului viața și i-a redat libertatea. Mde!

Mai ales după 1989, educația copiilor în familie s-a îndepărtat mult de cea tradițională, strămoșească. Majoritatea familiilor au mers pe principiul: am pătimit noi, să nu mai pătimească copiii. Să aibă ei de toate, să fie fericiți. E frumos, e lăudabil, dar nu întotdeauna este de folos copiilor. După mai bine de treizeci de ani de „educație” prin odihnă, vedem copii și tineri foarte piperniciți trupește. Unii parcă ar fi scăluși. Munca te fortifică, odihna fără măsură te fleșcăiește, te ofilește. Organul folosit intens se învârtoșează; cel nefolosit se atrofiază, se usucă. Așa se întâmplă cu mușchii organismului nostru. Copiii noștri fac prea puțin sport la școală și prea puțină mișcare acasă. Sunt luați cu mașina la școală și aduși cu mașina acasă. Mersul pe jos era un medicament de înaltă clasă. Vin acasă, mănâncă, unii se culcă, alții trec în fața televizorului sau al calculatorului. Este strigător la cer, spre exemplu, când, în vacanțe, vezi bunici de 75-80 de ani ducându-se cu vitele, iar nepoțeii stau la televizor, ori trag mâța de coadă acasă. Și nepoțeii sunt elevi de liceu sau la gimnaziu în ultimele clase…! Vine seara, când îi vezi împingând vântul pe uliță până noaptea târziu, în alte sate îi vezi la discoteci, baruri etc. Copiii aceștia vor fi peste câțiva ani oameni maturi. Sunt ei pregătiți pentru viață? Oare, tot așa de trandafirie va fi viața și după ce vor zbura din cuibul părintesc capitonat cu puf? Societatea va fi tot așa de indulgentă, de grijulie, de drăgăstoasă, ca mami, ca tati, ca tataie sau mamaie? Mă îndoiesc.

Mulți dintre copiii noștri nu au învățat nimic din activitățile părinților lor în gospodărie. Meseria de țăran este subapreciată, dar adevăratul țăran este un adevărat savant. Despre aceasta vom mai vorbi curând. Revenim la copii. Școala nu-i mai învață meserii, mulți nu reușesc la facultăți, iar cei care termină o facultate nu câștigă mai mult decât o hârtie. Ce vor face? E greu să iei viața de la capăt la 25-30 de ani și să recuperezi ceea ce n-ai făcut în copilărie. În primul rând e greu să-ți recapeți respectul pentru muncă, să recapeți cultul muncii. Unii se vor duce în străinătate. Acolo se muncește cu adevărat. Nefiind obișnuiți cu munca, nu vor rezita. Unii vor cădea în disperare. Nu e de mirare că se aude tot mai des de sinucideri. Sunt tineri care dau piept cu viața și cad înfrânți, fiindcă nu sunt pregătiți. Viața e o luptă și trebuie să ne luptăm cu ea. Pentru asta trebuie să ne pregătim încă din copilărie. Școala muncii era cea mai înaltă universitate, care forma oameni. Cine are urechi de auzit, să audă!