Arhiva zilnică: 20 iulie 2026

Criza energetică: poate cu adevărat ultimul „Rubicon” al Europei (salvator pentru unii)…

Data: 10 august 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Și totuși, ar putea această criză energetică să ducă la colapsul UE?… Să fim în fața acelui limes „Rubicon” al Europei, al acelei Europe așa cum o știam?… Pentru că, pare inevitabil: criza energetică ar putea devasta UE, ca nivel de solidaritate, de acceptare, de necrâcnire chiar, așa cum nu au reușit să o facă nici valurile de migranți, nici pandemia și nici măcar războiul din Ucraina (în care Bruxelles -ul, nu s-a târât pe genunchi și coate pentru a-și arăta „mușchii” forței sale militare, ci efectiv a intrat cu un pas de defilare impus și statelor membre)… Pentru că toate celelalte crize, și cea a migranților/refugiaților, și cea sanitară, și cea a războiului, aveau măcar un punct de întoarcere… Se puteau ori nu repeta, dar măcar se regăseau într-o zonă de siguranță decizională pentru Bruxelles (unde acesta putea forța mai mult sau mai puțin „nota”)… În schimb, criza energetică se îndreaptă, ca o pecingine scăpată de sub control, tocmai spre acel punct fără întoarcere… Unde tot ceea ce știam, și tot ceea ce ni se demonstra și impunea ca valori „eterne” ale UE, să nu mai conteze… Să se exfolieze de sub pojghița, tot o pecingine otrăvitoare, acelor politici „politically correctness”… Pentru că, spre deosebire de criza migranților/ refugiaților, cea pandemică, dar și a războiului din Ucraina, în cea energetică, de acum, Bruxelles -ul nu mai are forța de influență, de manipulare, de insinuare și șantaj pentru propriile jocuri… Ba, dimpotrivă, prin însăși politicile sale „de mediu”, ceea ce credea că îi va conferi o „acțiune de aur” în deciziile privind Europa (puterea de a dispune de resursele energetice, de alocare a acestora, de piețele de distribuție și vânzare) a devenit, în fapt, un bolovan de gâtul UE… Căci, fără acele politici aberante de mediu, astăzi, Europa ar fi avut rezervele energetice necesare pentru a merge mai departe, chiar și în condițiile de secetă din majoritatea statelor europene… Doar că politicile „de mediu” ale Bruxelles-ului au dus la situația aproape fără ieșire de acum… În care țările care nu mai unități energetice (măcar de rezervă) pe combustibilii fosili suferă de penurie din cauza închiderii, rând pe rând, a structurilor nucleare (din cauza scăderii debitelor râurilor și a creșterii temperaturii puținului fir de apă ce asigură răcirea reactoarelor)… Și nu pot apela la termocentrale nemaiavând la dispoziție acel „switch”, iată, chiar de urgență, din cauza impunerilor venite de la Bruxelles… E drept, nici statele care și-au păstrat punctele energetice pe bază de combustibili fosili (state dinspre care au plecat feluritele idei „verzi”, dar ca reguli pentru alții…) nu au garantată siguranță energetică… Pentru că natura are propriile reguli! Și sunt probleme chiar și cu termocentralele din cauza sistemelor constructive care le-au făcut dependente (nu într-o măsură atât de mare ca în situația centralelor nucleare, e adevărat) de aportul de apă al râurilor… Dar măcar nu au probleme acum…

Or, după ce această criză energetică va trece (cel puțin ca maxim al ei) ne vom găsi, vrând-nevrând, într-un „Rubicon” al întrebărilor… Iar prima care va fi pusă sub semnul îndoielii va fi chiar „solidaritatea” de care a tot făcut vorbire Bruxelles -ul în toate celelalte crize… Și în cea a migranților/refugiaților, și în cea pandemică, și în cea a războiului din Ucraina… Și care, acum, în criza energetică, a fost egală cu zero… Cu țări care, precum noi, au dat în pandemie și în războiul Ucrainei, în numele solidarității, tot ce s-a putut! Dar care, în această criză energetică, au trebuit să se descurce singure, cumpărând energie electrică extrem de scumpă tocmai de la aceia pe care i-a ajutat gratis… De exemplu, Ucraina… Care, deși aflată în război de atâția ani, și având instalațiile energetice „distruse de inamic” (ni se spunea într-un laitmotiv al cerșelilor de bani și resurse) ne-a vândut curentul la prețuri uriașe. Chiar dacă, în mod normal, trebuia să restituie gratuit măcar un procent din ceea ce a primit gratis. Iar de aceeași solidaritate în piuneze am avut parte și de la vecinii din sud. Care au profitat din plin de problemele noastre energetice și ne-au vândut curentul electric la prețuri astronomice. Lăudându-se chiar cu profiturile făcute pe seama noastră! Și atunci, nu trebuie să întrebăm Bruxelles -ul: unde este acea solidaritate în numele căreia noi am tot fost spoliați? Unde sunt politicile comune în care alocarea resurselor în marea „familie” europeană s-a făcut, în timpul celorlalte crize, cel puțin dinspre noi, pe principiul solidarității și nu în numele celui mai mare profit posibil?…

Să nu ne lăsăm dară păcăliți… Dacă la noi situația energetică ar fi fost bună, iar probleme ar fi fost în Bulgaria, Ucraina, Moldova, UE ne-ar fi impus să le donăm energie electrică în numele solidarității UE. Inclusiv ca preț al prezenței noastre în „marea familie UE”… Cum se va întâmpla, este deja știut, cu gazele noastre din Marea Neagră, care vor fi distribuite pe piața UE prin decizia Bruxelles -ului de alocare în numele solidarității (chiar dacă noi vom sta în frig și, din ce în ce mai previzibil, în întuneric). Dar iată că această criză energetică ne-a arătat, din nou, adevărata fața a UE… Cu un CE care a decis, pentru noi, că nu avem probleme energetice grave, iar dacă situația se va „agrava” ne va da dezlegare să cumpărăm de la ceilalți… Iar pentru asta ar trebui, nu doar să-i spunem „Sărutmâna, stăpână!”, ci să dăm și ce mai avem din resursele noastre…

Salvator sau dușman?!…

Data: 10 august 2026 by Gheorghe Piperea

Omenirea s-a lansat într-o cursă nebunească, aproape sinucigașa, de construcție a mașinilor gânditoare (inteligența artificială). A făcut-o fără să știe, fără să vrea, fără să fie necesar: doar pentru că marile puteri politico-militare văd în IA o armă de nimicire în masă pe care trebuie să o aibă înainte ca ceilalți să și-o procure, iar hiper-miliardarii din Big Tech, Finance și Pharma vor trilioanele de dolari care curg fluviu către această gaură neagă și controlul asupra resurselor. De exemplu: apa care se utilizează pentru răcirea centrelor de baze de date (zeci de milioane de tone anual, numai în UE) și energia (de trei ori mai scumpă în UE decât în SUA). Apă și energie care sunt sustrase agriculturii, industriei și consumului casnic. Investițiile în piața de capital, fie cele de retail, fie cele de portofoliu și strategice, sunt canalizate în IA, răpind banii utilizați în acele investiții altor domenii, cum ar fi mâncarea, sănătatea, educația, locuirea decentă, energia regenerabilă, scoaterea din sărăcie și foamete a marii majorități a populației lumii. Oamenii, fondurile de pensii și statele bagă bani în IA fără ca IA să confirme acest entuziasm nebunesc investițional. Cu siguranță urmează o exploziei a bulei… Ironic, cei care s-au hiper-îmbogățit din această exuberanță irațională a IA avertizează constant asupra riscului. Aparent bine intenționat, dar în realitate, cu scop de reclamă și PR, Sam Altman, patronul de la OpenAI a spus că suntem la momentul „singularității”, adică, atunci când IA devine mai deșteaptă decât omul, devine independentă și face ca omul să aibă dificultăți să o controleze sau, pur și simplu, o scapă de sub control.

Acesta este scenariul distopic din Dune, de Frank Herbert. Acela în care, mai întâi, oamenii puțini și hiper-bogați care dețin mașini gânditoare, iau controlul asupra omenirii, iar apoi mașinile gânditoare iau omenirea în sclavie. Asta nu se întâmplă peste noapte. Mai întâi, omul se deprinde a gândi ca într-o cameră de rezonanță, unde se aude numai ecoul, repetat la nesfârșit. Ce e afară, ce e real și tangibil, este în afara percepției celor din camera de ecou. Asta s-a petrecut în pandemie, când am fost segregați prin bule de internet și social media și polarizați: vaccinați contra „medievali”, elite și enoriași ai cultului științei versus „pleava societății”, pro-europeni versus extremiști, „toleranți” curcubeici contra „rasiști” și câte și mai câte… Apoi, s-a făcut fiecăruia dintre noi câte un „geamăn digital”, câte un avatar tehnologic. Suntem modelați acum ca figurinele de plastilină, după „modelul” acestei copii malefice. Un Doppelgänger care se mișcă digital dictând modul în care trebuie să ne mișcăm și să reacționăm noi. Apoi, s-a trecut la delegarea judecății și a rațiunii către digital și către IA.

„Oamenii și-au predat gândirea mașinilor în speranța că asta îi va elibera. Dar asta a permis doar altor oameni cu mașini să-i înrobească” (citat atribuit Reverend Mother Gaius Helen Mohiam, stareța Ordinului Bene Gesserit). Oamenii au „reușit” mereu să își delege judecata fie mașinilor, fie liderilor, profeților sau eroilor salvatori, uitând deseori importanța minții umane și riscul stagnării sau sclaviei prin exces de dependență de tehnologie sau de autorități externe. Iar omenirea a suferit mereu și a suferit cumplit… În scenariul din Dune, oamenii au delegat gândirea, judecata și munca intelectuală mașinilor, în speranța libertății. Asta a dus la dependență, la hedonism și la controlul mulțimilor de oameni de către cei puțini, oameni din elita care controla mașinile. Controlul a dus la dominația totală și la înrobirea oamenilor de către mașinile gânditoare. În povestea din Dune a urmat Jihadul Butlerian – o cruciadă care a distrus mașinile gânditoare, computerele și roboții conștienți și a interzis crearea de tehnologii care imită mintea umană. Revolta a „luat cârja” și a forțat mințile umane să se dezvolte. Au apărut școli care antrenau talente umane ca înlocuitori, cum ar fi mentații („computerele umane”, minți specializate în analiză și calcul). Este adevărat că, în Dune, locul mașinilor în calitate de salvatori a fost luat de Mântuitorul Dunei (Paul Atreides, Muad’ib) și, ulterior, timp de patru mii de ani, de Împăratul Zeu al Dunei (Letto II, fiul lui Muad’ib). Ce ne așteaptă pe noi, creatorii și finanțatorii inconștienți ai mașinii gânditoare numită IA?

Ne mai salvează cineva? Sau salvatorul este, de fapt, dușmanul, marele potrivnic?

Și totuși se repetă…

Data: 10 august 2026 by Petru Jipa

„Anthropic”, cumpără și distrug milioane de cărți fizice după ce le scanează digital pentru a-și antrena modelele de inteligență artificială. Cumpără volume vechi și rare en-gros prin intermediul unor servicii sau intermediari specializați (cum ar fi ISBNdb). Folosesc mașini hidraulice de tăiat pentru a desface copertele și a scoate paginile în vederea scanării industriale, după care resturile sunt aruncate sau reciclate. Deținerea fizică a cărții și transformarea ei unică în format digital, urmată de distrugere, a fost folosită în argumentele privind „utilizarea echitabilă” (fair use) pentru a evita acuzațiile de încălcare a drepturilor de autor. Eu mi-am pus o singură întrebare: dar de ce distrugerea fizică? Mi-am adus aminte cum în istorie au mai fost momente când cărțile au fost arse pe străzile Germaniei, sau când străzile Bucureștiului și Ploieștiului au fost inundate de fum cu acele cărți scrise de așa numiți „nomenclaturiști”. Dar ce legătură aveau cărțile? Îmi aduc aminte de o carte în care Cleopatra privește pe un geam cum biblioteca din Alexandria arde și exclamă: „așa se pierde o bună parte din cultura acestei lumi”. Bine, o să-mi spuneți: rămân pe hard-discurile inteligenței artificiale, dar și ea poate fi scoasă din priză, apoi se pierde istoria omenirii. Cărțile lui Heinrich Heine au ars în principal la Berlin (în Piața Opernplatz, acum Bebelplatz), alături de alte orașe universitare din Germania precum München, Bonn sau Frankfurt, în celebra acțiune de ardere a cărților organizată de studenții naziști la 10 mai 1933. Contextul: Cărțile autorilor evrei, de stânga sau considerați „decadenti” au fost distruse public de regimul nazist.

Ironia sorții, în piesa sa Almansor (1823), Heinrich Heine a scris profetic celebra replică: „Acolo unde se ard cărți, se va ajunge în cele din urmă să se ardă și oameni”. Toate acestea m-au dus cu gândul la un film. Mirosul de hârtie arsă nu mai este semnătura olfactivă principală a cenzurii; astăzi, miroase a tăcere digitală, a interzicere algoritmică a umbrelor și a prafului rece și steril al pietrei pulverizate. În capodopera distopică din 1953 a lui Ray Bradbury, „Fahrenheit 451”, pompierii nu stingeau flăcările, ci le aprindeau, însărcinați cu datoria sfântă de a incinera cărțile pentru a păstra o ordine socială fragilă, obsedată de fericire. Bradbury ne-a avertizat că, dacă ne oprim din citit, din gândit și din contestat status quo-ul, vom preda de bunăvoie chibriturile. Decenii mai târziu, ne aflăm într-o realitate paradoxală: nu am interzis cărțile în sensul tradițional, dar suntem angajați într-un ritual de purificare fervent, modern. Ardem idei nu la lumina torțelor, ci prin ștergere; distrugem statui nu pentru a elibera spațiul, ci pentru a curăța istoria. Pompierii secolului XXI nu poartă căști marcate cu numărul 451; Ei poartă măștile absolutismului moral, mânuind cultura anulării și iconoclasmul drept kerosen. Pentru a înțelege această reinterpretare modernă, trebuie mai întâi să recunoaștem că incendiul lui Bradbury a fost o metaforă pentru antiintelectualism născut din confort. Cetățenii viitorului său nu urau cărțile pentru că erau periculoase; le urau pentru că îi făceau să se simtă inadecvați, confuzi sau nefericiți. Astăzi, mecanismul s-a mutat de la evitare la distrugere activă. Echivalentul modern al arderii unei cărți nu înseamnă neapărat scoaterea ei de pe raftul unei biblioteci, ci transformarea ei în ceva toxic din punct de vedere social.

Când o figură istorică complexă este redusă la un singur act controversat, iar întreaga sa moștenire este ștearsă din discursul public, ne angajăm într-o formă de incendiere intelectuală. Căutăm aceeași amorțeală prezisă de Bradbury, dar o obținem printr-o cale diferită: în loc să ignorăm adevărul incomod, încercăm să-i anihilăm sursa. Credem că dacă distrugem statuia, distrugem păcatul; dacă ștergem informația, ștergem ofensa. Este o igienizare a experienței umane, o dorință pentru o lume fără fricțiuni, fără ambiguitate și fără greutatea dureroasă a contextului. Distrugerea statuilor servește drept cea mai vizibilă și viscerală paralelă cu focurile de tabără ale lui Bradbury. În „Fahrenheit 451”, obiectul fizic al cărții este inamicul, deoarece conține idei contradictorii. În momentul nostru cultural actual, statuia este inamicul, deoarece reprezintă o narațiune pe care nu mai dorim să o susținem. Cu toate acestea, există un pericol profund în a confunda reprezentarea cu susținerea și memoria cu celebrarea. Când dărâmăm monumente, nu doar îndepărtăm piatră și bronz; încercăm să edităm trecutul în timp real. Aceasta este o iluzie seducătoare. Istoria nu este o expoziție de muzeu care poate fi rearanjată după bunul plac; este un țesut cicatricial care ține corpul unit politic. Prin smulgerea acestor cicatrici, nu vindecăm rana; o lăsăm deschisă și sângerând. Statuia, la fel ca și cartea, este un vas al memoriei. A o distruge fără a-i înțelege întreaga greutate istorică înseamnă a ne amputa conștiința colectivă, lăsându-ne cu un prezent gol, desprins de complexitățile originilor noastre. Mai mult, „pompierul” modern este ajutat de o tehnologie mult mai eficientă decât orice câine mecanic. Algoritmii ne gestionează realitățile, alimentându-ne cu informații care ne confirmă prejudecățile și protejându-ne de puncte de vedere opuse

Aceasta este realizarea supremă a fricii lui Bradbury: o societate în care nimeni nu citește nimic care să-i conteste, nu pentru că este ilegal, ci pentru că este incomod. Am construit camere de ecou atât de izolate fonic încât șoapta disidenței nu poate pătrunde. În acest infern digital, nuanța este prima victimă. Dezbaterile complexe sunt aplatizate în alegeri binare: ești fie cu noi, fie împotriva noastră, virtuos sau josnic, demn de păstrat sau meritând ștergerea. Această gândire binară este aprinderea care menține focurile moderne aprinse. Ne permite să ne simțim drepți în distrugerea noastră, crezând că prin reducerea la tăcere a „celuilalt”, creăm o lume mai sigură, mai dreaptă. Dar siguranța cumpărată cu prețul adevărului este doar o închisoare confortabilă. Protagonistul lui Bradbury, Guy Montag, începe să-și pună la îndoială rolul abia atunci când întâlnește o femeie care alege să ardă odată cu cărțile ei, în loc să trăiască fără ele. Sacrificiul ei îl șochează și îl face conștient, deoarece dezvăluie profunzimea convingerii pe care o pot inspira ideile. Astăzi, ne lipsesc astfel de martiri ai complexității. În schimb, avem o armată de executori.

În cele din urmă, reinterpretarea cărții „Fahrenheit 451” pentru epoca modernă dezvăluie că amenințarea la adresa gândirii libere nu mai este opresiunea externă, ci fragilitatea internă. Ardem cărți refuzând să le citim critic; distrugem statui refuzând să le integrăm istoric. Încercăm să creăm o lume fără ofensă, dar, făcând acest lucru, creăm o lume fără profunzime. Focul de care se temea Bradbury nu era doar flacăra care consuma hârtia, ci apatia care consuma sufletul. În timp ce stăm în mijlocul cenușei carierelor anulate și a monumentelor dărâmate, trebuie să ne întrebăm: pregătim terenul pentru o nouă creștere sau pur și simplu presărăm sare pe pământ? Dacă vom continua să echivalăm dezacordul cu pericolul și istoria cu vinovăția, ne vom găsi într-un peisaj arid, cald de la focurile propriei noastre creații, dar tremurând în izolarea rece a unei minți care nu mai are nimic la care să se gândească. Chibritul este încă în mâinile noastre; alegerea de a-l arunca rămâne a noastră.

Să fie pace!

Destinul românilor dintre două lumi: prinși pe un „pământ al nimănui”…

Data: 10 august 2026 by Petru-Pavel Patrașcu

Exilul nu este doar o strămutare geografică, ci o falie invizibilă care crapă sufletul în două jumătăți ce nu se mai pot uni niciodată perfect. Pentru noi, cei plecați să ne căutăm rostul prin străinătate, viața s-a împărțit definitiv între două repere: România de acasă și România din diaspora. Două lumi paralel existente, care se privesc adesea cu suspiciune, deși poartă în piept același sânge și pe buze aceeași limbă. Acasă, în satul sau în orașul natal din România, omul nu este niciodată cu adevărat singur. Acolo există o țesătură nevăzută de comunitate, o solidaritate organică născută din generații de conviețuire. Dacă într-o dimineață te trezești și descoperi că nu mai ai o lingură de zahăr pentru a-ți îndulci cafeaua sau că ți-a lipsit ceva esențial din cămară, nu trebuie decât să pui mâna pe clanță. Tragi o fuga până la gardul vecinului, bați la ușa unei rude sau strigi peste gard la un cunoscut. Acolo, din puținul altuia, se găsește întotdeauna o mână de ajutor, ceva de pus în oală sau o vorbă caldă care să-ți astâmpere grijile. Chiar și în clipele în care material nu ai nimic, simplul fapt că ești înconjurat de ai tăi, că păsești pe pământul cunoscut și auzi rumoarea pașilor familiari îți oferă un sentiment instinctiv de siguranță. Și totuși, într-un paradox dureros, românul de acasă se consideră adesea abandonat, uitat și fără ajutor în fața greutăților vieții.

Dincoace, în cealaltă jumătate a României – cea dispersată prin marile metropole ale Europei, precum cea din Marea Britanie -, realitatea îmbracă o haină mult mai rece. Aici, depărtarea ne-a învățat o lecție dură: singurătatea absolută. Chiar dacă ești înconjurat de alți români, chiar dacă pe stradă sau la locul de muncă auzi la tot pasul graiul părintesc, ești, în esență, singur. În diaspora, compasiunea și sprijinul comunitar au fost adesea înlocuite de ritmul alert al supraviețuirii și de o rezervă amară. Dacă nu ai cu ce să-ți umpli oala, nimeni nu-ți va bate la ușă să-ți aducă un blid de mâncare. Dacă ești suferind și trupul îți este doborât de boală sau oboseală, nu există un vecin la care să dai o fugă pentru o pastilă sau un ceai fierbinte. Iar dacă te strâmtorează viața și nu ai bani să-ți plătești chiria sau facturile, nu există un umăr pe care să te sprijini sau un prieten de la care să poți împrumuta fără să fii privit cu ezitare. Aici, fiecare își poartă propria cruce, iar nepăsarea celor din jur este adesea cel mai greu tribut pe care îl plătim pentru un trai mai bun.

Devenim români doar atunci când este convenabil pentru alții: când este nevoie de voturile noastre, când trimitem miliarde de lire și euro în țară pentru a ține economia locală în viață sau când suntem invocat ipocrit în discursuri festive. În restul timpului, suntem cei „plecați”, priviți cu o detașare rece de cei rămași. Iar amărăciunea aceasta atinge apogeul atunci când ne întoarcem, în concedii, pe plaiurile natale. Ne întoarcem cu inima strânsă de dor, cu nostalgia în bagaje și cu dorința pură de a reînnoda legăturile de altădată. Suntem întâmpinați cu ușile deschise de mulți dintre cei cunoscuți, dar simțim imediat că privirile lor nu mai caută neapărat omul, ci pachetul. Trecerea anilor a transformat dorul sincer într-o curiozitate speculativă, într-o așteptare mocnită a cadourilor, a atențiilor sau a banilor aduși din străinătate. Am devenit pentru mulți nu frații sau prietenii de altădată, ci niște vizitatori prosperi de la care se așteaptă mereu ceva, ca și cum suferința și munca noastră din exil ar fi fost o simplă plimbare lipsită de sacrificii.

Ne aflăm astfel prinși pe un „pământ al nimănui“ din punct de vedere existențial, suspendați între două lumi i care ne resping în moduri diferite. În Marea Britanie suntem străinii care muncesc din zori și până în noapte, iar acasă am devenit străinii cu bani, priviți prin prisma a ceea ce putem oferi, nu a ceea ce suntem. Suntem generația care a pierdut acasă fără a câștiga cu adevărat altundeva. Iar în această derivă continuă dintre două tărâmuri, rămânem purtătorii unui destin tragic și ireversibil: străini între străini pe pământ britanic, dar, mai presus de toate, dureros de străini printre ai noștri.

Stingeți lumina! Progresiștii să-și scoată două coaste!

Data: 10 august 2026 by Zoe Dantes

Aveți stare de alertă. Adică Imperiul contraatacă al enșpelea sezon. Geci de piele aveți? Grup de comunicare strategică aveți? Volgile sunt pregătite? Arafat clipeste? Eu zic că da. Românii sunt toți pe Tik Tok pe live. Ce treabă au ei cu ce face Bolojan și usereiștii. Sobolanii care au adus cea mai cruntă zoonoză: prostia, propaganda, comunismul și diktatura. Apă aveți? Energie nula! Stinge naibii becul! Așa începe noua religie a epocii. Credeți în stinsul becului? Normal că da! Ăia care „credeau în covid” cu plasticul plin din banii publici. Acu’ o ard cu alerta pe energie. Nu vă cere nimeni să aprindeți mintea? Doamne ferește! Gândirea consumă mai mult decât un bec de 60 de wati. Stingeți drea lumina! Poate în întuneric nu se mai văd datoriile, falimentele, risipa, corupția, minciunile și propaganda deșănțată. Poate în beznă dispar facturile, dispar promisiunile, statisticile, dispare realitatea.

Stingeți lumina! Când nu mai vezi nimic, devine mai ușor să fii convins ca totul merge minunat. Vi se cere să renunțați la confort, în timp ce ei zboară cu avioane private, organizează conferințe despre austeritate în hoteluri de lux si explică din fotolii încălzite, birouri climatizate, cât de important e sacrificiul vostru. Da’ măști nu aveți? Să puneți o mască! Pe creier! Vă salvează de virusul prostiei crunte. Au transformat virtutea în spectacol si ipocrizia în politica publică. Azi îți cer să stingi lumina, mâine îți vor spune cât ai voie sa consumi, unde ai voie să mergi, ce ai voie să spui, și, mai ales, ce nu ai voie să gândești. În numele unui bine superior. Impus de ei. Nu becul e problema. Întunericul în care încearcă să ne împinga spiritul critic este adevărata miză. Lumina nu a fost niciodată dusmanul omului liber. Întunericul a fost întotdeauna aliatul trădătorilor. Al celor ce azi. Se află la putere. Pornind cu Bolojan, cu inexistentul care-și zice „șefu’ la sistem”, usereiștii de doi bani și terminând cu așa zișii mâncători de rahat de pe online. Javrele care o ardeau cu plandemonia și înțeparea. Atunci! Și cu „slava ucriplm”. Azi tenebrosul de la Victoriei o arde cu starea de alertă să mai fu*ă niște bani. Mulți! A inventat „cumpărarea de energie” de la drogatul ăla neterminat din slava. A inventat el cum să i mai livreze făinosului niște bani. Mascați în contracte! E război, mă! Să-ți sară ochii ție, tenebrosule, că e război?! Vezi că ăia o ard în cluburi că e plin pe rețele de ei, au împânzit țara și o ard pe banii noștri, și javrele progresiste explica ei, mă, cum să strângeti voi cureaua. Ca să și umple ei cardurile și să o ardă mișeleste pe prostie maximă.

Vedeți că nu aveți guvern cred că din mai și vine septembrie și voi tot cu ăștia. Și va place! Nu aveți apă? A secat Dunărea? Serios?! Vă dau ăștia poze ca să credeți?! Normal! V-au făcut de bani la covid, de ce nu v-ar face si acum? Doar au văzut că merge! Șî când merge, te urci cu bocancii pe gâtul prostului. Că dacă nu-l arzi tu, îl arde altul. Legea junglei ridicată la rang de politică de stat. Ăia de se ocupă cu „securitatea națională” ce fuck? Asigură „securitatea natională” a altor state. Simplu! Pe vietile voastre! Nice!

Stinge lumina! Nu va cer să gândiți. Gândirea e periculoasă. Întrebările sunt și mai periculoase. Omul care întreabă nu poate fi controlat. Omul care verifică nu poate fi manipulat. Omul care gândește nu poate fi condus ca o turmă. De aceea încep cu lumina. Sting becul, spiritul critic. Apoi sting memoria. Apoi sting curajul. La sfârșit, omul însuși începe să creadă că întunericul este starea firească. Vor să stingi lumina, dar nu și reflectorul care îiluminează pe ei. Nu suportă adevărul pentru că adevărul nu poate fi administrat prin sloganuri. Adevărul nu se negociază, nu se cosmetizează și nu se votează. El există! Mai ales când devine incomod. O civilizație nu moare când consumă energie. Moare atunci când începe să considere obediența o virtute, conformismul o dovadă de inteligența si tăcerea un act de responsabilitate.

Istoria nu a fost schimbată de cei care au stins lumina. Istoria a fost schimbată de cei care au avut curajul să aprindă o lumânare într-o lume care se obișnuise cu întunericul. Nu! Nu stingem lumina! Pentru că nu becul vă deranjează. Pe voi, nemernicilor vă deranjează că încă mai există oameni care Văd! Stați voi în întuneric! Stingeți lumina! Progresiștilor, scoateți-vă două coaste! Știți voi foarte bine de ce! Din cauza de banane! Nu mai folosiți parfumuri scumpe. Mirosul de rahat nu poate fi acoperit de niciun parfum! Măcar să mirosiți a ce sunteți! În Beciul Domnesc! Cu un pahar de vin. „Vin rușii “!

„Crivadia”, turnul de vamă din Evul Mediu…

Data: 9 august 2026 by Redacția

Aţi crede poate că ruina de la Crivadia, care se vede peste copaci – este rămăşiţa unei cetăţi, poate chiar dacice. De fapt, este ceea ce s-a mai păstrat dintr-un turn de vamă ridicat în Evul Mediu. Se spune că acesta a fost construit la cererea nobililor din Ţara Haţegului, care s-au plâns de contrabanda dintre haţegani și olteni. Turnul supraveghea vechiul drum care lega Ţara Românească de Transilvania. Nu se ştie cât a fost de eficient, pentru că nici un document scris nu-i pomeneşte numele în anii următori. Însă cu siguranţă era o fortificaţie în adevăratul sens al cuvântului. Veţi vedea, dacă ajungeți la el, că are ziduri foarte groase şi ferestre înguste prin care cei din garnizoana turnului puteau trage în caz de nevoie, fără să fie ţintiţi la rândul lor. A fost ridicat la buza prăpastiei Cheilor Crivadiei. În trecut, cheile săpate în calcar, fiind foarte abrupte, protejau o parte din zidul fortificaţiei. Astăzi, ele fac din Turnul Crivadiei un loc cu o privelişte ameţitoare. Turnul de la Crivadia este situat în apropierea satului Crivadia pe drumul spre comuna Băniţa, pe valea râului Merişor. A fost construit din piatră de calcar extrasă din împrejurimi, iar zidurile sale ating încă pe alocuri înălţimea de 20 metri.

Turnul este de plan circular, cu diametrul de 13 metri, iar la exterior este tencuit. Intrarea era situată în partea de nord, la 4 metri înălţime de pământ şi pentru acces se folosea o scară. În jumătatea de vest are şapte deschideri de tragere cu ambrazuri evazate spre interior, situate la o distanţă de aproximativ 1-1,5 metri unul de altul, iar în cea de est este protejat natural datorită terenului accidentat, ceea ce a făcut inutilă practicarea în zid a unor deschideri de tragere suplimentare. Anul ridicării sale este, cel mai probabil, 1528, fiind construit la comanda voievodului Petre Pereny (1526 -1529), şi având şi rol de punct vamal. Neutilizat timp de câteva secole, turnul de la Crivadia a fost restaurat abia în anul 1961, după cum informează Daniel I. Iancu. Vechi de aproape cinci secole, turnul-cetate de la Crivadia (comuna Băniţa) se numără printre monumentele medievale bine păstrate, dar mai puţin cunoscute, din judeţul Hunedoara. Potrivit istoricilor, turnul a fost la origine punct vamal şi un loc de unde era supravegheată calea de acces din Ţara Românească în Transilvania. Aici aflăm o asemănare cu Turnul Spart din Valea Oltului ce avea aceleași funcțiuni specifice. Poate un drum de acces mai spectaculos – cu puncte de belvedere – și o restaurare mai apropiată de forma și funcționalitatea inițială va atrage turiștii, iar un festival medieval poate da culoare și avânt cavalerilor, domnițelor și menestrelilor, dar și meșteșugarilor locali.

Schimbarea la Față și cea de-a cincea Evanghelie…

Data: 9 august 2026 by Zoe Dantes

De câteva zile mă urmărește un gând. Nu l-am căutat și nici nu știu de unde a venit. Pur și simplu s-a așezat în sufletul meu și a rămas acolo, fără să-mi dea pace. Poate că unele întrebări nu vin ca să primească repede un răspuns. Poate vin doar ca să ne însoțească o vreme, până când sufletul este pregătit să le înțeleagă. Iar întrebarea aceasta a venit chiar înaintea uneia dintre cele mai tainice sărbători ale creștinătății: Schimbarea la Față a Domnului. De fiecare dată când citesc Evanghelia acestei zile, mă opresc și încerc să-mi imaginez urcușul spre Tabor. Nu mulțimea. Nu zgomotul. Doar Hristos și cei trei ucenici: Petru, Iacov și Ioan. Îi văd urcând în tăcere. Îi văd lăsând în urmă lumea, grijile și întrebările ei. Îi văd urcând spre un munte fără să știe că, peste numai câteva clipe, ochii lor aveau să vadă ceea ce niciun om nu mai văzuse. Și, în timp ce Se ruga, chipul Domnului a strălucit înaintea lor. Veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina, iar Moise și Ilie vorbeau cu El despre ceea ce avea să împlinească la Ierusalim. Petru, copleșit de ceea ce vedea, a rostit aproape fără să-și dea seama: „Doamne, bine este nouă să fim aici…”

Cred că fiecare om care L-a întâlnit cu adevărat pe Dumnezeu a avut, măcar o dată în viață, același gând. Să rămână acolo. Să nu se mai întoarcă în lume. Să nu mai coboare niciodată de pe propriul Tabor. Dar Dumnezeu avea un alt plan. Din nor s-a auzit glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit; pe Acesta să-L ascultați”. Apoi s-a făcut iarăși liniște. Iar Hristos a coborât de pe munte împreună cu ucenicii. De fiecare dată când citesc acest fragment, mă surprind gândindu-mă nu la lumina Taborului. Mă gândesc la coborârea de pe munte. Pentru că adevărata încercare nu era să rămână în lumină. Adevărata încercare începea după ce lumina fusese văzută. În vale îi aștepta aceeași lume. Aceleași neputințe. Aceleași ispite. Aceleași suferințe. Numai că ei nu mai erau aceiași. Cred că aici se află miezul acestei sărbători. Pe Tabor nu S-a schimbat Hristos. El era dintotdeauna Lumina lumii. S-au schimbat ucenicii. Pentru o clipă, Dumnezeu le-a îngăduit să vadă ceea ce până atunci fusese ascuns privirii lor. Și poate că fiecare dintre noi are, la un moment dat, propriul Tabor.

O rugăciune care îi schimbă inima. O încercare prin care descoperă că Dumnezeu nu l-a părăsit. O suferință care îl apropie mai mult de cer decât au făcut-o anii de liniște. Un moment în care înțelege că Dumnezeu nu este doar o idee în care crede. Este o prezență care îi schimbă viața. Și tocmai aici s-a născut întrebarea care mă urmărește de câteva zile. Noi spunem că există patru Evanghelii. Și spunem adevărul. Patru au fost insuflate de Duhul Sfânt. Patru au fost primite de Biserică. Patru vor rămâne până la sfârșitul veacurilor. Nimic nu se adaugă și nimic nu se scoate din ele. Dar dacă, în chip simbolic, fiecare dintre noi este chemat să scrie încă una? Nu o Evanghelie a Scripturii. Scriptura este deplină. Poate Evanghelia propriei sale vieți. Matei a scris despre ceea ce a văzut. Marcu a așternut mărturia apostolilor. Luca a cercetat cu grijă cele pe care avea să le lase lumii. Ioan a scris cu inima celui care L-a cunoscut atât de aproape, încât a putut spune simplu: „Dumnezeu este iubire.”

Fiecare dintre ei a mărturisit întâlnirea cu Hristos. Dar noi? Noi cum o mărturisim? Nu cu cerneală. Nu cu pagini. Nu cu tipar. Doar cu fiecare zi pe care o trăim. Poate că fiecare iertare este un verset pe care nu-l va citi niciodată o tipografie. Poate că fiecare faptă bună este o pagină pe care Dumnezeu o așază în cartea vieții noastre. Poate că fiecare cruce purtată cu nădejde vorbește mai limpede despre credință decât cele mai frumoase cuvinte. Și poate că fiecare om pe care îl întâlnim citește, fără să știe, această Evanghelie tăcută. M-am întrebat adesea de ce creștinismul a schimbat lumea. Nu doar pentru că Evangheliile au fost scrise. Pentru că au existat oameni care au ales să le trăiască. Poate că aceasta este adevărata schimbare la față. Nu aceea care s-a petrecut pe Tabor înaintea ochilor ucenicilor. Poate aceea care se petrece, în taină, în inima fiecărui om care Îl lasă pe Hristos să-i lumineze viața.

Vom merge la biserică. Vom asculta din nou Evanghelia Schimbării la Față. Ne vom închina. Vom aprinde o lumânare. Apoi ne vom întoarce fiecare la casa lui. La viața lui. La încercările lui. Poate că, înainte de a se încheia această zi, merită să rămânem câteva clipe singuri cu o singură întrebare. Nu câte Evanghelii am citit. Nu câte versete știm pe de rost. Poate doar ce mărturie lasă viața noastră despre Cel în Care spunem că credem. Poate că Dumnezeu nu ne va întreba niciodată câte Evanghelii am citit. Poate ne va întreba ce am scris, prin viața noastră, în marginea lor. Poate că Schimbarea la Față nu este doar o amintire a unei minuni petrecută pe Tabor. Poate că este chemarea pe care Dumnezeu o adresează fiecaruia dintre noi de a deveni, încet și în taină, ceea ce ne-a creat să fim.

Domnul să vă miluiască!

Cotidianul „Făclia” – oglinda Ardealului…

Data: 9 august 2026 by Alexandru Florin Țene

Presa locală reprezintă una dintre cele mai importante surse pentru înțelegerea evoluției unei comunități. În cazul municipiului Cluj-Napoca, cotidianul Făclia constituie una dintre cele mai longevive și influente publicații postdecembriste, devenind un adevărat barometru al transformărilor sociale, culturale, economice și politice ale orașului. Lucrarea de față își propune să analizeze rolul ziarului Făclia în reflectarea identității Clujului, evidențiind funcțiile sale informative, culturale și memoriale. Istoria unui oraș poate fi reconstituită nu numai prin documente oficiale, ci și prin presa cotidiană, care surprinde dinamica vieții publice în desfășurarea ei zilnică. În cazul Clujului, oraș universitar și unul dintre cele mai importante centre culturale ale României, cotidianul Făclia reprezintă o adevărată cronică a prezentului. Mai mult decât un simplu jurnal de informație, Făclia s-a afirmat ca un actor cultural, păstrând echilibrul între actualitate și memoria colectivă. Publicația a devenit una dintre instituțiile simbolice ale Clujului contemporan.

Cotidianul își are originea în zilele Revoluției Române din decembrie 1989. Publicația a apărut inițial sub titlul Adevărul, apoi Adevărul în Libertate, ulterior Adevărul de Cluj, iar din anul 2007 poartă numele Făclia, continuând fără întrerupere tradiția începută în 1989. Această continuitate este remarcabilă într-un peisaj mediatic caracterizat de numeroase dispariții editoriale. Clujul ultimelor trei decenii este unul dintre cele mai dinamice orașe ale Europei Centrale. În paginile Făcliei se regăsesc: dezvoltarea urbanistică; investițiile publice; activitatea universităților; viața medicală; economia regională; patrimoniul istoric; viața religioasă; performanțele sportive; festivalurile internaționale; viața artistică. Astfel, ziarul construiește ceea ce Pierre Nora numea memoria cotidiană, devenind un depozitar al identității urbane. Una dintre particularitățile publicației este interesul constant acordat culturii. Puține cotidiene locale rezervă spații atât de ample pentru: literatura contemporană; lansări de carte; reviste culturale; cenacluri; festivaluri; academicieni; artiști plastici; teatru; muzică. Prin această orientare, Făclia continuă tradiția marilor publicații ardelene precum: Patria; Societatea de Mâine; Tribuna; Steaua. În acest sens, ziarul nu relatează doar evenimente culturale, ci participă efectiv la viața culturală a orașului. În epoca presei digitale, dominată de senzațional și clickbait, Făclia și-a construit identitatea pe credibilitate și verificarea informației. Cu prilejul aniversării a 30 de ani de existență, redactorul-șef Comin Puriș sublinia că miza publicației nu a fost senzaționalul, ci credibilitatea, explicând astfel continuitatea ziarului. Această orientare explică încrederea de care publicația continuă să se bucure în rândul cititorilor.

Clujul este un spațiu multicultural. În paginile ziarului coexistă: universitatea. administrația; biserica; economia; cultura; cercetarea; educația; societatea civilă. În consecință, Făclia nu reflectă doar viața orașului, ci contribuie la construirea imaginii publice a acestuia. Sociologic vorbind, cotidianul funcționează asemenea unei oglinzi sociale, în care comunitatea își observă propriile transformări. După peste trei decenii de apariție neîntreruptă, colecțiile ziarului constituie o arhivă impresionantă. Pentru istorici, sociologi, economiști sau cercetători ai fenomenului urban, paginile sale reprezintă surse documentare de prim ordin. Prin acumularea zilnică a informației, presa devine istorie.

Orașele importante își construiesc identitatea prin instituții. Universitatea „Babeș-Bolyai”, Academia Română, Opera Națională, Teatrul Național și marile muzee alcătuiesc infrastructura simbolică a Clujului. În aceeași categorie poate fi așezat și cotidianul Făclia, deoarece reflectă și mediază dialogul dintre instituții și cetățeni. Astfel, ziarul devine parte integrantă a patrimoniului cultural contemporan. Cotidianul Făclia reprezintă mult mai mult decât o publicație de informație locală. El este: cronicarul cotidian al Clujului; arhiva vie a transformărilor urbane; promotor al culturii române; susținător al valorilor academice; mediator între administrație și cetățean; constructor al memoriei colective. În acest context nu trebuie să uităm redactorii șefi care au trudit pentru ca Făclia să fie o pagină vie de istorie a Ardealului. Aceștia fiind: Emilia Crișan, Liviu Râureanu, Ilie Călian, Radu Vida, Cosmin Puriș. Longevitatea sa demonstrează că presa de calitate poate supraviețui într-o lume dominată de viteza informației atunci când își fundamentează activitatea pe profesionalism, responsabilitate și respect pentru comunitate. În acest sens, Făclia rămâne o veritabilă oglindă a Capitalei Ardealului, reflectând fidel devenirea unuia dintre cele mai importante orașe ale României contemporane.

De ce oare refuzam să mai și gândim?!…

Data: 8 august 2026 by Diana Maria Brăgaru

În ultima vreme am observat o creștere îngrijorătoare a numărului oamenilor de bună credință care fac, inconștient, muncă de agenți subversivi. Cresc puterea satanei fără să aibă habar. Nu doar că înghit manipularea, ci o propagă, o dau și altora, distrugând suveranismul din interior. Se imaginează pe ei înșiși deștepți, imposibil de manipulat, fără sa știe ca lucrează la greu pentru sistemul progresist. Și m-am gândit să scriu despre agenții subversivi. Zic să-mi îmbogățesc cunoștințele. Dau search. AI-ul Google îmi aruncă în ochi „by default” un răspuns și îmi spune ca suveraniștii sunt agenți subversivi. Îl întreb de unde e programat. Îmi răspunde ca Google are sediul în SUA. Ii spun ca am întrebat altceva și întreb direct dacă politica UE ii influențează răspunsul. Zice ca nu. Îl întreb dacă google plătește penalizări financiare dacă nu se supune politicilor UE privind răspunsurile pe care e programat AI-ul să le dea pe chestiuni politice. Răspunde că da. Bine-nteles, totul învelit într-o tonă de căcat că „e pentru binele cetățenilor”. AI-ul Google făcut pentru UE nu informează, ci face propagandă pe baza directivelor UE. Nu răspunde corect, ci te prelucrează ideologic. De aceea vedeți toți influencerii progresiști ca pentru a-și susține afirmațiile aduc drept „dovezi” răspunsuri date de AI.

Privesc în jur. Parlamentul a amânat închiderea centralelor pe cărbune. CSAT are „rezerve”. Bolojan tipă că România pierde în miliard din PNRR. Usereul Pîslaru bocește. Nicușor Dan se opune. În democrația originală a României, voința parlamentului e călcată în picioare de un premier inapt, demis, un bâlbâit pus președinte prin încălcarea Constituției și furt electoral, plus un partid minoritar condus de un spion german. Toți dornici sa își mulțumească stăpânii. Toți încalcă legile. Ce legătură e între AI-ul care ii declara pe suveraniști „agenți subversivi” și criza energetica creata în laboratoarele satanei întru slava Ukrăină? Are. Cei care își iubesc țara și neamul sunt declarați dușmani ai poporului. Iar adevărații dușmani ai poporului român sunt prezentați drept salvatori. Ultimii spun că trebuie să cerem voie să aprindem lumina în propria casa. Sa cerem voie sa ne irigam ogoarele, cate au rămas. Sa cerem voie să ne creștem propriile animale pe propriul pământ. Să cerem voie să le vindem cui vrem. Trebuie sa cerem voie sa ne producem ce ne trebuie. Și toți cei care se împotrivesc, sunt decretați „agenți subversivi”. Suveraniștii au apărut exact ca reacție la toate nenorocirile aduse de conducători inepți, inapți, cretini, trădători, intelectuali idioți și analfabeți, hoți și bișnițari, votați și puși în funcție de alți inepți, inapți, cretini, trădători, intelectuali idioți și analfabeți, hoți și bișbițari.

Și când apa Dunării dispare, mă întreb când ne va spune Bolojan sau vreun coleg conspiraționist ca au venit extratereștrii sa fure apa, precum în Battle: Los Angeles. Sunt stoarsa ca o baterie. Chiar trebuie sa evit sa răspund imbecilităților, indiferent din ce tabără vin. Încep sa cred ca mulți o fac intenționat, cu scopul de a îmi consuma timpul ca sunt progresiști vopsiți, veniți în misiune. Misiune sa bage fitile. Sa dezbine. Să conserve starea de prostație și prostie a poporului, pentru a nu deranja sistemul. Ne arde Dumnezeu pentru nesimțirea noastră. Trăim vremuri în care cei cu ochi, nu vad, cei cu urechi nu aud. Cei care au creier nu gândesc. Rugați-vă să plouă cât mai curând. În Evanghelia Zilei de azi, Hristos ne amintește că aceia care își spun că respectă poruncile Lui Dumnezeu și o fac doar de fațadă nu vor mântui. Mântuire primesc numai cei care le împlinesc fără a se  lăuda cu ele, din adâncul inimii și fără să caute răsplată pentru lucrul bun. Aud și cei cu urechile astupate de propria mândrie și prostie din ultimul rând, ăia care se plâng ca sunt chinuiți, dar nu vor sa rupă lanțurile, pretinzând că nu fac nimic pentru ca se tem pentru copiii lor? Aud și lașii care își țin la adăpost propriul cur sacrificandu-si copiii pe altarul satanei? Pentru ca da, și frica, și lașitatea, și mândria, și prostia de la Belzebut sunt. Nu de la Dumnezeu.

Diavolul lucrează când omul se depărtează de Dumnezeu. De ce sataniști, precum Gates, Soroș ori Ursula înfloresc?! De ce sunt putred de bogați și atât de influenți? De ce toți ăștia care au condus și conduc România de 36 de ani mințind ca fac totul pentru binele nostru sunt tot mai bogați și noi suntem din ce în ce mai săraci?! Răspunsul e simplu. Si-au vândut sufletul satanei. Și asta e modalitatea prin care diavolul își atrage noi adepți, făcând din supușii lui exemple de succes în viața: „Uite ce bine o duce ăla, ce dacă încalcă toate poruncile Lui Dumnezeu?!”. Atunci, în momentul acela, în mintea întunecata de invidie și lăcomie a omului depărtat de Hristos se naște ispita de a-l urma pe cel satanizat. Dumnezeu nu intervine, pentru că i-a dat nu doar deplina libertate omului, ci și creier sa îl folosească pentru a deosebi binele de rău. În plus, cel care și-a vândut sufletul satanei își creează un întreg sistem de protecție, format din alți corupți vânduți satanei. Așa s-a creat un întreg ecosistem al răului. De ce? Pentru că cei buni nu I-au oprit. Niciodată! Hristos nu i-a mângâiat pe cap nici pe cei care declarau că Îl urmează, nici pe farisei. Prin tot ce le spunea apostolilor și oamenilor de rând le arăta cum să gândească. Cum să înțeleagă lucrurile care se petrec și cum să nu fie înșelați. Îi „trăgea de urechi” sistematic. De ce oare și azi refuzam sa gândim, refuzam mesajul Lui Hristos de a ne împotrivi satanei?!

Tumulii de la Movila Vulpii…

Data: 8 august 2026 by Redacția

Tumulilor de la Movila Vulpii din Băicoi, Prahova li se mai spuneau și „La ale două cârciumi”!… Așa îmi spunea bunicul Niculaie Grigore, încercând să mă lămurească în legătură cu holdele moșnenilor care veneau din Buștenari și până la Ploiești. Și acolo – la Movila Vulpii – au fost la un moment dat două cârciumi care își făceau concurență, aici trăgând țăranii ce mergeau cu căruțele spre holde, dar și muncitorii ce doreau să ajungă la Ploiești, Câmpina, sau Băicoi… „Și vulpea?” nu mă lăsam eu așa ușor… (familia noastră avea un supranume de Vulpaș). „O fi fost vreo vizuină de vulpe cândva…”. „Dar istoria ne spune că aceste movile aflate în câmpie sunt morminte foarte vechi ale unor importanți conducători”. „Așa o fi, dar până când nu vor săpa istoricii ăștia, nu vom ști!”…

Bunicul a plecat către alte zări, iar eu i-am povestit nepoatei Cătălina taina tumulilor de la Movila Vulpii. Mai ales că am lucrat la Schela de Foraj Liliești zece ani și treceam destul de des pe la Movilă…Și a venit și vremea lor. Anul acesta 2026, după două luni de cercetări arheologice preventive, echipa de specialiști a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova a încheiat investigațiile desfășurate în zona viitorului pasaj rutier care va traversa DN1 (DE 60), pe raza localității Băicoi. În această perioadă au fost cercetate două movile funerare (tumuli) datând din prima parte a epocii bronzului (cca 3300–2600 î.Hr.), după cum ne informează Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova. „Cercetarea movilei mici, cu o înălțime de aproximativ 0,5 m și un diametru de 25 metri, s-a încheiat prin identificarea a trei morminte. În unul dintre acestea au fost descoperite podoabe realizate din os și cochilii de scoică, mărturii valoroase despre practicile funerare și viața comunităților preistorice.

În ultimele zile de cercetare, atenția arheologilor s-a concentrat asupra mormântului principal din Movila Vulpii, monumentul funerar impresionant care, prin dimensiunile sale – aproximativ trei metri înălțime și 65 metri diametru – reflectă statutul social deosebit al persoanei înmormântate aici. Defunctul, un bărbat adult, a fost depus respectând ritualul funerar specific comunităților Yamnaya, ritual care prezintă numeroase asemănări atât cu primul mormânt descoperit în Movila Vulpii, cât și cu ultimul mormânt cercetat în movila mică. Alături de acesta au fost descoperite două podoabe din argint, cunoscute sub denumirea de „inele de buclă”. Un alt element deosebit îl reprezintă urmele de ocru roșu, identificate pe craniu, pe alte oase și pe țesătura vegetală așezată pe fundul gropii funerare. De asemenea, pe pereții gropii au fost observate urmele unei pânze de culoare albă, detalii care completează imaginea ritualurilor funerare specifice perioadei. Rezultatele cercetărilor de la Băicoi reprezintă o contribuție importantă la cunoașterea comunităților preistorice din sudul României și completează descoperirile realizate în ultimii ani în zona de câmpie situată la nord de Ploiești. Odată cu încheierea cercetărilor, terenul a fost eliberat de sarcina arheologică, ceea ce permite continuarea investiției fără afectarea patrimoniului arheologic”, precizează Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, pe pagina de Facebook a instituției.

Colectivul de cercetare a tumulilor de la Movila Vulpii a fost format din Alin Frînculeasa (coordonator și responsabil științific), Octav Negrea, Edi Ghinea, Emil Grigorescu. O hartă a descoperirilor din acest loc și istoria lui poate completa evoluția umană de acum 5000 de ani din zona câmpiei Ploieștiului și a subcarpaților de curbură. Iubitorii de istoria pot vedea artefactele descoperite expuse în cadrul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova. (George V. Grigore)