Da! Trebuia să fim de multă vreme în stradă! Dar nu pentru o „merdenea”. Nu pentru o dovedire a „croissantului” cu aere burgheze prin „tradiția” brusc descoperită și asumată în mișcări de mase… „la coadă”! Pentru că nu „merdeneaua” era scânteia dezmorțirii noastre… Nici foietajul, nici umplutura ei… Ceva cu mult mai subtil: gazele ălea, fără de care nu mai ieșea ea din cuptor… Și fără de care, curând, chiar s-ar putea să nu mai iasă… Căci, nu trebuie să ajungem în ziua în care nu vom mai avea „merdenele” de ieșit în stradă pentru că, nemaifiind gaze, ori fiind prea scumpe chiar, să înțelegem că am greșit motivul. Chiar dacă vor zice mulți că tocmai „merdeneaua” de acum a dovedit „lumii” că suntem vii. Încă vii! Că societatea, iată!, este aici, veghează și mai ales reacționează! Că nu este adevărat că ne-am „zombificat” în nepăsare, resemnare, frică, iar, prin toate, în tăcere! Dovadă tocmai „merdeneaua” aia care a rupt gura Pieței Amzei în două… Și oamenii ăia care s-au dus să facă ditamai coada la merdeneaua studențească… Să arate lumii că suntem vii, chiar dacă între straturi de foietaj… Că așa ne place nouă… Să fim mai pe după ceva… Dacă nu în spatele tastaturii, în spatele unui pseudomotiv: acum, „merdeneaua”… Dar, în rest, funcționăm! Reacționăm!
Și se rup psihologii (sociologi) și sociologii (psihologi) în a explica această aproape adicție freudiană nou descoperită: merdenea vs. croissant. Să interpreteze cumva penibilul isteric al alegerii dintre croissantul dintre cracii Miței-biciclista (fostă pupăză de București ajunsă azi emblemă) și merdeneaua „tradițională”… Doar că, și unii și alții, greșesc… Iar protestul pro merdenea nu e o dovadă că suntem vii. Că suntem încă aici, și „ființăm”! Ci doar a dovedit nivelul de absolut, nu al absurdului conjunctural isteric (că era mai bine ca imagine a noastră de „homines plebeii”), ci al analfabetismului funcțional (în masă). Al unui „test Pisa” la care au căzut toți protestatarii de pofte… Și cei de la Mița-biciclista, și cei de la merdeneaua lui „nea Mihai”… Pentru că, dacă o societate nu iese în stradă când paloșul guvernamental al restricțiilor, nedreptăților, confiscărilor de drepturi financiare (drepturile pensionarilor, ale mamelor, ale pacienților, ale bolnavilor incurabili și ale celor aflați în asistență paleativă, ale copiilor, elevilor, salariaților, ale societății, strat cu strat, foietaj cu foietaj) când țara este vândută pe bucăți, când viitorul ei este aproape fățiș pus în piuneze și „infrigementuri” fatale, când un europarlamentar român (?!) face lobby agresiv investițiilor „culturale” ungare în Transilvania (rușine, bre boanghene Nicu a lui Ștefănuță!), cerșind bunăvoința noului premier de la Budapesta de a-l primi, la ușa mai mică de pseudoimperiu, să discute despre drepturile maghiarilor din Transilvania, că el este reprezentantul lor, nu al românilor Țării care l-a trimis în Parlamentul European, când resursele țării sunt vândute, când sarea pleacă afară, când apele ne sunt contorizate, când ni se interzice dreptul de a avea minimul confort asigurat, culmea, cu propriile noastre resurse (pe care suntem puși să le cumpărăm de la alții!), când ave(a)m tehnologii și unități industriale, impunându-ni-se doar limite și linii roșii, atunci avem o problemă gravă în a înțelege, în a conceptualiza lucrurile, evenimentele, faptele… Și când, dramatic, dar deloc de mirare, alegem a face „dreptate”, și poate și îndreptare, lucrurilor epigonice… Trecătoare și fără a lăsa vreo urmă pentru ziua de mâine… Când alegem „merdeneaua”… Și ne mai și mândrim cu exercițiul dovedit: că suntem vii! Evident, că doar am mușcat din merdeneaua aia! Că suntem și logici? Aici mai este de discutat…
„Strada” a greșit dară mesajul. Nu neapărat și locul. Pentru că, pe fond, „merdeneaua” Amzei putea fi folosită ca motiv de răsculare, dar atingând esența problemei care ne macină fundațiile societății, și economic, și moral, și ca posibilitate de a mai veni în fața lumii cu propria identitate, liber aleasă. Că gândim, deci existăm, nu molfăim și ne facem că ființăm! Că viețuim, agitându-ne dintr-un moft. Și nu (nu încă) de foame, aia care roade cu adevărat, care ne va roade, poate nu atât încât să se adeverească avertizările apocaliptice ale unui consilier al Băncii Naționale, care ne-a zis-o, verde-n față, că o să ajungem să mâncăm iarbă și scoarță de copaci (dar, deh’, de unde și acestea?!). Foamea aia care când te înhață de mațe de nu-ți mai arde de fițe de bicicliste și trotuar de Amzei… Dar, da, protestele pro merdenea puteau fi un început… Pentru că esența era acolo… Gazele… Că dacă rămânem fără ălea, dacă se scumpesc ori nu o să ne mai ajungă, vorba turcului: „Yok, merdenea!”… Și, la cum ne-am dovedit starea de spirit: ioc și ieșit în stradă!
Acolo, în substraturile merdenelei pândește o situație care s-ar putea să ne dea de furcă la iarnă… Gazele… Dar, fericiți de izbânda de a fi prins loc la coadă (plâng copiii lui Decembrie ’89 în ceruri de „țelurile” noastre de astăzi…), ronțăind cu devotament de revoltă fratricidă față de croissantul „elitist”, nu am avut timp să vedem, să pricepem, să punem lucrurile în context… Că eram „lucrați”, în același timp aproape, tocmai pe esența inclusiv a existenței merdenelelor… Gazele pentru acum, pentru la iarnă… Și, dacă, îndrăznim, poate și dincolo de primăvară…
Pentru că depozitele noastre de gaze naturale sunt umplute la un nivel foarte mic: de numai 68,51 la sută. Deși ne apropiem de data la care, e drept, pe alte calende de asprime ale Bruxelles -ului (care, nu s-a „înmuiat” în cerințe, doar a reevaluat pentru propriul joc), trebuia ca nivelul de înmagazinare a gazelor să fie la minim 90 la sută. Doar că, depozitele noastre se umplu tot mai greu… Producția existentă pleacă spre alte zări, spre alții. Și se vor umple și mai greu… Căci producția de numai mâine, din Marea Neagră, a fost deja cumpărată de aceiași alții încă de „ieri”… Dar noi nu ne agităm… Ce dacă avem în stocurile de gaze naturale, practic rezerva noastră de vremuri grele, de iarnă, doar 68,51 la sută?! Suntem acoperiți! Că nu mai este valabilă decizia de mai agârț a UE care ne obliga să avem, la 1 octombrie ale fiecărui an, 90 la sută din stocuri făcute! Căci fără să avem noi habar, a dat Bruxelles -ul o dezlegare. Și, nu numai că termenul limită a fost mutat spre miezul iernii, dar nu mai suntem obligați nici să le umplem la 90 la sută din capacitate… Ajung 75 de procente… Că a decis UE: putem reduce procentul obligatoriu cu zece procente… E de la „coana Europa” dezlegare! Ba, cu încă vreo cinci la sută. Că ne lasă! Așa că, în ciuda iernii, nu mai suntem obligați să umplem depozitele! Sigur, nu este nici o favoare pentru noi. Că prin astfel de dezlegări, nu se înmoaie baba iarna de zicerile celeilalte babe, a UE… Iar ea o să vină exact când îi este… vremea. Și după cum sunt și vremurile. Azi secetă, mâine ger de vor crăpa și albiile râurilor secate și ale lacurilor golite înaintea verii deși se știa că vor urma iarăși perioade secetoase, că „pietrele foamei” vor ieși tot mai des și pentru tot mai multe zile, săptămâni, luni, la iveală…
De fapt, reducerea cotei obligatorii de umplere a depozitelor de gaze naturale (de la acel minim 90 la la 75 la sută), „relaxarea” termenului pe calendare, oricând între fosta linie roșie de „infringement” de la 1 octombrie al fiecărui an la miezul iernii, și dincolo de el, ascunde o altă mârlănie de Bruxelles la care guvernanții noștri au pus botul. Pentru că nici un stat european nu o să se ia după noile „criterii” ale UE, dimpotrivă, vor umple cât vor putea de mult propriile depozite. Că procentele Bruxelles -ului nu dezgheață iarna. Nici economiile, nici industria, nici locuințele… Aici este doar „viitorul” rezervat nouă. Acela în care, deși aveam cel mai puternic motiv pentru a prelua (chiar integral) gazele extrase din Marea Neagră pentru țară tocmai sub motivația obligației de mai ieri de umplerea a depozitelor la 90 la sută din capacitate (astăzi, prin reevaluarea cotei minime, fie și la 75 la sută), nu am făcut nimic… Iar acum, toată marja de dincolo de 75 la sută va fi dedicată „exportului” de gaze fără nici o opreliște. De fapt, transferului, pentru că nici bani nu vom primi… Ni se va scădea, resconta, deconta din presupuse datorii, din obligații, de la PNRR, de la alte „infringementuri”. Astfel, chiar dacă s-ar mai trezi vreun partid să rupă gheața care stă să se aștearnă peste noi, peste economia noastră, peste casele noastre, și va impune obligația asigurării stocului minim, în acea marja de scădere de la 90 la sută la 75 de procente se vor alinia toate exporturile/transferurile de gaze de sprijin, de susținere, ale economiilor de război ale altora, ori cele direct dirijate, „prioritizate” de către Bruxelles către anumite membre UE.
