Arhiva zilnică: 14 aprilie 2026

Marița, eroina vlahă de la Smârdan. Tânăra româncă din Valea Timocului care s‑a sacrificat pentru dorobanții români la 1878

Data: 1 august 2026 by Ionuț Țene

Marița, eroina de la Smârdan, a fost o tânără româncă (vlahă) din Valea Timocului, considerată prima femeie-erou căzută pe câmpul de luptă din istoria modernă a României în timpul Războiului de Independență (1877–1878). Marița era o fată originară din Valea Timocului, care a vibrat pentru lupta soldaților români veniți de peste Dunăre să elibereze Balcanii. Astăzi, bătălia de la Smârdan (azi Inovo) (12/24 ianuarie–14/26 ianuarie 1878) este cunoscută și grație tabloului ”Lupta de la Smârdan” pictat de marele nostru pictor Nicolae Grigorescu. Succesele militare româno‑ruse din intervalul august–noiembrie 1877 au determinat o regândire a strategiei celor două armate. În acest „cerc de foc”, o româncă vlahă s‑a implicat în ajutorarea soldaților români care luptau pentru independența României și pentru eliberarea comunităților de vlahi de la Vidin și de pe Valea Timocului. Adolescenta Marița este simbolul fraternității dintre români și vlahi în timpul Războiului de Independență al României. În timp ce trupele ruse au pornit spre Adrianopol, soldații români comandați de generalul Mihail Cerchez au primit ordin să înainteze pe linia Vidin–Belogradcik, trebuind să neutralizeze cetatea Vidinului, apărată de un sistem de fortificații în punctele numite Smârdan, Inova și Capitanovcea. Trupele române au ajuns în dispozitiv curând după ziua de Sfântul Ion a anului 1878 (7/19 ianuarie 1878). Pregătirile pentru intrarea în luptă au început pe 9/21 ianuarie 1878. Soldații români au primit ajutor inclusiv din partea populației civile. Astfel, Marița, o fată de circa 15 ani care locuia în zona Smârdanului, având origine românească (vlahă) din Valea Timocului, a fost ucisă de soldații otomani care au prins‑o ducând apă cu donițele de lemn de la o fântână. Marița fusese înscrisă ca voluntar în cadrul Serviciului Sanitar, organizat de medici de elită precum Carol Davila și generalul Androcli Fotino. Din păcate, Marița nu a fost singura victimă din grupul celor 37 de voluntare localnice: încă patru fete au fost ucise în timpul confruntărilor de la Smârdan. Româncele vlahe au fost printre primele femei care s‑au sacrificat pentru independența și unitatea României moderne.

Datele istorice păstrate în arhive oferă un tablou al sacrificiului Mariței, precum și al destinului tragic al monumentelor ridicate în memoria sa. Avea doar 15 ani în momentul jertfei. Provenea din comunitățile de români autohtoni (vlahi) stabilite în zona Timocului, teritoriu aflat la sud de Dunăre (între Serbia și Bulgaria de azi). Marița nu a fost singură: făcea parte dintr‑un grup organizat de 37 de tinere din satele vecine. Acestea s‑au oferit voluntare pentru a sprijini activitățile Serviciului Sanitar al Armatei Române, transportând hrană, pansamente și apă direct în tranșeele soldaților. Turcii le acuzau pe tinerele vlahe de spionaj în favoarea fraților români de peste Dunăre, motiv pentru care au încercat și au reușit să ucidă tinerele, în frunte cu Marița, eroina de la Smârdan, precursoarea, în bună măsură, a Ecaterinei Teodoroiu (1917).

La data de 9 ianuarie 1878, în timpul luptelor pentru cucerirea Smârdanului (sat desființat și integrat astăzi în localitatea Inovo din Bulgaria), Marița a fost împușcată mortal de trupele otomane în timp ce ducea apă cu donițele ostașilor români însetați. Ea a fost prima victimă din rândul fetelor voluntare. Până la 14/26 ianuarie 1878, românii cuceriseră complet Smârdanul (în seara de 13/25 ianuarie, otomanii nu mai rezistau decât în clădirea fortificată a telegrafului din Smârdan), Inova, respingând o ultimă zvâcnire a artileriei otomane de la Capitanovcea. Marița nu a mai apucat, din păcate, să vadă înfrângerea turcilor. Aceste tinere de 14–15 ani au contribuit prin jertfa lor la asigurarea apei pentru soldații din linia de luptă. Exemplul lor i‑a făcut pe soldați să atace cu determinare liniile inamice, astfel că Vidinul a fost neutralizat după lichidarea apărării otomane, în care Smârdanul juca un rol esențial. Marița poate fi privită ca un contributor la eliberarea Smârdanului. După război, opinia publică românească s‑a ocupat de celebrarea eroinei vlahe. Primul monument dedicat Mariței a fost ridicat la Smârdan (Inovo). În semn de recunoștință pentru curajul ei, comunitatea de români și aromâni din Peninsula Balcanică a strâns fonduri; principalul finanțator a fost un român înstărit pe nume Ion, din satul Tianu, situat lângă Vidin. El a plătit monumentul eroinei. Și pe o placă existentă pe actualul monument din parcul de la Calafat pe malul Dunării se scrie originea finanțatorului: ”…vlah din Tribalia orientală ocupată de bulgari”. Alături se mai află o placă de marmură în care se înscrie un al inițiator: ”Prin efortul lui Ion Negura, vlah din Tribalia occidentală ocupată de sârbi”. De reținut că monumentul din 1905 a fost primul monument al eroilor românesc construit într-un stat vecin.

Inaugurarea monumentului din 1905 a fost un simbol al prieteniei româno‑bulgare. Monumentul original, realizat din bronz în tehnică ronde‑bosse, a fost amplasat în anul 1905 la Smârdan, lângă cimitirul militarilor români. Statuia îl înfățișa pe o tânără îmbrăcată în port popular vlah, privind simbolic spre est (direcția liniilor inamice otomane). În mâna dreaptă ținea o coroană de lauri, iar în mâna stângă o cofiță (ulcior) cu apă, oferită simbolic „eroilor cărora le este sete”. A fost atribuită sculptorului Karl Storck (după unii istorici, finalizată în atelierele familiei Storck). Monumentul a fost distrus prin dinamitare de armata bulgară în timpul Primului Război Mondial (1917). Ulterior, statul bulgar a refuzat sistematic orice cerere românească de a reconstrui monumentul pe amplasamentul său original. Al doilea monument a fost ridicat mult mai târziu în „refugiul de la Calafat”: deoarece nu s‑a primit aprobare pe teritoriul Bulgariei. Statuia a fost realizată pentru Asociația Românilor din Bulgaria, pentru Smârdan-Inovo, dar nu s-a putut trece vama… A așteptat într-o magazie la primăria Calafat circa trei-patru ani și în 2001 s-a putut amplasa în locul unde este în prezent. Asociațiile culturale ale românilor din Timoc au decis astfel să mute simbolic monumentul pe malul românesc al Dunării. Într-un frumos parc vizitat de turiștii vlahi ajunși la Calafat veniți să-și vadă eroina. Dezvelirea, la 10 mai 2001, a unei noi statui în România a entuziasmat comunitățile de vlahi din Vidin și Valea Timocului. Noua statuie a fost inițiativa românilor din Valea Timocului și a fost amplasată în parcul de pe faleza Dunării din municipiul Calafat (județul Dolj). Statuia, opera unui sculptor din Vaslui, este un omagiu adus acestei „Ecaterine Teodoroiu a vlahilor timoceni”. Spre deosebire de prima variantă, aceasta este realizată din piatră (tot în stil ronde‑bosse) și o înfățișează pe fetiță în costum tradițional, ținând o găleată în mâna stângă și o coroană în cea dreaptă. Soclul de piatră conține, pe partea frontală, un basorelief care ilustrează o scenă de luptă din Războiul de Independență. Inscripția de pe placa de marmură, pe latura dreaptă a monumentului din Calafat, cuprinde textul: „În memoriam Mariţa fetiţa vlahă împuşcată de turci la Smârdan în timp ce ducea apă soldaţilor români 1877”.

Eroina Marița de la Smârdan (Inovo) este azi, în mare parte, ignorată de autorități și istorici, la fel ca vlahii din Vidin și Valea Timocului. Marița reprezintă eroismul frățesc vlaho‑român pentru libertate. Realizarea unei noi statui a eroinei Marița la Inovo (Smârdan, satul a fost comasat în localitatea Inovo) ar fi o restaurare necesară și simbolică a prieteniei româno‑bulgare și o recunoaștere a vlahilor ca minoritate în Bulgaria și Serbia. Vlahii sunt frații noștri de neam din ”Podunavia”, cu mănăstire ortodoxă la Coroglași ridicată de Mircea cel Bătrân la sfârșitul secolului XIV. Să nu o uităm pe Marița, eroina românilor de pe Valea Timocului, care s‑a sacrificat pentru independența României.

Dialog artistic, România și Germania…

Data: 1 august 2026 by Redacția

Arta contemporană unește România și Germania prin proiectul internațional „SOUND BANAT REISE 25/26″. În perioada 3–30 octombrie 2026, spațiul expozițional al Bisericii Sfântul Petru din Rostock (Germania) va găzdui expoziția „SOUND BANAT REISE 25/26″, un proiect internațional dedicat dialogului artistic dintre România și Germania, organizat în cadrul programului „KUNST HEUTE – Arta contemporană în Mecklenburg-Pomerania de Vest”. Expoziția reprezintă rezultatul rezidenței artistice desfășurate în septembrie 2025 la Gârnic, în Banatul Montan, unde artiști din Mecklenburg-Pomerania de Vest au lucrat împreună cu artiști români într-un amplu proiect de tip plein-air, explorând patrimoniul natural și cultural al regiunii.

Peisajul spectaculos al Munților Banatului, Dunărea la granița cu Serbia, fostele exploatări miniere, tradițiile locale, arhitectura specifică și universul sonor al folclorului au devenit surse de inspirație pentru lucrări de pictură, sculptură, fotografie, grafică, instalație, video și sound art. La ediția din acest an expun artiștii germani Helge Griem, Anna Silberstein, Christin Waterstrat, Karl Michael Constien, Gudrun Brigitta Nöh, Sylvia Ludwig, Grit Sauerborn, Susie Vier alături de artiștii români Valeriu Sepi, Adrian Sandu și Costin Brăteanu.

Conceptul proiectului aparține artistelor Grit Sauerborn și Susie Vier, care și-au propus să creeze o platformă de colaborare artistică internațională, în care experiențele, tehnicile și perspectivele diferitelor generații și culturi să se întâlnească într-un dialog creativ autentic. Expoziția de la Rostock reunește atât lucrările realizate în timpul rezidenței din România, cât și creații dezvoltate ulterior în atelierele artiștilor, oferind publicului o imagine complexă asupra procesului artistic și a schimbului cultural care a stat la baza proiectului.

Prin „SOUND BANAT REISE 25/26″, Banatul își reafirmă rolul de spațiu al întâlnirilor culturale și al cooperării internaționale, demonstrând că arta contemporană poate construi punți durabile între comunități, depășind granițele geografice și culturale.

A consemnat Costin Brăteanu

Tablou unicat cu Horea, descoperit la București și expertizat la Muzeul Brukenthal

Data: 1 august 2026 by Redacția

Autorul acestui tablou unicat este pictorul Ioan Costande (n. 9 decembrie 1819, Răhău, Imperiul Austriac – d. 1879, Sibiu, Austro-Ungaria). Acesta a fost un artist polivalent, pictor, sculptor și grafician, dar și un revoluționar pașoptist ardelean recunoscut. A participat la Revoluția din 1848 în calitate de comandant al gărzilor civile din Ocna Sibiului. Primul îndrumător al pictorului academic Ioan Costande a fost Simion Bâscă-Ciortan din Răhău (1746-1826) un talentat iconar, țesător și cioplitor în piatră și lemn, care din 1775 a funcționat și ca dascăl. A studiat arta la Viena și Budapesta, ceea ce i-a orientat stilistic opera. La Viena, pe lângă artă a studiat și construcțiile. Din 1838 a fost profesor de desen la Orfelinatul Terezian din Sibiu. Tot aici a predat și scrierea, arta grafică, geometria, arhitectura și diverse meserii. Din opera sa pictată nu cunoaștem decât două lucrări. A rămas în istoria artei ca desenator și singurul litograf român al vremii sale din Transilvania, fiind autorul mai multor portrete, între care Avram Iancu, generalul rus Alexander Nicolaevici Lüders, Horea și Crișan, Gheorghe Barițiu.

În 1845, la moartea episcopului ortodox al Ardealului Vasile Moga, Ioan Costande a publicat un portret al acestuia în Illustrierte Zeitung din Leipzig, cu sprijinul colegului său întru profesie, Theodor Glatz. În 1862, la moartea lui Johann Michael Ackner a realizat la Gușterița monumentul funerar al acestuia, pe care se afla un bust al defunctului, bust dispărut în prezent. Tabloul realizat în ulei de artistul transilvănean Ioan Constande, care îl înfățișează pe Horea, liderul răscoalei de la 1784, a fost descoperit la București și trimis spre expertiză la Muzeul Național Brukenthal din Sibiu, acum trei ani.

„Vă prezentăm un tablou inedit, necunoscut până acum al unuia dintre căpeteniile răscoalei din 1784 – Horea. Așa cum se cunoaște, artiști transilvăneni Franz Neuhauser și Anton Steinwald din Sibiu, la comanda guvernatorului Samuel von Brukenthal realizează chipurile lui Horea, Cloșca și Crișan în timpul când erau întemnițați la Alba Iulia. Lucrul acesta este menționat și în cel mai important volum dedicat răscoalei din 1784 „Răscoala lui Horea”, de D. Prodan, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984. Autorul spune: „La închisoare căpitanii au mai fost văzuți și de pictori. Unele portrete sunt evident autentice, făcute de cei care i-au văzut sau după asemenea portrete, imaginile sunt aceleași în maniere diferite. Cele mai aproape de realitate, mai vii, ne par cele păstrate în Muzeul Brukenthal din Sibiu, făcute de pictorul de la curtea guvernatorului”. (pag. 450) În decursul timpului O. Beu are meritul de a fi descoperit la Muzeul Național din Budapesta și gravurile lui Horea, Cloșca și Crișan făcute de artistul și curatorul colecției lui Brukenthal – Franz Neuhauser. Răscoala transilvăneană din 1784 a avut un mare ecou în Europa, lucru ce este confirmat și datorită numărului mare de stampe cu chipurile celor trei care au circulat în Europa Centrală. În secolul XIX se cunoaște faptul că existau numeroși români transilvăneni care aveau în casă, pe perete, chipurile lui Horia și Cloșca, lucru menționat de A. de Gerando și I. Selegeanu în 1868. În secolul XIX grație mișcării de emancipare a românilor din Transilvania se cunoaște un nou val în care personalitățile marcante din istoria acestui ținut sunt pictați sau sunt realizate numeroase gravuri la Sibiu sau la Budapesta. În acestă perioadă, unul dintre cei mai valoroși artiști transilvăneni care realizează diferite gravuri cu Horea, Cloșca, Crișan, Avram Iancu, Gheorghe Barițiu ș.a. este pictorul transilvănean Ioan Constande. Născut în apropierea Sebeșului – Alba la Rahău a studiat între anii 1834-1843 la Academiile de Arte Frumoase din Budapesta și Viena. Din acest considerent, în marea majoritate a lucrărilor sale se semnează ca Pictor academic.

A rămas în istoria artei din România ca unul din principalii pictori dar mai ales desenatori și litografi. A fost profesor la Institutul „Terezianum” din Sibiu, din 1841 și participant la Revoluția din 1848 în calitate de comandant al gărzilor civile din Ocna Sibiului. Acum un timp am primit pentru expertiză la Muzeul Național Brukenthal un tablou, dintr-o colecție privată realizat în ulei de Ioan Constande ce îl înfățișează pe Vasile Ursu Horea. Lucrarea este importantă din cel puțin două considerente. Unul este faptul că acest tablou în ulei este realizat de Ioan Constande. Astăzi se mai păstrează puține lucrări în ulei realizate de acest artist transilvănean. Pe piața de artă, în muzee și în colecții private sunt însă multe gravure realizate de Constande însă nu lucrări în ulei. Și în colecția Muzeului Brukenthal avem gravuri realizate după desenele lui Constande. Un al doilea fapt important este acela că personajul întruchipat de Ioan Constande este Horea, o figură istorică importantă a României. Din toate aceste considerente, vă prezentăm această lucrare pe care o consider importantă atât pentru istoria artei, pentru recuperarea creației lui Ioan Constande și pentru întregirea galeriei artistice a chipurilor lui Horea realizate în decursul istoriei. Sperăm că această lucrare, prin generozitatea colecționarului din București, să poată fi expusă și văzută de public și la Muzeul Național Brukenthal”, au transmis reprezentanții Muzeului Național Brukenthal. Important pentru istoria artei, dar și pentru pagina de istorie a României acelei perioade, tabloul aduce tușe de adevăr și de sensibilitate către noi, cei de astăzi, urmașii acestor mari oameni de stat ce au stat între oameni… (G.V.G.)

Să nu ne ajungă și dreptul de preemțiune doar o altă filă-cadru de testament al viitorului de țară…

Data: 31 iulie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Să nu ne mire dacă, tot dormindu-ne noi în nerațiune somnul de țară, gata scoasă la mezat, o să ajungem să (ne) vedem și dreptul de preempțiune transformat într-o subvenționare (tot) de către noi și a gazelor „vândute” din resursele noastre către alții… Și doar acum vorbim și despre gazele naturale din Marea Neagră, dar, în fapt, ne-am putea trezi cu un drept de preemțiune pus contra intereselor noastre, „a la long”, asupra oricăror resurse… Fie aflate deja în exploatare, fie abia descoperite – ca situri spre care și-au întins deja ghearele cioclii de resurse, dar și a celor neștiute… A celor neștiute de noi, căci hărțile resurselor României au ajuns de mult timp pe mâinile veneticilor și speculatorilor… Din ’90 încoace, prin trocurile și vânzările trădătorilor de țară, prin informațiile, datele, hărțile „supurate” prin păienjenișul spionajului economic (adesea, pseudo spionaj, lucrurile fiind date „la cheie” de către hoții aflați în feluritele posturi publice și de guvernare) până la predarea cu bună știință a opisului de resurse către Bruxelles în numele „intereselor (comune!) europene”… Și să nu ajungem să vedem cum trădarea, vânzarea, subminarea economiei naționale – acoperite ca erori, neștiință, prostie și analfabetism funcțional -, din dosarul vaccinurilor să devină tipar de exfoliere a oricărei resurse… Pentru că spre asta ne îndreptăm acum, când, brusc, guvernanții s-au trezit din letargia manifestării dreptului de preemțiune (obligatoriu, dar cică nu era bani la buget, nici măcar ca îndatorare pe viitor – totul pentru Ucraina, nu-i așa?!), în numele Statului Român (deși, în mod corect, ar trebui spus în numele intereselor națiunii, ale poporului, căci statul, în sine, a ajuns doar o structură-anexă corporatistă în folosul altora), „stăpânitorii” fiind gata dară să arunce, din nou, cu banii de mâine ai țării… Pe contracte numai de ei știute… Pentru că toți cei ce ne conduc astăzi, și cei din guvernarea și administrarea țării, dar și cei din prea multele partide, cu toții doar ruinând țara (primii – ca bani, ca fonduri, ultimii – ca așteptări și ultime speranțe) și-ar vinde și mamele și plozii, așa că de unde să mai avem așteptări ca „ei” să apere interesele Patriei Mamă?!…

De altfel, este deja ceva cât se poate, nu de dubios, ci evident machiavelic în felul de înșirare aproape „copy-past” a fundamentărilor de achiziții (toate aproape file-cadru dintr-un testament al viitorului de țară) aidoma contractelor de la vaccinurile anti-covid, a acelora de la medicamentele diktate de la Bruxelles ca trebuind cumpărate, dar și a achizițiilor permise de produse agrare, agroindustriale… Deși, fundamental, dreptul de preemțiune este unul pentru țară, în numele țării, în interesul economic strict al națiunii, al asigurării bunăstării propriului popor, și nu, din nou, al altora… Aceia ce ne mai și râd în nas, ne sfidează (și aproape ne bombardează…). Și nu poate fi folosit contractual, ca o obligație financiară pusă în sarcina țării, pe ani, și strict pentru satisfacerea necesităților altora…

Or, tocmai în felul în care guvernanții au „tasat” efectiv dreptul de preemțiune (decupându-l din rostul lui ca șansă, posibilitate și chiar obligație de scoatere a țării din sărăcie) se poate vedea „tiparul” din toate contractele anterioare defavorabile nouă… Și care, la ridicarea pumnului de revoltă a unei următori generații, ce nu va mai accepta batjocura înrobirii pusă în spatele ei de „înaintașii” politici și de guvernare, să ne aducă din nou în procese și alte vini de neplată, de neasigurare cantitativă, dar și calitativă, a produselor (resurselor) date azi… Pentru că nu poți pune în numele dreptului de preemțiune (care ar trebui să te avantajeze pe tine, ca stat deținător de resurse) obligații de viitor, de achiziții, la prețuri și cantități decise înaintea intrării „în ring”… Căci prea seamănă totul cu hoția plății vaccinurilor anti-covid… Nu poți să pui, contractual, sub conținutul dreptului de preemțiune, obligația statului de a cumpăra gazele din Marea Neagră pe șapte ani înainte! Pentru că nu ai garanția că acele gaze vor mai fi de folos țării… Când țara este supusă unui proces de „decarbonificare” industrială și casnică, inclusiv în ceea ce privește utilizarea în viitor a gazelor naturale…

Și nu poți să pui de acum un tarif pe viitor pentru un viitor atât de incert… Nu poți să accepți, pentru țara de mâine, obligația contractuală a achiziției, fie și în numele dreptului de preemțiune, a cantităților de gaze anuale pentru o perioadă atât de lungă…

Altminteri, aidoma tiparului vaccinurilor big spoliatoare, producătorul (în fapt, extractorul și transportatorul prin conducte a unei resurse care este a noastră) ne va pune în brațe cantitățile „comandate” (sub dreptul de preemțiune) și nu-l va mai interesa ce facem noi cu ele… Aparent… Pentru că jocul este evident… Căci, achiziționând anual o cantitate de gaze (din propriile resurse, deh’!…) și neavând unde să o stocăm, pentru că, nu întâmplător, „scenariul” post-decembrist a fost schițat în așa fel încât România să nu construiască, în atâta amar de vreme, nici instalații de lichefiere a gazelor naturale și nici noi facilități de stocare (depozite), aceasta va trebui vândută… La orice preț, cu orice preț… La tarifele pe care le va dikta Europa de atunci (sinistru, dar aproape previzibil, doar o altă continuatoare a politicilor bruxeleze de acum)… Și îl vom vinde, pentru a nu-l arde în gol, neavând unde să-l stocăm, poate chiar la prețuri mai mici decât cele decise înaintea exploatării prin dreptul de preemțiune… Adică, să ajungem a subvenționa noi Europa, partea din ea care interesează Bruxelles -ul, prin însăși dreptul nostru de preemțiune de acum…

Da, avem dreptul de a achiziționa, „peste rând”, pentru noi! Dar noi trebuie să stabilim regulile jocului! Noi trebuie să decidem cât trebuie să plătim din ceea ce ni se cere de către „producător”, și doar ca o compensare a costurilor de extragere și transport către țărm a gazelor (nici măcar lichefiate de către acesta ca GNL), pentru că, valoarea în sine, ca resursă, ne aparține de drept. Și nu poți să plătești, prin stabilirea prețului „de piață”, anticipat, poate mai mult chiar decât valoarea de utilitate (ca resursă) la un moment la care, în acest viitor distopic (pentru noi) poate nici nu va mai avea cine și la ce să o folosească…

Cartografierea puterii: statul digital și cum citim ceea ce nu se vede…

Data: 31 iulie 2026 by Zoe Dantes

Există momente în care un stat își arată arhitectura reală. Nu în perioadele de liniște, nu în organigrame, nu în discursuri oficiale. Fix în momentele de presiune. O criză, un blocaj, o întrerupere de funcționare sau un incident care afectează infrastructura digitală au o particularitate: fac vizibile legăturile care, în mod normal, rămân ascunse. Pentru omul obișnuit, un sistem digital este ceea ce vede pe ecran. Un site, o aplicație, platformă, un formular. Pentru un analist, acestea sunt doar suprafața. Întrebarea fundamentală nu este: „Ce aplicație nu mai funcționează?”. Întrebarea fundamentală ar fi: „Ce funcție a statului era susținută de acel sistem?”. Pentru că un stat modern nu este construit din calculatoare. El este construit din relații. Relații între informații, relații între instituții, relații între decizii. Relații între oameni și sisteme. Tehnologia este doar infrastructura prin care aceste relații circulă. De aceea, orice analiză serioasă începe printr-o schimbare de perspectivă: renunțăm pentru câteva clipe la ceea ce este vizibil și încercăm să înțelegem mecanismul invizibil. Când apare un incident cibernetic, reacția firească este să căutăm obiectul afectat. Ce s-a spart? Ce informații au fost implicate? Ce date existau acolo? Dar dacă aceasta este doar prima suprafață a problemei? Dacă întrebarea esențială nu este ce conținea un sistem. Întrebarea e ce rol avea în ansamblu? O bază de date poate conține milioane de înregistrări și totuși să nu fie elementul cel mai important al unui mecanism. Un alt sistem, aparent modest, poate avea un rol esențial dacă prin el trec validări, conexiuni sau fluxuri între mai multe structuri.

Atunci cum măsurăm importanța unui sistem? Prin dimensiune? Prin cantitatea de date? Prin numărul de utilizatori? Sau prin numărul de procese care depind de el? Aceasta ar putea fi prima întrebare a analizei de sistem. Un stat nu seamănă cu o clădire în care fiecare cameră are o funcție separată. Seamănă mai mult cu un organism. Unele componente sunt vizibile. Altele nu. Unele sunt importante prin ele însele. Altele devin importante prin legăturile pe care le creează. Într-un mecanism simplu, dispariția unei piese produce un efect ușor de observat. Într-un sistem complex, lucrurile sunt diferite. Uneori, cea mai importantă componentă este cea despre care aproape nimeni nu vorbește. Cea care pare administrativă. Tehnică, invizibilă. Dar prin care trec fluxuri esențiale. Aici apare o întrebare fundamentală: Cunoaștem cu adevărat arhitectura unui stat sau cunoaștem doar instituțiile pe care le vedem? Pentru că există o diferență între harta oficială și harta funcțională.

Harta oficială arată structuri. Harta funcțională arată dependențe. Prima arată cine cui aparține. A doua arată cine de cine depinde. Iar uneori cele două hărți nu seamănă. Un stat digital este, înainte de toate, un stat al fluxurilor. Informația intră. Este verificată, este comparată, este transmisă. Devine bază pentru o decizie. Decizia produce o acțiune. Acțiunea produce un rezultat. Rezultatul este evaluat. Iar evaluarea ar trebui să se întoarcă în sistem pentru a-l îmbunătăți. Acesta este circuitul prin care un stat învață. Dar orice circuit poate avea puncte vulnerabile. Unde se oprește informația? Unde se poate pierde? Unde apare dependența de o singură componentă? Unde există alternative? Unde nu există? Poate că acestea sunt întrebările care ar trebui puse înainte de orice concluzie. Poate cea mai mare confuzie a epocii digitale este aceea că am ajuns să confundăm informația cu cunoașterea.

Un stat poate avea cantități uriașe de date și totuși să nu aibă o imagine completă asupra propriului mecanism. Pentru că datele, singure, nu înseamnă putere. Puterea apare atunci când datele sunt transformate în înțelegere, iar înțelegerea în decizie. Diferența dintre o arhivă și un sistem este tocmai aceasta: O arhivă păstrează. Un sistem conectează. O arhivă răspunde la întrebarea: „Ce avem?”. Un sistem trebuie să răspundă la întrebarea:„Ce putem înțelege din ceea ce avem?”. Și atunci apare o întrebare esențială: cine vede imaginea de ansamblu? Nu cine are acces la o informație. Doar cine poate lega informațiile între ele. Aici apare problema centrală a oricărui sistem complex: Unde se află centrul său real? Este acolo unde există cea mai mare instituție? Acolo unde există cele mai multe date? Acolo unde există cea mai mare infrastructură? Sau acolo unde se întâlnesc cele mai multe fluxuri? Un nod devine important nu doar prin dimensiune. Devine important prin conexiuni. Prin ceea ce leagă, prin ceea ce face posibil. Poate că și un stat ar trebui privit în același mod. Nu doar prin instituțiile sale. Mai ales, prin relațiile dintre ele. Un sistem complex nu este puternic pentru că nu greșește niciodată. Este puternic atunci când poate învăța.

Aceasta este diferența dintre un mecanism care doar funcționează și unul care evoluează. Orice sistem construit de oameni poate avea erori. Întrebarea esențială nu este dacă apare o problemă. Întrebarea este: Ce face sistemul după ce problema apare? Identifică doar efectul vizibil? Sau caută cauza? Repară doar ceea ce s-a oprit? Sau schimbă mecanismul care a permis apariția problemei? Pentru că revenirea la normal nu înseamnă întotdeauna reziliență. Un sistem poate fi repornit și totuși să rămână la fel de vulnerabil. Poate funcționa din nou, fără ca lecția să fi fost învățată. Iar atunci întrebarea devine: Am rezolvat problema sau doar am restabilit situația care a permis apariția ei? Există însă un element pe care orice analiză de sistem trebuie să îl includă. Factorul uman. Un stat digital nu este o mașină care funcționează singură. În spatele fiecărui sistem există oameni. Oameni care îl proiectează. Oameni care stabilesc regulile. Oameni care introduc și verifică informații. Oameni care interpretează rezultate. Oameni care iau decizii. Tehnologia nu elimină responsabilitatea. Doar o transformă. O mută în alte locuri. Dacă în trecut o decizie putea fi urmărită printr-un document și o semnătură, astăzi ea poate fi ascunsă într-un lanț de reguli, validări și procese automatizate.

Apare astfel o întrebare fundamentală: Cine înțelege cu adevărat mecanismele după care funcționează sistemele pe care le folosim? Cine poate explica o decizie produsă de un proces automatizat? Cine verifică dacă regulile rămân corecte? Cine intervine atunci când realitatea se schimbă, dar sistemul continuă să opereze după reguli vechi? Pentru că automatizarea nu elimină puterea. O redistribuie. Poate cea mai mare schimbare adusă de statul digital este faptul că puterea devine mai puțin vizibilă. În trecut, puterea era asociată cu instituțiile. Cu clădirile, cu funcțiile, cu ierarhiile. Astăzi, o parte importantă a puterii se află în infrastructuri invizibile. În modul în care circulă informația. În modul în care sunt definite regulile. În modul în care sistemele comunică între ele. De aceea, pentru a înțelege un stat modern, avem nevoie de o altă hartă. Nu doar de harta instituțiilor. De harta conexiunilor si anume, cartografierea puterii deciziei. Dacă am elimina numele instituțiilor și am păstra doar fluxurile, ce am vedea? Am vedea cine produce informație. Cine o validează. Cine o transformă în decizie.Cine verifică rezultatul. Cine are capacitatea de a corecta.

Aceasta este cartografierea reală a unui sistem. Poate că una dintre marile provocări ale societății digitale este aceasta: Avem tot mai multe sisteme, dar nu întotdeauna avem și suficienți oameni capabili să le înțeleagă. Folosim platforme, trimitem informații, primim rezultate. Interacționăm zilnic cu mecanisme complexe. Dar rareori ne întrebăm: Ce există în spatele ecranului? Ce relații fac posibil acel serviciu? Ce dependențe există? Ce se întâmplă dacă o componentă dispare? Există alternative? Există redundanță? Există capacitatea de a continua? Acestea nu mai sunt întrebări rezervate doar specialiștilor. Devin întrebări de cultură civică. Pentru că într-o societate digitală, înțelegerea sistemelor devine o formă de participare. Un incident care afectează o infrastructură digitală nu este doar o problemă tehnică. Este și un moment de analiză. Un moment în care putem vedea structura care, în perioade normale, rămâne ascunsă. Cum este construit sistemul? Care sunt punctele sale de sprijin? Unde sunt dependențele? Unde există vulnerabilități? Cum circulă informația? Cum se ia decizia? Cum învață mecanismul după o eroare? Acestea sunt întrebările care duc analiza mai departe. Nu pentru a crea teamă. Nu pentru a produce suspiciune. Pentru a putea produce înțelegere. Un stat digital nu este puternic doar pentru că are tehnologie. Este puternic atunci când își cunoaște propriile mecanisme. Când își poate explica propriile procese. Când își poate verifica propriile decizii. Când poate identifica propriile puncte slabe. Când poate transforma o vulnerabilitate într-o lecție. Pentru că tehnologia, singură, nu garantează nimic.

Un sistem poate fi modern și fragil. Poate fi performant și greu de înțeles. Poate colecta cantități uriașe de informații și totuși să producă prea puțină cunoaștere. Adevărata maturitate digitală nu înseamnă doar să construiești sisteme. Înseamnă să înțelegi sistemele pe care le construiești. Poate că întrebarea finală este aceasta: Suntem o societate care doar folosește sisteme sau una care știe să le citească? Pentru că diferența este fundamentală. Un om care nu înțelege un sistem poate doar să reacționeze la ceea ce se întâmplă. Un om care înțelege un sistem poate pune întrebările potrivite înainte ca problema să apară. Iar o societate care știe să pună întrebările potrivite este o societate mai greu de surprins. Pentru că adevărata putere nu stă doar în capacitatea de a construi tehnologii. Stă în capacitatea de a înțelege mecanismele prin care ele schimbă lumea.  Poate că, în era digitală, cea mai mare vulnerabilitate nu este faptul că sistemele pot fi afectate. Orice sistem complex are puncte sensibile. Cea mai mare vulnerabilitate apare atunci când nu mai știm să privim dincolo de suprafață. Când vedem doar platforme, dar nu funcții. Când vedem doar date, dar nu fluxuri. Când vedem doar instituții, dar nu relațiile dintre ele. Pentru că un stat nu este ceea ce apare pe ecrane. Un stat este ceea ce continuă să funcționeze atunci când ecranele se sting.

Pe cale de consecință, faceți un efort și cartografiați harta puterii în stat. Acolo veți găsi răspunsuri la întrebările: De ce acele platforme de care se face vorbire au fost ținta unui atac cibernetic? De ce ni se vinde ca la tarabă povestea cu „războiul hibrid”, de ce se spune doar în parte de cât de mare a fost „atacul”? De ce ni se vinde mizeria că nu au existat back-up -ul de date? De ce se ascund după declarații de doi bani și mai ales, cea mai importantă întrebare este timpul! De ce a apărut de niciunde acest „atac cibernetic” fix când în primă instanță s-a dat o sentință privind banii livrați către Ucraina și armamentul luat de la statul român și dat degeaba ălora. Și nu în ultimul rând hemoragia financiară din PNNR. În spatele tuturor întrebărilor stă una singură. Fundamentală: „Qui prodest?”…

Vaccinarea altruistă = reclamă mincinoasă

Data: 31 iulie 2026 by Gheorghe Piperea

Una dintre metodele ilegale prin care oamenii au fost presați să se vaccineze în plandemie (iar unii au făcut-o cu consecințe grave sau chiar fatale) a fost reclama cu vaccinarea altruistă. S-a spus pe toate canalele că este obligatoriu ca omul să se vaccineze pentru a-i proteja pe ceilalți. Cei ce refuzau, pe față sau implicit, să se vaccineze erau efectiv martelați și de-a dreptul diabolizați ca niște criminali vicioși. Era, de fapt, comerț, iar nu știință. Știința spune că cel ce se vaccinează este imunizat (măcar parțial) contra infecțiilor, epidemiilor și pandemiilor. Chiar dacă mai discret, au existat și încă există, totuși, câteva procese în care producătorii vaccinurilor anti-covid au fost acuzați de reclama mincinoasă. Un prim proces este cel declanșat în 2023, în Texas, contra Pfizer, de Procurorul General Ken Paxton, în care Pfizer a fost acuzată de practici înșelătoare conform legii statale (Deceptive Trade Practices Act). Reclamantul a susținut că Pfizer a promovat ideea* că vaccinarea este necesară „pentru a-i proteja pe cei dragi” și că decizia de a nu te vaccina afectează „viețile altora și ale celor pe care îi iubești cel mai mult”. Pfizer a sugerat** că vaccinarea ar ajuta la „oprirea transmiterii”. Ironic, Food and Drog Administration (FDA), autoritatea americană în domeniul medicamentelor și alimentelor, avertizase Pfizer că are nevoie de mai multe date pentru a face asemenea supoziții legate de oprirea transmiterii infecției, dar Pfizer a mers înainte în ritm de panzer, cu mesaje de genul „protejează-i pe ceilalți”. Paxton a mai susținut și că „eficacitatea de 95 la sută” a fost prezentată de Pfizer ca fiind mult mai impresionantă decât era în realitate. De altfel, ne reamintim toți că fix cei care s-au folosit de pandemie pentru a face bani și a strânge șurubul totalitar au redus estimarea de eficacitate la 75 la sută, 60la sută și, la final (doza a patra…), la 20 la sută… Acțiunea a fost respinsă în prima instanță. În acest moment este în faza apelului.

Procesul din Kansas, declanșat în 2024 de Procurorul General Kris Kobach, conține a cuzații similar. Kobach a susținut că Pfizer a promovat vaccinarea „pentru a proteja pe cei dragi”, sugerând oprirea transmiterii, deși compania a recunoscut ulterior (în fața Parlamentului European) că nu a testat capacitatea vaccinului de a opri transmiterea înainte de punerea pe piață. Datele ulterioare au arătat că protecția împotriva infecției și transmiterii a scăzut rapid. Și acest proces este încă pe rol. Fiind vorba de reclamă înșelătoare, iar nu de răspundere pentru daune cauzate de vaccin (în SUA Big Pharma au imunitate de răspundere pentru vaccinurile urgente, pentru defecte de design, conform „principiului” că vacinurile sunt inevitabil nesigure***), sunt șanse ca Pfizer să fie cumva, cândva, condamnată. A se observa că acești procurori au considerat că mesajul de tip „te vaccinezi pentru alții / din motive altruiste” este înșelător, mai ales când implica alegații de genul opririi transmiterii infecției, alegații nesusținute de știință și de dovezi.

De altfel, dincolo de contextul pandemiei de covid, companiile pharma au fost condamnate sau au plătit amenzi uriașe, de miliarde de dolari, pentru marketing înșelător la alte medicamente sau vaccinuri. La vaccinuri clasice, cel mai relevant caz este cel al companiei Merck și al vaccinului său anti-rubeolă. Doi angajați au acuzat compania că a falsificat datele de eficacitate (a pretins că este de ~95 la sută, dar era mult mai mică) ca să-și păstreze monopolul.

O mica divagație pe partea de știință – vaccinul este în primul rând un scut individual, care reduce riscul ca cel căruia i se administrează să nu mai facă boala severă, să ajungă la spital sau să moară. Acesta este beneficiul principal demonstrat clar la majoritatea vaccinurilor. Beneficiul pentru ceilalți (protecție indirectă) există doar dacă vaccinul produce imunitate de turmă. Deși contestat, se acceptă că acest efect, care reduce semnificativ infecția și transmiterea, există în caz de vaccinuri contra rujeolei, poliomielitei, hepatitei B etc. Doar că la vaccinurile anti-covid acest efect nu a existat. Este clar acest aspect atât din comunicatele FDA, cât și din audierile din Parlamentul European ale celor de la Pfizer. Ironic, chiar și scutul individual de care ar fi trebuit să beneficieze cel vaccinat, s-a dovedit o umbrelă care este luată pe sus la un vânticel. În jurul meu sunt nenumărați oameni care îmi spun că, după două-treo doze de vaccin, au făcut covid (sau ce-o fi fost) de trei-patru ori, în cascade, în decurs de două-trei. De altfel, chiar și acum se înregistrează un număr mare de cazuri de „covid”, deși nimeni nu se mai isterizează acum, așa cum era la modă în 2020 – 2021…

Mesajul „vaccinați-vă ca să-i protejați pe ceilalți”, folosit intens de autorități și companii, nu a fost știință. A fost comunicare panicardă, de criză. A fost marketing. A fost sursă de sute de miliarde stoarse de companiile pharma de pe urma fircii și suferinței oamenilor. Mult mai grav: a fost scula cu care s-a strâns la cele mai bizare valori de presiune șurubul totalitar și sursa care a declanșat tot cortegiul de măsuri anti-democratice pe care le iau de vreo doi ani CE și Ursula von der Leyen. Mă refer la scutul „democratic” european, controlul comunicațiilor online, fact checking – ul și industria cenzurii etc.

––-

*prin declarații ale CEO-ului Pfizer, Albert Bourla, prietenul Ursulei von der Leyen
**pe tweetter, actual X, Bourla scria „Widespread vaccination is a critical tool to help stop transmission”, iar zecile milioane de urmăritori răspândeau falsul
***coonform unei legi din 1986, precum și unei decizii a Curții Supreme a SUA – Bruesewitz v. Wyeth, 2011

Sub pumni de tinichea și vorbe de otravă…

Data: 30 iulie 2026 by Petru Jipa

Statuia de bronz a poetului Adrian Păunescu, cândva o santinelă impunătoare a versurilor românești în parcul central al Bucureștiului, se ridică acum ca martor tăcut al unui paradox cultural care sfidează înțelegerea logică. A sugera că poetul nu mai are un loc pe piedestalul său nu este doar un act de vandalism sau revizionism politic; este un simptom al unei boli mai profunde, mai insidioase care afectează sfera publică contemporană. Controversele recente din jurul eliminării sau marginalizării moștenirii lui Păunescu nu sunt determinate de critica literară, ci de ceea ce poate fi descris doar ca o revoltă a analfabeților funcționali împotriva esenței însăși a poeziei. Aceștia nu sunt savanți care dezbat metrici sau ideologie; sunt indivizi care, incapabili să decodeze straturile complexe ale metaforelor și contextului istoric, caută să reducă la tăcere ceea ce nu pot înțelege. Cine sunt acești cenzori autoproclamați? Sunt produsele unui sistem educațional care au încercat abilitățile utilitare în detrimentul gândirii critice, creând o generație capabilă să proceseze date, dar incapabilă să interpreteze sufletul. Analfabetismul funcțional, în acest context, nu este doar incapacitatea de a citi cuvinte, ci și incapacitatea de a interpreta sensul. Este o aplatizare cognitivă în care nuanța este privită cu suspiciune, iar ambiguitatea este tratată ca o înșelăciune. Pentru astfel de minți, poezia, în special versurile înflăcărate, naționaliste și încărcate emoțional ale lui Păunescu, este un obstacol. Cere implicare, necesită empatie istorică și refuză să fie redusă la o simplă frază. Prin urmare, reacția nu este dialogul, ci ștergerea.

Piedestalul devine un câmp de luptă nu pentru că poetul a fost imperfect într-adevăr, contradicțiile sale au fost vaste și bine documentate, doar pentru că criticilor le lipsește setul intelectual de instrumente pentru a naviga prin aceste contradicții. Campania împotriva lui Păunescu este simptomatică, unei tendințe anti-intelectuale mai largi, în care confortul este prețuit mai mult decât adevărul, iar simplitatea mai mult decât profunzimea. Încercând să răstoarne statuia, acești actori nu corectează istoria; o simplifică pentru a se potrivi orizonturilor lor cognitive înguste. Ei confundă judecata morală cu aprecierea estetică, nereușind să înțeleagă că un poet poate fi controversat politic, rămânând în același timp monumental din punct de vedere artistic. Această gândire binară în care trebuie, fie să o canonizezi complet, fie să o anulezi complet, este semnul distinctiv al minții analfabete funcționale în sfera culturală. Este o mentalitate care vede o statuie nu ca pe o operă de artă sau un reper istoric, ci ca pe o aprobare a fiecărui cuvânt scris vreodată de subiect, o echivalență grosolană care neagă complexitatea creației umane. Mai mult, interzicerea poeziei de către aceste figuri dezvăluie o frică profundă de emoție și de memoria colectivă. Opera lui Păunescu, cu toate defectele sale, a atins nervii viscerali ai identității românești. A-l înlătura înseamnă a încerca o lobotomie a conștiinței naționale, rupând legătura cu un trecut dezordonat, dureros și vibrant. „Analfabetilor funcționali” nu numai că nu le plac politica; sunt intimidați de puterea limbajului de a mobiliza, de a răni și de a vindeca. Ei preferă un spațiu public steril, lipsit de marginile zimțate ale istoriei, unde arta servește doar ca decor, mai degrabă decât ca provocare. În încercarea lor de a igieniza piața publică, ei își dezvăluie, fără să vrea, propria sărăcie, o sterilitate spirituală și intelectuală care nu poate tolera creșterea sălbatică a adevărului poetic.

În cele din urmă, lupta pentru piedestalul lui Adrian Păunescu este un test de turnesol pentru sănătatea democrației și a culturii noastre. Dacă permitem vocilor celor care nu pot citi printre rânduri să dicteze ceea ce rămâne vizibil în spațiile noastre publice, ne condamnăm la un viitor de amnezie culturală. Statuia poate tremură sub greutatea presiunii politice, dar poezia rămâne imună la ignoranța detractorilor săi. A-l alunga pe poet înseamnă a admite înfrângerea în fața complexității. Trebuie să rezistăm tentației de a-i lăsa pe analfabeții funcționali să definească limitele moștenirii noastre artistice. Căci, dacă poezia cade, nu este pentru că versul a fost slab, ci pentru că am uitat cum să ascultăm. Piedestalul aparține istoriei, dar dreptul de a-l interpreta trebuie să rămână la cei dispuși să facă munca grea de a citi, gândi și simți. Îmi amintesc de o frază dintr-o carte a poetului; De la Bâlca la Viena- „Am luat rândunica, am mers cu ea la fereastră și am spus: de acum ești liberă. Dar am uitat să vă spun că era în colivie”. Aceiași colivie ne amăgește cu locul nostru din fereastră. Și poate ar trebui să recităm în interiorul minții noastre o strofă.

„Pe pământ avem de toate
Și mai bune și mai rele
bune – rele
Și-nchisori și libertate
Și a putea și nu se poate
Și ruină și cetate,
Genii mari și frunți tembele,
Vânt ce stă și vânt ce bate,
Și martiri dar și lichele,
Nedreptate și dreptate
Și a putea și nu se poate
Și noroi și stele.”

Elena Ghica – prima femeie alpinist din lume care a urcat Alpii Elvețieni și a pus tricolorul pe Vârful Moench (4.107 m)

Data: 30 iulie 2026 by George V. Grigore

Așa cum am fost surprinși în mod plăcut de existența unor artiști și creatori, a unor mari inventatori români de valoare internațională ce au trăit și evoluat înaintea de perioada comunistă, tot astfel aflăm de inițiativa unor români în anumite domenii de pionierat mondial. Poate nu știați, dar Elena Ghica (Dora d’Istria”), o personalitate aparte din istoria națională, a fost parte a unui eveniment de răsunet mondial, când la 11 iunie 1855, la vârsta de numia 27 de ani a fost declarată ca prima femeie alpinist din România care a escaladat Alpii Elvețieni, aceasta cucerind vârful Mönch („Călugărul”), unul dintre cele mai cunoscute și impresionante vârfuri din Alpii Bernezi, parte a masivului muntos Jungfrau-Aletsch, inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO. Mönch se ridică la o altitudine de 4.107 metri și face parte din „trio-ul” celebru al regiunii, alături de vârfurile Eiger și Jungfrau. În prezent, accesul către vârful Mönch se poate face cu ajutorul trenurilor de munte sau telecabinelor care deservesc regiunea, turiștii putând explora zona înconjurătoare prin drumeții montane sau practicând sporturi precum schi ori snowboarding în sezonul potrivit. Până la descrierea episodului legat de călătoria Elenei Ghica în frumoșii Alpi Elvețieni, poate ar fi necesar să cunoaștem câte ceva despre viața și personalitatea uneia dintre cele mai rafinate și mai elevate femei din trecutul României secolului al XIX-lea. Elena Ghica a fost recunoscută pentru inteligența sclipitoare, implicarea în activități culturale și sociale, precum și pentru rolul avut în promovarea valorilor artistice și literare, pasiunea ei pentru artă marcând profund societatea vremii. A fost scriitoare, istoric și una dintre primele feministe din Europa. Elena Ghica (Dora d’Istria) s-a născut la 22 ianuarie 1828 la București, în influenta familie Ghica, o veche familie de boieri din Țările Române, dar originară din Albania, care a dat mulți domnitori în Țara Românească și în Moldova, politicieni importanți, oameni de știință și de cultură români. Elena, cunoscută și sub numele de Dora d’Istria, ori sub numele dobândit după căsătorie, prinţesa Helena Kolțova-Masalskaia, a fost cea mai mare din șase copii ai lui Mihail Ghica, Mare Ban al Craiovei, personalitate care a deținut funcții importante în guvern, inclusiv cea de ministru de interne, numismat și arheolog, fondatorul Muzeului Național din București, și ai frumoasei Caterinei Ghica, o intelectuală cunoscută pentru traducerile și publicațiile sale, nepoata de frate a domnitorilor Grigore al IV-lea Ghica – primul domnitor pământean al Țării Românești după un secol de domnii fanariote – şi Alexandru Dimitrie Ghica. Caterina Ghica a fost, de altfel, prima femeie traducătoare și editoare din România. Elena Ghica a crescut astfel într-un mediu propice care i-a favorizat dezvoltarea intelectuală încă de mică, aflându-se nu doar în mijlocul unei familii erudite, pasionate de artă, cultură, cu etici de viață, dar trăind într-o casă ca un muzeu, plină de cărți valoroase, antichități, picturi și sculpturi.

Educația Elenei a început de la o vârstă fragedă, la vârsta de cinci ani descifrând cu ușurință secretele unor limbi strănine precum greaca, latina, franceza, italiana, engleza și germana. La doar 14 ani, Elena a tradus Iliada lui Homer, din greacă în germană. Dar talentele tinerei Gjica s-au extins dincolo de literature. La vârsta de 20 de ani a compus muzică pe versurile lui Heliade Rădulescu, pe lânga asta excelând și în sporturi precum înotul, echitația și scrima. Elena Ghica și-a primit educația intelectuală inițială de la Gregorios Papadopoulos, profesor la Școala de Arte Frumoase din Atena, și de la J.A. Vaillant, profesor, activist politic, istoric, lingvist și traducător francez și român, care s-a remarcat prin susținerea Revoluției valahe de la 1848. În 1842, familia Elenei a părăsit de bună voie România, din cauza tulburărilor politice, în timpul celor șapte ani de exil la Viena, Berlin, Dresda și Veneția, tânăra continuându-și studiile și întâlnind personalități notabile precum Alexander von Humboldt, german polimat, geograf, naturalist, explorator și susținător al filosofiei și științei romantic, omul care i-a devenit mentor. Experiența exilului nu doar că a expus-o pe Elena Ghica la noi idei și oportunități educaționale, dar i-a testat și rezistența și adaptabilitatea, provocările cu care s-a confruntat în această perioadă contribuind și mai mult la creșterea și maturizarea ei intelectuală. „Figura sa de un oval perfect, cu o mare puritate a liniilor în toate detaliile lor, era de o paloare strălucitoare, subliniată de tonuri roze, și animată de ochi negri magnifici, ale căror priviri penetrante și vii respirau bunătatea și bunăvoința; părul șaten încorona fruntea sa largă și bine dezvoltată sub care străluceau toate luminile geniului.” (Armand Pommier – scriitorul și biograful ei).

În 1848, la vârsta de 20 de ani, revenită în țară împreună cu familia, Elena Ghica îl cunoaște în timpul unui bal organizat la Iași pe prințul rus Aleksandr Kolțov-Masalski și în 1849, împotriva dorinței părinților ei, se căsătorește cu acesta, la scurt timp mutându-se la Sankt-Petersburg, unde avea să-și continue studiile și unde a obținut recunoașterea talentului său de pictoriță prin câștigarea unui premiu la concursul de pictură al Muzeului Ermitaj. Naționalistă și revoluționară din fire, ideile liberale ale Elenei nu au fost bine primite de societatea rusă. În plus, după ce a protestat vehement în special în urma invaziei Principatelor Române de către Rusia în octombrie 1853, poziționându-se deschis împotriva ocupației ruse, Elena Ghica s-a aflat la un pas de a fi exilată în Siberia. Chiar dacă primise avertismente de cenzurare a opiniilor sale, Ghica a refuzat orice fel de supunere, atitudinea ei îndrăzneață ducând în cele din urmă la aplicarea unei pedepse corporale de către poliția din Sankt Petersburg în 1855, la 26 aprilie 1855 fiind expulzată din țară. După plecarea din Rusia, Elena s-a stabilit temporar în Elveția. Condusă de o determinare de nezdruncinat, în ciuda faptului că apropiații au încercat să o descurajeze și să o îndepărteze de la ideea care-i încolțise în minte, considerând obiectivul ei a fi unul de neatins, Elena Ghica și-a propus să cucerească Vârful Mönch, planificându-și expediția în mod organizat. A recrutat ghizi calificați și s-a pregătit meticulos pentru ascensiune, fără a lua în seamă atenționările privind pericolele implicate. Astfel, însoțită de ghizi precum Pierre Bohren, Jean Almer, John Juan de Meyringen și Ulrich Lauener de Lauterbrunnen, Elena Ghica a pornit în ascensiunea sa istorică pe Vârful Mönch, echipată corespunzător și accesorizată potrivit pentru condițiile alpine, înfruntând fără teamă provocările impuse de terenul accidentat. După o expediție de trei zile, la 11 iunie 1855, Elena Ghica a devenit prima femeie care a escaladat vârful Moench din Alpii elvețieni, odată ajunsă în vârf, temerara româncă arborând steagul Munteniei, cu numele țării brodat cu litere de aur. Ulterior, la 1 iunie 1860, Ghica a realizat o altă performanță remarcabilă, devenind doar a treia femeie care a escaladat Mont Blanc.

În aprilie 1867, Elena Ghica a devenit prima femeie decorată de Camera Deputaților din Atena și numită cetățean de onoare al Atenei, în anii care au urmat a călătorit și trăit în Italia, Grecia (a ajuns inclusiv pe Muntele Athos), Elveția, în perioada 1875-1876 a revenit în România cu ocazia conferirii Ordinului Bene Merenti clasa I, de către Regele Carol I, pentru „merite literare remarcabile”, fiind prima femeie căreia i se acordă o astfel de distincție, s-a remarcat apoi ca avocată a femeilor susținând drepturile lor și naționalitățile oprimate, în anii care au urmat locuind din nou în Italia, la Livorno, în aceeași perioadă stabilind prietenii prețioase cu personalități precum Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei, Dom Pedro al II-lea D’Alcantara, împăratul Braziliei, Edgar Quinet, dar și cu patrioți albanezi cunoscuți precum Demetrio Camarda, preot al bisericii greco-unite din Livorno, Zef Serembe – poet liric albanez sau Leonardo de Martino.

A fost una dintre membrele de onoare a mai multor Academii, instituții și societăți savante din România, Grecia, Italia, Turcia, Franța, Austria și Argentina, a fost membru onorific al Societății Arheologice din Atena, membru onorific al Société Géographique de France, membru corespondent al Ateneo Veneto di Scienze, Lettere ed Arti din Veneția, membru onorific al Academiei de Fizică-matematică și statistică din Italia, membru onorific al Syllogos Ellinikos din Constantinopol, Președinte onorific al „Elicon” – Societate literară din Smirna (Asia), membru emerit al Accademia Raffaello – Urbino, vicepreședinte onorific al Asociației femeilor din Grecia pentru instruirea femeilor etc. „Această femeie, de o rară orientare literară, cu un mare talent scriitoricesc, cu o curiozitate mereu trează și cu un devotament neobosit pentru cauzele cele mai nobile, naționale și sociale, care a fost Hélène Ghica” (Nicolae Iorga în „Lettres de Dora d’Istria” – 1932) De-a lungul vieții a scris pe larg despre diverse subiecte, inclusiv folclor, a abordat problemele femeilor din Orient (Les femmes en Orient), s-a concentrat pe istorie (Excursions en Roumélie et en Morée), critică de artă (Il golfo di La Spezia), literature, geografie (Vila d’Istria), religie (La religione della Romania), sociologie (La società romana), filosofie (La filosofia romana), politică (La politica romana), economie (La economia romana), etnografie (La popolazione romana), arheologie (Le scavi di Roma antica e moderna) și lingvistică (Grammatica della lingua rumana moderna e comparata con le altre lingue slave meridionali). Lucrările sale au fost publicate în mai multe limbi, de la franceză, italiană și greacă, la rusă, germană și engleză.

Elena Ghica s-a stins din viață la 17 noiembrie 1888 la Florența, din cauza unei hernii netratate. Conform dorinței sale, trupul i-a fost incinerat, iar cenușa i-a fost înmormântată la cimitirul Trespiano din Florența. În testamentul său, Elena Ghica a făcut prevederi specifice în ceea ce privește distribuirea averii sale, lăsând o parte din ea Primăriei Municipiului București cu scopul de a fi folosită pentru administrarea Spitalului Pantelimon, fondat de familia sa, restul averii fiind lăsat moștenire galeriei de artă și bibliotecii din Florența. În plus, Villa d’Istria, pe care o deținea în Italia, a fost încredințată municipalității din Florența, cu instrucțiuni de a o vinde în beneficiul Societății de educație și patronaj pentru surdo-muți din Florența. Urcând pe vârfuri înalte de munte, prințesa Elena Ghica (Dora d’Istria) a fost prima femeie alpinist din lume, dar a fost și una dintre cele mai erudite figuri ale secolului al XIX-lea, urcând pe culmile literaturii și cercetării științifice valoroase și necesare.

După ușă…

Data: 30 iulie 2026 by Ovidiu M. Curea

Forțele de ordine fuseseră deja alertate. Poliția, jandarmeria căutau, cercetau, interogau. Armata sta gata pregătită să ofere la nevoie ajutor, să intervină pe mare, pe uscat și-n aer. Mijloacele de comunicare difuzau peiodic stadiul cercetărilor și îndemnau publicul să dea dovadă de spirit civic, să păstreze vigilența, să observe orice element suspect și să raporteze deîndată secțiilor de poliție la numerele de telefon indicate. Telefoanele zbârnâiau 24 de ore din 24, dar informațiile se dovedeau a fi sau false sau fără valoare operativă. La locurile de muncă, în școli și în spitale echipe mixte formate din membrii ai jandarmeriei și ai poliției instruiau asupra aspectelor care trebuiau urmărite. Băncile fuseseră avertizate să nu elibereze sau să nu transfere nici o sumă de bani fără a cere solicitantului un CV detaliat, cu date mergând până la rudele de gradul patru și cu amănunte despre activitățile desfășurate în ultimii cinci ani. Dispăruse fără urmă. Căutările se desfășurau metodic, începând cu case, poduri și subsoluri, străzi, parcuri și maidanele din localități și de lângă, continuând cu pădurile, câmpurile și apele de șes, urcând apoi pe coastele dealurilor până în vârful munților. Norii erau cercetați cu ultrasunete și raze X. Minierii după ce scotociseră minele până în adâncurile pământului le încuiaseră cu lacăte sub stricta supraveghere a forțelor de ordine. Râurile erau deviate și lacurile secate pentru a li se cerceta îndeaproape albiile și mâlul de pe fund. Rezultatele erau zero. Nimic. Conturile online erau verificate și supravegheate. Totul era trecut prin filtre, cântărit, măsurat, analizat. Înscrisurile și spectacole erau citite, recitite, revăzute, pentru a se vedea dacă nu ascundeau cumva vreun indiciu cât de mic despre unde s-ar putea găsi, pe unde ar putea umbla sau pe unde poposește. Era imposibil să fi dispărut așa, fără să lase nicio urmă, să nu mai fie, pur și simplu. Trebuia găsit doar. Trebuia menținută vigilența maximă pentru a fi detectat când va apărea sau pentru a-i găsi ascunzătoarea.

Agitația cuprinsese și lumea animalelor. Păsările de curte, porcii, caprele și caii era scoși din cotețe și din grajduri, care să fie răscolite și cercetate cu atenție. Animalele după ce erau observate, erau inventariate, însemnate cu inele la picior sau cu capse la ureche. Vacile erau despărțite de stăpâni și păstrate ordonat în câmpuri îngrădite și supravegheate, alimentate corespunzător cu furaje nevătămătoare atmosferei de pe câmp. Dar nici prin cotețe, nici prin grajduri, nici printre animale nu se găsise nimic. Absolut nimic. Nici un indiciu. Dispariția se produsese fără ca la început cineva să-și fi putut da seama. Dispăruse lent, puțin câte puțin, în fiecare zi ce se scurgea, până când evidența explodase dintr-o dată în fața tuturor. Unde e? Când s-a dus? Cum de s-a putut? Erau întrebările pe care și le puneau cu toții, oficiali și public larg.

– Tu l-ai văzut?

– L-am văzut. Îl știam de dinainte, dar nu credeam c-o să dispară.

– Și de ce a dispărut?

– De unde să știu? Habar nu am.

– De știut știi tu ceva, dar nu vrei să spui.

– Să spui ce?

– Să spui cum e, de ce-a plecat, unde s-a dus.

– Cum e, e greu de spus, că are diferite forme și poate fi oriunde.

– Așa, oriunde? Acuma unde e?

– Acuma nu mai e. Nu vezi că-l caută o lume-ntreagă?

Căutările nu avansau în nici un fel în descoperirea ciudatei și de neînțeles disparițiii. Minuțiozitatea și seriozitatea cu care se desfășurau căutările avuseseră ca rezultat descoperirea altor lucruri neurmărite și devenite banale, dacă nimeni nu le mai prețuia în nici un fel, dacă aproape că erau uitate, amintirea lor ținând mai mult de istorie, precum niște monede antice, sau alte obiecte de muzeu. Astfel se dăduse peste o seamă de cărți aruncate, de statui dărâmate, de bijuterii stricate, de vase din ceramică și din sticlă pline cu vinuri vechi și cu grâne, butoaie cu petrol, butelii cu gaze, straie și obiecte populare, instrumente muzicale și de scris, pantofi de balet sau balerini cum li se zicea pe vremea lor, în fine, o grămadă de obiecte devenite inutile, ce mai, o grămadă de gunoaie.

În lipsa unei cât de mici speranțe în găsirea obiectului sau subiectului dispărut, fiecare fiind liber să îl încadreze unde voia, în categoria pe care o credea cea mai potrivită, și datorită prelungirii peste măsură a căutărilor, lumea începuse să devină confuză, la fel ca și forțele de ordine, adică forțele oficiale însărcinate cu căutarea. Nu mai exista o unanimitate în ceea ce se căuta, mai bine zis se ajunsese la situația că fiecare căuta cam ceea ce credea el că lipsește. Ziarele, posturile de radio și de televiziune nu mai pomeneau nimic despre dispariție. Subiectul era perimat, devenise neinteresant, plictisitor, nu mai făcea nicio audiență. În această situație oficialitățile s-au găsit în situația neplăcută și incomodă de a considera căutările ca devenite lipsite de sens, pierzându-și interesul, iar scopul devenit imprecis, fără o definiție clară și exactă, și, de aceea, au hotărât suspendarea lor, a căutărilor, pe termen nelimitat, până la noi dispoziții. Trecuse astfel o bună perioadă de timp de când nimeni nu mai vorbea despre dispariție. Subiectul era perimat, uitat, îngropat. Până într-o zi când un ziar de provincie anunța printr-o mică notiță de pe ultima pagină că rezultatul căutărilor începute cu ani în urmă asupra dispariției misterioase ce alarmase toate forțele de ordine și întreaga opinie publică a fost încununat de succes, datorită unei întâmplări neașteptate așa după cum neașteptată se produsese și dispariția. A fost, în sfârșit, găsit. S-a găsit!

Cum așa, când, unde a fost găsit? De către cine?

De către un elev din clasele primare aflat în vacanță la bunici. L-a găsit săptămâna trecută. Știrea a întârziat să fie adusă la cunoștința publicului larg datorită faptului că descoperirea nu s-a bucurat de atenția cuvenită din partea bunicilor care au întârziat să informeze autoritățile locale, autorități care, neîncrezătoare, au declanșat o acțiune de verificare pentru a fi siguri că nu era vorba despre o înscenare sau despre vreun fals. După ce toate rezultatele cercetărilor dat pozitiv, confirmând veridicitatea descoperirii, autoritățile au informat masmedia cu indicația de a face cunoscută publicului larg știrea despre istorica descoperire, despre veridicitatea găsirii. Extraordinar! Și unde se zice că elevul respectiv a făcut descoperirea? Unde se ascundea ciudata dispariție? Se ascundea unde nimeni nu se aștepta, unde nimănui nu îi dăduse prin minte să o caute. Era în satul bunicilor, chiar în casa bunicilor, stătea uitată după ușă.

„It is complicated”: secretocrația…

Data: 29 iulie 2026 by Gheorghe Piperea

La Ankara, la summitul NATO, Dan Daniel – Nicușor, președinte încă în funcție al României, ne-a procopsit cu poziția de acționar al României în cadrul Defence, Security and Resilience Bank (DSRB), o bancă de… înarmare. Nu știm câte miliarde de dolari vom arunca pe fereastră ca să devenim acționari la o asemenea mândrețe de bancă – așa e în secretocrație, sunt lucruri pe care știm că nu le știm… Această bancă pentru înarmare pare a fi o invenție a actualului premier al Canadei, Mark Carney, fost guvernator al Băncii Angliei. În realitate, conceptul acestei bănci era enunțat deja în briefing – urile de la summit – urile NATO din 2019 (care se țineau pe vremea când Ursula von der Leyen, Merkel, Macron și Boris Johnson erau prietenii și partenerii de afaceri ai lui Putin) și era teoretizat deja în 2020 de Atlantic Council. Banca a fost înființată în 2025 și este condusă de atunci de Rob Murray, fost șef al inovației în cadrul NATO timp de 10 ani și fost ofițer însărcinat cu supravegherea și recunoașterea în cadrul armatei britanice, timp de 12 ani. Este și membru de rang înalt al Atlantic Council, precum și profesor la Universitatea John Hopkins… Foarte interesant este că, în decursul istoriei, au mai fost doar două asemenea bănci de înarmare: – War Finance Corporation (WFC) din Statele Unite, creată prin lege a Congresului la data de 5 aprilie 1918, în timpul Primului Război Mondial; a acordat împrumuturi corporațiilor din sectoarele de război și a funcționat până în 1939 (a fost lichidată cu doar doi ani înainte de intrarea SUA în cel de-al doilea război Mondial, unde SUA a folosit Reconstruction Finance Corporation și Federal Reserve pentru finanțarea efortului de război); – Reichsbank, sub patronajul lui Hjalmar Schacht, Hitler și regimul său nazist și-au finanțat masiv și în secret reînarmarea, eludând restricțiile Tratatului de la Versailles, care au urmat înfrângerii Germaniei în Primul Război Mondial. Această bancă pentru înarmare a fost construită și va fi consolidate cu capital public, adus de statele membre (așa cum am spus, fără vrerea și știința nostră, Dan ne-a făcut părtași și acționari la această bancă), dar va putea utiliza și capital privat. De exemplu, banii din fondurile de pensii sau din economiile bancare ale populației…

Această actuală bancă pentru înarmare este concepută cu scopul de a oferi împrumuturi accesibile guvernelor aliate, de a sprijini companiile de apărare și de a încuraja băncile private să investească mai mult în sector, pentru consolidarea bazei industriale de apărare și a rezilienței în fața amenințărilor actuale. Se zice că banca de înarmare ar corecta situația cauzată de „eșecurile de piață”: sectorul apărării este adesea evitat de investitori privați din cauza riscurilor, orizonturilor lungi și reglementărilor. În opinia promotorilor, precum se vede, războiul este o piață, un ring bursier, care aveau nevoie de o bancă pentru a nu mai eșua… Deși pare a fi o bancă ce își propune să finanțeze exclusiv războiul de apărare colectivă și prevenția războiului, în realitate astfel de bănci au virat frecvent către războiul de agresiune, mai ales că granița dintre apărare și agresiune, în condițiile contemporane ale războiului (care nu mai este doar militar, ci devine economic, psihologic, digital, hibrid etc.), este foarte subțire… Incitarea la sau pregătirea războiului de agresiune (inclusiv cu credite) este o crimă. Principiile de la Nürnberg și Carta ONU (mai precis, art. 2 alin. 4) interzic folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a altui stat. Finanțarea cheltuielilor militare ale unui stat suveran nu este automat „incitare” sau pregătire a unui război de agresiune, mai ales că statele au dreptul la autoapărare (art. 51 din Carta ONU) și la alianțe defensive (ex. NATO), dar dacă o bancă știe și intenționează să faciliteze agresiunea militară ilegală, poate atrage asupra sa sancțiuni internaționale, blocări de active, procese civile sau (în cazuri extreme) acuzații de complicitate și favorizare. În practică, aplicarea acestui principiu este politică și inegală: dacă e vorba de puteri adverse NATO sau „state – problemă”, sancțiunile sunt drastice și imediate. Invers – „it is complicated”… Din nou, dară, în secretocrație sunt lucruri despre care știm că nu știm… Cert este că, dacă România avea nevoie de încă o gaură neagră în care să arunce niște miliarde, banca de înarmare este un bun prilej…