Arhiva zilnică: 25 decembrie 2025

România a fost și încă mai este o „Țară de Aur”! Avem aurul ca metal prețios, aurul verde – pădurile, aurul negru – petrolul și aurul alb – sarea! La începutul lui august, 2026, cu aprobarea SOCIETĂȚII NAȚIONALE A SĂRII SA – BUCUREȘTI, am avut plăcerea să revizitez, de data aceasta ca jurnalist, una din sucursalele SALROM, Salina Ocnele Mari. În zona de nord a Olteniei, în apropiere de cochetul oraș Râmnicu Vâlcea, se află orașul Ocnele Mari cu a doua cea mai mare salină și cea mai veche din țară, de pe timpul dacilor și a Imperiului Roman. În adâncul minelor de sare de aici se află o întreagă istorie a neamului românesc! Din partea Salinei Ocnele Mari ne-a însoțit Anca Monea, Șef Serviciu Turism – Râmnicu Vâlcea, care ne-a prezentat primul orizont, cel de agrement al salinei, și ne-a dat informațiile necesare despre acest loc minunat aflat la peste 200 de metri de nivelul Mării Negre. Salina Ocnele Mari face parte din portofoliul exploatării miniere Râmnicu Vâlcea, Sucursala Societății Națională a sării, SALROM SA București. SALROM este singura companie românească cu veche tradiție la exploatarea și prelucrarea sării care dispune nu numai de unul din cele mai mari zăcăminte din  țară și din Europa, de cea mai bună calitate. Sarea românească este recunoscută în întreaga lume pentru puritatea și efectele ei. Zăcământul de sare de la Ocnele Mari este unul dintre cele mai vechi și cele mai mari din România. El se întinde pe o lungime de 7,5 km, o lățime de 3 km și o adâncime de aproximativ 400 metri, fiind de vârstă geologică Badeniană.

Mina Cocenești, unde este amenajată baza de agrement, este o mină relativ recentă. A fost deschisă în anul 1993. Finalizarea exploatării sării la primul orizont al minei,  la 226 m față de nivelul mării, a permis amenajarea și deschiderea, pe 5 septembrie 2009 în aripa vestică a minei, a primului punct turistic care avea o suprafață de 20 000 de metri pătrați. Ulterior, în decursul timpului, numărul vizitatorilor crescând de la un an la altul, a fost necesară amenajarea unei noi baze de agrement, cu o suprafață mai mare, și astfel pe 31 mai 2015, în aripa estică a minei, a fost amenajată și deschisă actuala parte de agrement Baza de agrement, în cadrul căreia ne aflăm, are o suprafață amenajată de aproximativ 40.000 mp. Ea este situată la 29 m adâncime față de intrarea în galeria de acces. În cadrul bazei de agrement microclimatul salin se particularizează printr-o temperatură constantă pe tot timpul anului, 13-15 grade Celsius, gradul de umiditate este moderat, aproximativ 50 pa sută. Înălțimea camerelor este de aproximativ 8 m. Noi ne află la primul orizont al minei. Cele  două orizonturi inferioare situate la cam la 16 m diferență unul față de celălalt, sunt orizonturi active, de unde se exploatează în prezent sarea.

Din anul 1959 până în prezent exploatarea zăcământului de sare de la Ocnele Mari  se efectuează prin două metode, pe cale uscată aici la Ocnele Mari și se obține sarea gemă și pe cale umedă în zona Ocniței, a salinei vechi, prin dizolvare cinetică – în sonde și se obține sarea în soluție. Sarea extrasă din zăcământul Ocnele Mari, cam 95 la sută este destinată industriei chimice, proceselor chimice de electroliză, pentru dedurizarea apei, în industria textilă, pielărie, deszăpezirea drumurilor,  iar în proporție de cinci la sută pentru zootehnie și industria alimentară.

Exploatarea sării aici la Ocnele Mari datează din cele mai vechi timpuri, încă din  neolitic. Au fost descoperite în zonă obiecte aparținând epocii neolitice precum vase confecționate din lut ars, vârfuri de lance, cuțite, topoare. De altfel dacii au creat de-a lungul pârâului Sărat un  întreg sistem de așezări și fortificații al cărui punct nodal părea să fie importanta așezare de la Cosota unde populația se ocupa cu exploatarea și comercializarea sării. Pe la începutul anilor 1960 un profesor din localitate, Gheorghe Mosteanu, descoperă întâmplător, într-o grădină din punctul Cosota, niște vase din lut ars, diferite față de cele descoperite în Valea Bradului, situată peste deal. Se deschide un șantier arheologic și se constată, de către arheologi, descoperirea unei cetăți dacice de peste 2000 ani, Cetatea Buridava, în traducere liberă cetatea burilor, menționată adesea de istoricul grec Ptolemeu, în scrierile sale. Ulterior exploatarea sării a continuat și în timpul cuceririi romane, castrul roman de la Stolniceni, construit pentru a controla această zonă este dovada acestui fapt. În vremea Imperiului Roman sarea era considerată monedă de schimb, era  considerată „aur alb” și romanii o foloseau în special pentru conservarea cărnii, a alimentelor. De altfel termenul de „salariu”, pe care-l utilizăm în prezent,  are o strânsă legătură cu această resursă indispensabilă a vieții pentru că „salariu” provine din latinescu „salarium”. Soldații romani primeau o cantitate de sare care era considerată plată suplimentară la soldă. Ulterior, ofițerii romani și soldații nu au mai primit această cantitate de sare ci o sumă de bani care era destinată  procurării sării care era suficientă pentru o lună de zile. Termenul de „salaire” a fost preluat ulterior de și de francezi, prin anul 1260, cu aceeași semnificație.

Exploatarea sării capătă un mod deosebit și în vremea lui Constantin Brâncoveanu când devine monopol domnesc, sarea fiind exploatată și comercializată în folosul obștii, fiind o sursă aducătoare de venituri. De altfel exploatarea sării de la Ocnele Mari este cea mai importantă din sud-vestul țării, de unde și denumirea de Ocna cea Mare, menționată mai în toate documentele vremii din sec al XVIII-lea. De altfel în anul 1549 se face referire în multe documente ale vremii  de comerțul cu sare care se făcea  în Transilvania, în special cu Cetatea Brașovului. Sunt documente din timpul domnitorilor Mircea cel Bătrân, Simion Movilă, Radu  Mihnea  și se face referire la cantitățile însemnate de sare care erau exploatate de la Ocna cea Mare și care erau donate mânăstirilor Cozia, Govora, Tismana, Hurezi sau Bistrița. În anul 1836 se deschide Mina Sf. Ioan cel Vechi și în cadrul acestei mine existau ocne în forme de clopot, camere cu profil ogival. În cadrul  acestei mine au existat și două puțuri, puțul Sf. Ioan cel Vechi și puțul Sf. Nicolae. Exploatarea sării din această mină s-a făcut până în 1895 când mina a fost închisă. În 1937 a fost deschisă Mina Pavel  denumită mai târziu Mina 1 Mai. Ea avea camere cu profil trapezoidal, central fiind amplasat puțul Sf. Petru. În această mină se demonstrează faptul că folosirea havezei pentru tăiere și folosirea explozivului, reprezintă cea mai bună metodă de exploatare a sării. În prezent exploatarea sării se realizează aici la Ocnele Mari prin folosirea unei metode de origine canadiană numită exploatare prin camere mici și palieri  pătrați. Camerele mici sunt aceste spații dintre pereți iar pilierii pătrați sunt acești pereți de sare.  Din câte am observat, și informat, sunt foarte mulți vizitatori care vin aici pentru mediul salin care are efecte benefice pentru sănătate. Sali terapia este o metodă de prevenire și ameliorare a anumitor afecțiuni respiratorii. Redau, pentru cei interesați, câteva din  indicațiile terapeutice: astm bronșic de diferite forme, infecții respiratorii, laringită, amigdalită, otită, faringită, silicoză gradul 1 și 2, diverse afecțiuni dermatologice, pentru stres și oboseală, anxietate, nevroză, ameliorarea tusei cauzate de fumat etc. Sunt desigur și câteva contraindicații: pentru persoanele cu infarct miocardic,  tuberculoză, cancer bronho-pulmonar, epilepsie, sarcină avansată, claustrofobie, hipertensiune etc.

În special temperatura constantă și aerul curat sunt principalii factori pentru care vizitatorii vin la salină. Sali terapia constituie o metodă de menținerea unei stări de sănătate, dar asta nu înseamnă înlocuirea tratamentului medicamentos recomandat de medic. Mediul salin este recomandat de medici ca o posibilitate de recuperare a organismului. Baza de agrement are numeroase posibilități de petrecere  a timpului în subteran. Sunt zone de agrement dotate cu piste de carting  pentru adulți și copii, trambuline, mese de biliard, hochei, terenuri de minigolf, de fotbal, baschet, volei, pe care le-am trecut pe rând în revistă.

Salina Ocnele Mari este singura salină din țară care pune la dispoziția vizitatorilor și un patinoar cu suprafață sintetică de 300 mp, unde aceștia se pot da cu rolele sau patinele. Am văzut și un tobogan gonflabil, dar și un mini cinematograf special amenajat unde copiii îi pot urmării pe eroii din desenele animate. Tot în cadrul salinei se găsește și cel mai mare lăcaș de cult ortodox subteran din țara noastră care poartă hramul Sf. Gheorghe și al Sf. Varvara considerată și ocrotitoarea minerilor. Tot ce delimitează biserica, boltă, pereți, pardosea este din sare! Liniștea și aerul curat, deși ești în subteran, te apropie parcă și mai mult de Divinitate! În fiecare an pe 4 decembrie este sărbătorit hramul bisericii. Este o biserică care funcționează după calendarul ortodox și unde  un paroh, în fiecare duminică sau în zilele de  sărbătoare, oficiază slujbe.  În decursul timpului în cadrul bisericii din subteran  au fost oficiate și cununii religioase sau slujbe de în creștinare al noi născuților. În cadrul salinei este și un magazin de suveniruri, dar și sare iodată sau neiodată, săruri de baie etc. Există și o cafenea  numită „CAFEA LA SARE BY SALROM”. Salina are și un restaurantul cu o gamă variată de preparate tradiționale, dar și o Cramă. În cadrul salinei Ocnele Mari pe parcursul anului se desfășoară multe evenimente cu caracter sportiv, artistic, cultural, competiții de tir cu arcul, concerte și festivalul „The Jazz Cave Festival”.  În acest moment se află și o expoziție de sculptură în bronz de Călin Baciu, care are ca temă principală calul, un simbol universal al nobleței. Este de asemenea și o expoziție de pictură. În salină se află un Culoar al culturii, în vecinătatea bisericii, apoi culoarul continuă cu sculpturi în sare, iar în zona restaurantului descoperim o expoziție de fotografie. Tot în apropierea lăcașului de cult se află o moară pe apă, amenajată de minerii salinei.

Ceea ce frapează, când privești de jur împrejur, din interiorul „muntelui de sare” este stratificarea sării! Nici Inteligența Artificială nu cred că poate realiza asemenea forme, o grafică  spectaculoasă realizată din „venele” de sare, unele albe, altele cenușii sau închise la culoare spre negru, ondulate ca valurile unei mări după o furtună haotică. Sarea creează pe pereți, tavan și podea tablouri fascinante. Privindu-le, aici în interiorul pământului, ai impresia că te afli într-un mediu spațial, într-un univers ordonat prin însăși dezordinea sa! Pătrunzând într-o salină uiți de tumultul citadin, de efervescența care te înconjoară la serviciu sau pe stradă, de stres. Aici anxietatea dispare, aerul sărat și răcoros îți creează o anume bine dispoziție, și chiar aș putea spune că, admirând și meditând, simți energii pozitive și te eliberezi de cele negative. Salina Ocnele Mari este un punct de agrement mirific pe care-l recomand, cu căldură, turiștilor români cât și celor străini! Noi românii să fim uniți și să ne apărăm identitatea neamului, să respectăm valorile culturale și istorice, și să transmitem sentimentul iubirii față de pământul strămoșesc și tinerelor generații.

O vizită la Castelul familiei Kálnoky, din Micloșoara (Covasna), restaurat și deschis publicului în toamna lui 2016, poate însemna și întâlnirea cu omul și proiectul care au schimbat multe pentru comunitatea de aici. Casele de oaspeți din Micloșoara, dar și casa de vacanță a Prințului Charles, din Valea Zălanului, sunt toate proiecte de restaurare de care a avut grijă contele Tibor Kálnoky, moștenitorul familiei care, acum aproape 400 de ani, construia la Micloșoara un conac de vânătoare, ce, după alte adăugiri arhitecturale, devenea în secolul XIX un mic castel dichisit, cu parc englezesc. Erau vremurile în care Kálnoky István scria pe frontonul casei de piatră: Non est mortale quod opto – „Ceea ce doresc este nemuritor”. Atunci lucrurile erau făcute să dăinuie, dar a construi responsabil era sinonim cu proiectarea unui viitor sigur, stabil, bun. Casele de oaspeți din Micloșoara și Valea Zălanului sunt cele mai cunoscute printre turiștii străini, datorită vizitelor constante ale Prințului Charles în zonă, iar câteva zile petrecute în interioarele restaurate impecabil și racordate discret confortului de secol XXI te reconectează la liniștea interioară, la tot ce are mai calm natura și la tot ce are mai cald o comunitate. Oamenii locului desăvârșesc proiectul contelui Kálnoky, cu ei te plimbi pe dealuri, ei îți pregătesc masa, ingredientele incredibil de gustoase de la ei vin, ei dansează duminica seara, așa cum o fac la căminul cultural încă viu din sat. Așa realizezi că noblețea stă în a nu-i umbri pe ceilalți, în a le reda demnitatea și a le da un rol în povestea ta, speranța unei vieți mai bune, un sens.

Castelul Kálnoky este acum, după ani de restaurare, un adevărat muzeu, nu doar al familiei, ci și al vieții nobiliare transilvane. Nu este chiar un castel în adevăratul sens al cuvântului, cu turnuri și contraforți, dar este un conac mai mare și dichisit. Avem aici Salonul de Gală și Camera Doamnei, Camera Stăpânului și Camera Pianului (un Streicher original, același model pe care îl folosea Johannes Brahms). De aceea castelul îți dă senzația unei case de oaspeți, dar cu mult mai mare decât te-ai aștepta. Poți veni în vizită aici și participa la diversele evenimente pe care le găzduiește: evenimente culturale, concerte, lansări de carte, un ospăț renascentist în cramă (pivnița castelului), etc. Castelul este în sine o descoperire arhitecturală, pe lângă familiarizarea cu ritualurile și obiectele ce compuneau viața nobililor din Transilvania, între secolele XVII – XIX. Sobele restaurate și pe alocuri reconstruite sunt un spectacol în sine. Toate piesele au fost recondiționate manual de meșteșugari locali, iar cahlele și sobele sunt opera domnului Peter Alpar, restaurator din Bicfalău. Să nu crezi că odată cazat în casele de oaspeți și după turul ghidat al castelului, activitățile s-au încheiat. Din contră, abia încep. Pe lângă turele cu bicicleta ce leagă casele de oaspeți, poți merge în vizită la meșteșugarii din zonă. În Vârghiș, la familia Suto, care sculptează în lemn; la Filia vezi cum sunt țesute covoarele; în Micloșoara mergi la fierarul satului, în Bâțanii Mici vezi Moara cu apă; iar în Pădurea din Filia îți dai întâlnire cu urșii, din observator; sau mergi la Peștera Mare de la Merești și pe Cheile Vârghișului. La castel și la casele de oaspeți se organizează mici workshop-uri ținute de „specialiști” ai locului: coacerea colacului secuiesc sau împâslitul lânii și vopsitul pe lemn, cu motive tradiționale folosite în decorarea mobilierului.

Familia Kálnoky este atestată documentar pentru prima dată în anul 1588 ca moșieri de Micloșoara. Săpăturile arheologice au dovedit că înainte de construirea actualului castel, s-a mai aflat în trecut un conac chiar în locul castelului. Lângă castel se afla și un parc englez din secolul al XIX-lea, parc din care azi au mai rămas numai câteva copaci considerate mai rare. Odată cu expansiunea moșiei din Micloșoara era necesară construirea unei locuințe. Este foarte probabil, că cel care a cumpărat moșia, Kálnoky Bálint, a mai construit un conac la sfârșitul secolului al XVI-lea. Primile construcții serioase erau comandate de către Kálnoky István III în secolul al XVII-lea, care în anul 1648 consemna în jurnalul său ridicarea casei de piatră din Micloșoara.  Clădirea avea planul în forma unui dreptunghi alungit, iar pe laturile sale scurte, dezvoltate pe axul longitudinal sud-est și nord-vest, erau adăugate încăperi în forma unor bastioane. Kálnoky Sámuel I, fiul lui István era cel care a efectuat modificări clădirii în secolul al XVII-lea. În sala mare a castelului, respectiv în încăperea numită „palat”, cercetarea de parament a identificat în trei nișe de fereastră resturi de stucătură, spațiile interioare erau ornate cu ancadramente de piatră, precum și cu stucaturi, descoperite recent. Catolicul Kálnoky Sámuel era un susținător al stabilirii iezuiților în Tranisilvania, de aceea, este foarte probabil, că și meșterul care a lucrat la castel era originar din partea vestică a Ungariei. Acest meșter a realizat bastionul din stânga, care era alipit ulterior nucleului inițial al castelului, prin el urmărindu-se realizarea simetriei volumetrice.

Pe sprânceana unui ancadrament din două părți se observă, într-o coroniță „italiană”, inițialele SK, care trimit la Kálnoky Sámuel, cel mai celebru membru al familiei. În perioada ultimului proprietar din familie, contele Kálnoky Dénes (1814-1888), care în ultima perioadă a vieții a fost jude regesc, în vâltoarea anilor tulburi 1848-49, castelul a fost jefuit de românii din Augustin. Kálnoky Dénes nu a avut urmași, după decesul lui castelul a ajuns la Seethal Ferenc, fiul surorii sale, Kálnoky Franciska. Forma de azi a castelului, mai ales imaginea fațadei principale, se leagă de activitatea lui. Porticul cu coloane de pe fațada principală, precum și cele două scări de la capetele clădirii, împreună cu alte reparații și modificări mărunte au fost realizate în 1902-1905, în baza proiectului inginerului Gyárfás Győző, de către meșterul zidar Kreigher Péter din Sfântu Gheorghe. Lângă castel se afla și un parc englez din secolul al XIX-lea, parc din care azi au mai rămas numai câteva copaci considerate mai rare. După moartea lui Seethal Ferenc, în 1939, castelul a fost cumpărat de Eugen Savu, ministerul de finanțe al guvernului Goga (1937-1938), dar a fost naționalizat.

În deceniile secolului XX, clădirea suferă alte modificări mai mici sau mai mari. După naționalizare, printre altele, i s-a prevăzut destinația de cămin cultural, astfel una din încăperi a fost transformată în scenă, apoi starea clădirii s-a deteriorat continuu. La sfârșitul anilor 1990, proprietarii originari au din nou oportunitatea de a se îngriji de clădire, astfel, grație familiei Kálnoky au început lucrările de reabilitare. În pofida transformărilor în stil neoclasic de la începutul secolului XX, clădirea nu și-a pierdut caracterul de Renaștere târzie. Prin structură și decorație, castelul Kálnoky de la Micloșoara e un monument interesant al ținutului Trei Scaune, oglindind fidel exigențele și ambițiile de reprezentare ale proprietarilor din secolele XVII-XVIII. Clădirea avea planul în forma unui dreptunghi alungit, iar pe laturile sale scurte, dezvoltate pe axul longitudinal sud-est și nord-vest, erau adăugate încăperi în forma unor bastioane. Bastioanele pentagonale, erau la origine logii deschise, cu arcade. Realizarea nivelului de sub logia înzidită a fost justificată și din motive de apărare. La nivelul pivniței, întărit și cu contraforți, se găsesc guri de tragere, cu elemente de închidere în balans, căptușite cu lemn, prezente și la alte reședințe ardelenești din secolul al XVII-lea. Urmele modificării castelului în stilul renascentist târzii sunt vizibile mai ales pe fațada de sud-vest. Fațada principală, străpunsă de ferestre dreptunghiulare cu ancadramente simple în forma unei benzi plate, este orientată spre sud-est și are în axul principal un portic în stil neoclasic flancat de două rampe de scară cu trepte și balustradă din piatră.

În frontonul triunghiular, susținut de coloane și stâlpi de colț, s-a aflat odinioară blazonul familiei Kálnoky, îndepărtat în perioada comunistă, dar restaurat în vremurile noastre. Configurarea spațiilor interioare și decorația lor au trecut prin numeroase schimbări de-a lungul veacurilor. Cu ajutorul inventarelor păstrate până azi, decorațiile și funcțiunile acestora pot fi reconstituite. Există în clădire spații mai mari, legate prin uși, ori încăperi mai intime, apărute prin adăugarea bastioanelor. Încăperile au fost acoperite cu tavane plate ori bolți cilindrice cu penetrații. Spațiile interioare erau ornate cu ancadramente de piatră, precum și cu stucaturi, descoperite recent. După ce a admirat arcada și contraforții foișorului de nord-vest, odinioară deschis, atenția vizitatorului este atrasă de un ancadrament de ușă, cioplit cu artă, și restaurat recent, care duce din foișor în clădire. Soclul coloanelor este decorat cu capete de leu cioplite naiv, cu un belciug în gură, deasupra lor se ridică semicoloanele care se termină în capitel cu frunze de acant. Pe montanți se sprijină un lintou decorat la două capete cu volute, între volute se observă ornamente de forma unor frunze, iar acestea cuprind cartușul ce conține deviza familiei Kálnoky. Mai multe dintre ușile castelului au și azi ancadramente din andezit roșu, cu profilatură întoarsă pe soclu spre interior, în stil renascentist târzii. În sala mare a castelului, respectiv în încăperea numită în inventare „palatul”, cercetarea de paramenta identificat în trei nișe de fereastră resturi de stucatură. Formă de proprietate: la sfârșitul anilor ‘90, clădirea a ajuns în proprietatea moștenitorilor, iar datorită familiei Kálnoky, au început lucrările de reabilitare. Consiliul Local din Baraolt a încheiat un contract pentru 49 de ani, Kálnoky Tibor valorificând castelul în circuitul turistic. Dacă doriți să îi treceți pragul veți avea ce povesti prietenilor și iubitorilor de drumeții și frumuseți.