L-am cunoscut în 1973-1974. Eu eram student la Teologie, dânsul era redactor la Editura Albatros și secretar de partid pe editură. Trimiteam la toate editurile propuneri de colaborare. Mă gândeam la tot felul de lucrări și, când credeam că aș putea să le realizez, făceam propunere la câte o editură. Majoritatea răspunsurilor erau negative, dar iată că, într-o bună zi, s-a ivit și unul pozitiv. Propusesem la Editura Albatros, pentru Colecția „Cogito”, cartea Anton Pann. De la lume adunate… Răspunsul editurii era pozitiv, semnat de directorul Mircea Sântimbreanu și redactorul Gheorghe Marin. M-am apucat de treabă. Lucram cu o râvnă, pe care nu știu să mai fi avut-o vreodată….! Era prima mea carte! Adunam cugetări din opera lui Anton Pann, le ordonam tematic. Am făcut și o prefață și am trimis manuscrisul la editură. Nu mică mi-a fost surpriza și bucuria, când am primit răspunsul: cartea va fi publicată. Am dat telefon la editură. Am cerut să vorbesc cu „tovarășul redactor Gheorghe Marin”. Mi-a vorbit frumos, manierat și m-a poftit, când am drum, să-i fac o vizită la Casa Scânteii. N-am putut rezista mult ispitei și m-am dus. A fost sunat de la poartă și a coborât. Era un om de vârstă și de înălțime medie, foarte popular, amabil. M-a luat cu dânsul. Clădirea era imensă. Aproape toate editurile din capitală erau acolo, instituțiile de cultură și multe altele. Mi-a fost teamă să-i spun adevărul, că sunt student la Teologie. I-am spus că sunt la… Filologie. Era exact ce se potrivea mai bine cu cartea mea. Cred că la etajul șase era Editura Albatros. M-a dus în biroul său. Îl împărțea cu Marieta Croicu, apoi cu Doamna Natalia Petruț, redactori la alte secții. Am discutat despre carte. Mi-a dat unele indicații cu privire la pregătirea manuscrisului pentru tipar. M-a dus apoi la director, la Mircea Sântimbreanu. M-a prezentat, i-a spus despre carte cuvinte frumoase și directorul ne-a îndemnat s-o pregătim și „să nu ne pierdem speranța!” A apărut cartea în 1976. Între timp am mai făcut vizite la editură, tratând despre o altă lucrare, Coloana Infinitului, care urma să apară peste câțiva ani în două volume.
De fiecare dată când mergeam la Casa Scânteii, mergeam cu inima strânsă, cu teamă. Eu mă ascundeam în spatele unei minciuni. Eram student la Teologie, nu la Filologie, cum îi spusesem „Domnului Marin”. Într-o zi, când coboram scările, dânsul conducându-mă până la intrare, cum era regula, pe la etajul II am văzut doi domni, care discutau. Domnul Marin mi-a dat un ghiont și mi-a șoptit: „Uite profesorul tău, Domnul Ion Dodu Bălan! Stai, că așteptăm să termine și te prezint. Cu siguranță că se va bucura!” Parcă mi-a căzut cerul în cap. L-am rugat insistent să lase pentru altădată prezentarea. Abia s-a lăsat convins.
După doi ani de studenție, am trecut la fără frecvență. Domnului Gheorghe Marin i-am spus că sunt învățător într-un sat din Mehedinți. M-a invitat, când mai merg în București, să-l vizitez acasă. Mi-a dat adresa. Am pregătit primul volum din Coloana Infinitului. A apărut în 1982. Abia atunci i-am spus Domnului Gheorghe Marin că eu am terminat Teologia și sunt preot într-un sat în Mehedinți. N-a vrut să creadă. În vara aceea a venit cu soția, Doamna Tanța, tot funcționară la Casa Scânteii, la Bârda. Au stat câteva zile. Au mers și la biserică. Abia când m-a văzut slujind s-a convins. Din momentul acela între noi s-a legat o prietenie strânsă. Nu mai erau secrete! I-a spus și directorului, Domnul Mircea Sântimbreanu, dar, spre surpriza dumnealui, directorul a rămas calm. „Domnule, eu cred că directorul știa adevărul! Ei au obligația să ceară informații despre colaboratori. Mă mir însă de ce nu mi-a spus și mie?” Atunci mi-am amintit de zâmbetul ironic al directorului, cu care mă întâmpina de câte ori îl vizitam la editură! Deși știa că n-are voie să-mi publice cărțile, el o făcea totuși!
Gheorghe Marin, originar din Câmpulung Muscel, avea umor și-i plăcea să facă glume. Nu uita să-mi amintească de multe ori că „drumul spre victorie în cultură trebuie udat cu Wisky și afumat cu Kent!” Fiecare carte era o adevărată luptă cu piedici de toate felurile. Teama de cenzură era terorizantă. Fiecare carte, fiecare pagină, fiecare rând trebuia analizat cu maximă atenție, pentru a nu lăsa loc interpretărilor negative sub aspect politic.
Fiecare carte aștepta ani de zile în sertarele editurii, sau ale cenzorilor, înainte de a-și lua drumul spre tipar. La Editura Albatros, sub supravegherea lui Gheorghe Marin și a directorului său am scos în anii următori două volume din Coloana Infinitului și George Călinescu. Fiecare carte însemna muncă, răbdare, abilitate, relații și… noroc. În 17 noiembrie 1983, am făcut o vizită familiei Marin. Cu greu am găsit cinci sticle de vin Murfatlar. Până s-au încălzit sarmalele Doamnei Tanța, am stat de vorbă cu Domnul Marin. Nu mai era secretar de partid și-și dădea drumul la vorbă mai ușor. Mi-a spus: „Domʼle, dacă s-ar putea să nu se mai publice nici o carte în afară de cele politice, de ideologie, dacă s-ar putea ca toți cei care se ocupă cu scrisul să treacă la altă muncă mai „productivă”, atunci ne-am atinge idealul! Se minte, domʼle, se minte fără rușine peste tot. Am ajuns de ne e rușine de noi înșine! Fiecare om joacă un rol dublu în ziua de azi, fiecare se înstrăinează de el însuși! Cum aș putea să stau o zi întreagă în zăpadă ca să aștept covorul rezidențial și să aplaud și să scandez tot felul de lozinci patriotarde cu sinceritate, când eu n-am ce mânca, sau când stau cu paltonul pe mine în casă și dârdâi de frig? Să zicem că noi suntem maturi și mai rezistenți, dar ce fac acele familii, care au copii mici? Noi avem aici gaze la bucătărie. Atât de slab vin, încât de multe ori se stinge flacăra. Puse nevastă-mea o oală cu sarmale pe aragaz de două ore și nici până acum nu se încălzi! Am fost secretarul organizației de partid pe editură. Am zis bogdaproste, când am reușit să mă scap de această sarcină. Mi-era lehamite de atâta minciună, de atâta teatru și-mi era lehamite de toată fanfaronada! Domnul Mircea Sântimbreanu este un mare anticeaușist. Se știe acest lucru, dar nici el nu se sfiește s-o afirme, fapt care face să nu fie bine văzut politic! (…). Domʼle, în domeniul publicațiilor se aplică legea junglei: care e mai tare rezistă și supraviețuiește, care nu, pică! Atât de strâmtă este portița asta, a tiparului, încât nu se mai pune problema valorii propriu-zise a cărții, ci se merge pe principiul: „dai, mergi; nu, stai!” E foarte trist, dar asta e realitatea!”. Gheorghe Marin s-a plâns că-n editură n-au căldură, că le-au anulat prizele, ca să nu folosească radiatoare. Aceeași problemă este și acasă cu căldura. În 1988, pe Domnul Marin l-au dat afară de la Editura Albatros și l-au „avansat” la Centrala Editorială. Păcat. Ceea ce a făcut el cu Colecția „Cogito”, a fost inegalabil. Despre aceasta am și scris și articolul meu a fost publicat în revista Universității din Vermont din Statele Unite: Une prestigieuse collection roumaine des proverbe et un grand éditeur: Gheorghe Marin( în „Proverbium”, The University of Vermont, Burlington, S. U. A., an. V(1988), pp. 167-172). După 1989 relațiile noastre s-au răcit. M-a luat valul. Am înființat editură, am fost solicitat să scriu la mai multe publicații, am fost implicat cu școala. Domnul Gheorghe Marin nu și-a mai găsit echilibrul. După câțiva ani am aflat că s-a stins.
Dumnezeu să te ierte, prieten drag!
