Arhiva zilnică: 18 decembrie 2025

Mănăstirea Căldărușani – în palmele lui Dumnezeu

Data: 10 septembrie 2026 by George V. Grigore

Mănăstirea Căldărușani este unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură bisericească din Țara Românească, una dintre cele mai mari și vechi mănăstiri ortodoxe. Numele ei provine de la configurația specială a locului în care se află aceasta, care are aspectul unei căldări, a unui căuș de palmă. Aflată la mică distanță de municipiul București, pe malul lacului Căldărușani, pe teritoriul comunei Gruiu, în județul Ilfov, mănăstirea poate fi vizitată dacă abordați ca și cale de acces, DN1 București-Ploiești, pe DJ101 Balotești Căciulați-Moara Vlăsiei, apoi DJ 101C spre Lipia, până la mănăstire (40 km). Se mai poate aborda drumul București Ștefănești-Dascălu, apoi DC 184 Dascălu-Moara Vlăsiei; din Moara Vlăsiei, DJ 101, DJ 101C Mănăstirea Căldărușani (37 km). Conform cu prima sa istoriografie (1870), scrisă de Casian Monahul, mănăstirea a fost ctitorită în 1638 de Matei Basarab (1632-1654). Domnitorul muntean – singurul care a ridicat mai multe biserici decât Ștefan cel Mare, voievodul Moldovei – , aflat în conflict cu Vasile Lupu, trecând prin aceste părți, hotărăște să zidească pe locul unui vechi schit de lemn o mănăstire din piatră. Despre existența unei sihăstrii la Căldărușani înainte de 1637 mărturisește și un hrisov din 1615, emis în cancelaria voievodului Radu Mihnea (1611-1616). Matei Basarab va ridica în mijlocul Codrilor Vlăsiei o mănăstire ca o adevărată cetate, zidită între anii 1637-1638, înconjurată pe trei laturi de apele unui lac. Biserica mare a mănăstirii, în plan treflat, cu trei turle, cu hramul Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir, poartă aceeași amprentă arhitecturală ca și Biserica Mănăstirii Dealu (Târgoviște) și cea a Mănăstirii domnești de la Curtea de Argeș. Paul de Alep, însoțitorul Patriarhului Macarie al Antiohiei în Țările Române, face, în 1653, următoarea descriere a mănăstirii: „Este înconjurată de o apă fără sfârșit și fără fund, are hramul Sf. Dumitru și se numește Căldărușani…”. Prin vestita sa școală de copiști, Căldărușaniul a contribuit din plin în veacurile trecute la crearea limbii române literare. Cea mai fecundă perioadă din istoria mănăstirii rămâne totuși sfârșitul secolului al XVIII-lea, când, sub păstorirea Sf. stareț Gheorghe de la Cernica (canonizat în 2005), aceasta devine unul din principalele focare de duhovnicie și cultură ale arealului românesc.

În 1834, tipografia Ungrovlahiei de la București va fi mutată la metocul Cocioc al Mănăstirii Căldărușani, împlinindu-se astfel dorința Sf. Mitropolit Grigore Dascălul (canonizat în 2006), nevoitor un timp în această mănăstire. Biblioteca de la Căldărușani ajunsese una dintre cele mai importante colecții de carte manuscrisă și tipărită din mănăstirile Țării Românești. În 1778 a fost înființată aici o școală de pictură, frecventată chiar și de Nicolae Grigorescu în anii 1854-1855. El a realizat o serie de icoane, dintre care șapte se păstrează până astăzi în bogata colecție muzeală a mănăstirii, după cum urmează: „Sfinții Gheorghe și Dimitrie” (1854); „Sfânta Treime și Încoronarea Fecioarei” (1855); „Iisus Hristos, Dreptul Judecător”; „Sfinții Împărați Constantin și Elena”; „Izvorul Tămăduirii”; „Iisus și Femeia samarineancă”; „Sfinții Stelian, Ștefan și Pantelimon”. Mănăstirea deține o bogată pinacotecă, care are la bază colecția de artă a Mitropolitului Ghenadie Petrescu. Vechea sală a tronului domnitorului Matei Basarab, din Mănăstirea Căldărușani, adăpostește acum Sala Tezaurului aflat aici. Pictura bisericii mari este restaurată de Dimitrie Belizarie în 1911. Între 1950 și 1958 biserica mănăstirii a fost restaurată de PF Justinian Marina. Începând cu 1992, sub stăreția arhim. Lavrentie Gâță, se ridică o nouă stăreție. Biserica din cimitir, cu hramul Sf. Ioan Evanghelistul, datează din 1804, fiind ctitorită de frații Toma și Constantin Crețulescu.

Mănăstirea este o construcţie impunătoare pentru începutul secolului al XVII-lea şi mai ales pentru pustietăţile în care urma să fiinţeze. Ea trebuia să întruchipeze atât bogăţia materială şi spirituală a ctitorului, dar să corespundă şi condiţiilor sociale şi politice ale Ţării Române din acel secol, cu incinte bine întărite, capabile să opună rezistenţă atacurilor armatelor otomane şi bandelor jefuitoare ce plecau uneori din raialele de la Dunăre. Construcţia de tip fortificaţie corespunde planurilor domnitorului de întărire strategică a Ţării Româneşti, într-o epocă în care turcii otomani, ca putere suzerană, nu dădea voie Ţărilor Române să construiască cetăţi de apărare. Pentru eludarea acestei interdicţii se fortificau lăcaşurile religioase, cu ziduri înalte de 6-7 metri şi cu turnul de colţ, ca şi cu metereze, care arătau limpede intenţiile domnitorului de a transforma, la nevoie, mănăstirile în puncte fortificate de apărare, aşa cum se crede că au fost: Sadova, Strehaia, Brâncoveni, Căldăruşani, etc. La ctitoria domnească de pe frumoasa peninsula a lacului Căldăruşani, deşi iniţial chiliile au fost făcute numai cu parter, se pare contrar voinţei voievodului, acestea aveau acoperişul într-o singură apă, cu streaşină spre interior, ceea ce permitea zidului exterior să urce până la 6-7 metri, cum se poate vedea la unele mănăstiri şi astăzi. Aşa sunt: Mănăstirile Sinaia, Aninoasa etc, care au crenele de apărare în pod. Cât priveşte motivele care l-au determinat pe domnitor să ridice această nouă mănăstire ele pot fi mai multe şi anume: situaţia de degradare avansată a schitului de lemn, pe care l-a descoperit aici; fie frumuseţea locului bine ales pentru construcţia unui lăcaş sfânt; sau poate că ochiul său de bun militar a descoperit valoarea strategică a locului şi l-a determinat să construiască o mănăstire impunătoare şi cu plan de cetate, ceea ce ar confirma ideea de apărare strategică, care ar fi cuprins o centură de mănăstiri întărite, ce porneau din sudul ţării pe linia Dunării, de la Sadova, apoi Gura Motrului, Plumbuita şi Slobozia, până aici în inima Munteniei. De altfel în toamna anului 1637, Vasile Lupu a încercat să-l atace, pentru prima dată pe Matei Basarab în această parte de ţară după cum s-a arătat mai înainte. Despre existenţa unei aşezări monahale modeste la Căldăruşani înainte de 1637-1638, pomeneşte şi N. Iorga, vorbind despre Mănăstirea Snagov: „Ţepeş a putut fi ctitor aici, ca şi Matei Basarab la Căldăruşani, ducând mai departe ceea ce altul începuse”. Primele decenii ale secolului al XIX-lea au însemnat pentru mănăstirea Căldărușani un răstimp de prosperitate economic și culturală, continuată apoi până la secularizarea averilor mănăstirești, în anul 1863. Situația sa materială foarte bună cota mănăstirea Căldărușani între mănăstirile mari din țară, împreună cu mănăstirile Tismana, Cozia, Bistrița, Hurez, Radu Vodă, Mihai Vodă, Sărindar, Cotroceni și Văcărești. Astăzi Mănăstirea Căldărușani a fost restaurată, fiind un focar de ortodoxie, o oază de liniște și un obiectiv turistic demn de a fi vizitat.

Familia – vatra originară a genezei națiunii…

Data: 10 septembrie 2026 by Alex. Bochiș Borșanu

Am învățat la istorie, evoluția organizării sociale a omenirii : Familie – Gintă – Fratrie – Trib – Uniune de triburi – Popor (etnie) – Națiune – Stat Național! Aristotel intuise încă din Antichitate că marile comunități umane își au originea în existența familiei. Familia a născut națiunea. Să o respectăm. În istoria poporului român, familia a reprezentat mai mult decât o simplă formă de conviețuire. Ea a fost spațiul în care s-au transmis credința, limba, valorile morale, respectul față de muncă și sentimentul apartenenței la o comunitate. În jurul familiei s-au construit satul românesc, tradițiile, obiceiurile și, în cele din urmă, însăși identitatea națională. De aceea, atunci când vorbim despre familia tradițională românească, nu ne referim doar la o instituție juridică, ci la o realitate socială, morală și spirituală care a asigurat continuitatea generațiilor. Din punct de vedere juridic, familia este întemeiată pe căsătoria liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educarea și formarea copiilor. Dreptul românesc acordă familiei o protecție specială, considerând-o una dintre instituțiile fundamentale ale societății. În cadrul familiei se nasc raporturi juridice de sprijin reciproc, între soți, între părinți și copii, precum și între alte rude apropiate.     Din perspectivă religioasă, familia este privită ca o binecuvântare și ca o comuniune de iubire. În tradiția creștină, căsătoria este considerată o taină prin care bărbatul și femeia își asumă responsabilitatea unei vieți comune, întemeiate pe credință, respect și sacrificiu reciproc. Familia nu este văzută doar ca o asociere între două persoane, ci ca un loc al formării caracterului și al cultivării virtuților. Sub aspect moral, familia reprezintă școala în care omul învață primele lecții despre bine și rău, despre adevăr și minciună, despre responsabilitate și solidaritate. Nici o instituție nu poate înlocui pe deplin influența pe care familia o exercită asupra formării personalității unui copil. Valorile morale nu se transmit prin teorii abstracte, ci prin exemplul viu al părinților și al bunicilor.

În concepția tradițională românească, familia are o structură firească și armonioasă. Componența sa ideală cuprinde bunicii, părinții, copiii și, mai târziu, nepoții. Această succesiune a generațiilor creează o punte între trecut, prezent și viitor. Bunicii sunt memoria vie a familiei. Ei păstrează experiența acumulată și transmit lecții de viață pe care nicio carte nu le poate înlocui. Părinții reprezintă centrul de echilibru și responsabilitate, iar copiii și nepoții sunt expresia continuității și a speranței. Familia formată din părinți și copii constituie nucleul oricărei comunități sănătoase. Căminul familial poate fi definit drept celula de bază a societății, locul în care se formează caracterul, se dezvoltă responsabilitatea și se cultivă respectul pentru lege și pentru semeni. Așa cum sănătatea unui organism depinde de sănătatea celulelor sale, tot astfel stabilitatea unei națiuni depinde de soliditatea familiilor care o alcătuiesc. Misiunea părinților este una dintre cele mai complexe și mai nobile responsabilități sociale. Ei au obligația de a asigura copiilor condiții materiale adecvate, dar și de a le oferi afecțiune, protecție și îndrumare morală. Părinții trebuie să fie primii educatori, primii modele și primele repere de conduită. Prin comportamentul lor, ei îi învață pe copii respectul pentru muncă, cinstea, disciplina, credința și responsabilitatea. În mod firesc, relația dintre generații presupune reciprocitate. Copiii datorează părinților respect, recunoștință și sprijin moral. Pe măsură ce înaintează în vârstă, părinții devin tot mai dependenți de atenția și sprijinul celor pe care i-au crescut. Civilizația românească a cultivat întotdeauna respectul față de părinți și față de bătrâni, considerând această atitudine un semn al maturității morale și al bunei creșteri.

Viața marelui romancier Liviu Rebreanu demonstrează influența decisivă pe care familia o poate avea asupra formării personalității unui om. Provenit dintr-o familie numeroasă, în care educația și disciplina ocupau un loc central, Rebreanu a beneficiat de îndrumarea unor părinți preocupați de dezvoltarea intelectuală și morală a copiilor. Tatăl său, învățător respectat, și mama sa, o femeie cu o sensibilitate aparte, au creat cadrul în care s-a format unul dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii române. Exemplul lor ilustrează puterea educativă a familiei și rolul determinant al acesteia în construirea unui destin. Întrebarea dacă există o familie ideală preocupă deopotrivă sociologii, teologii și moraliștii. În sens absolut, perfecțiunea nu există, deoarece fiecare familie este alcătuită din oameni supuși greșelii. Există însă un ideal familial către care orice familie poate aspira: o comunitate bazată pe iubire, respect, comunicare și responsabilitate. Într-un asemenea cămin, conflictele nu lipsesc, dar sunt depășite prin dialog și înțelegere. Armonia familială se construiește prin relații sănătoase între toți membrii familiei. Soții trebuie să fie parteneri și colaboratori, nu adversari. Părinții trebuie să ofere îndrumare fără exces de autoritate, iar copiii să manifeste respect fără teamă. La rândul lor, bunicii contribuie la echilibrul familiei prin experiență, înțelepciune și afecțiune. Respectul reciproc între generații reprezintă una dintre cele mai valoroase moșteniri ale familiei românești tradiționale.

Modelul ideal de familie nu este definit de avere, poziție socială sau succes material. El este caracterizat de unitate, încredere, solidaritate și capacitatea de a depăși împreună încercările vieții. O familie ideală este aceea în care fiecare membru se simte respectat, protejat și valorizat. Este locul unde bucuriile se împart și necazurile se poartă împreună, unde fiecare generație contribuie la binele comun. Națiunile nu se nasc prin decrete și nici nu se mențin exclusiv prin instituții. Ele se formează lent, de-a lungul generațiilor, prin transmiterea unei moșteniri comune de limbă, credință, tradiții și valori. În cazul poporului român, familia a fost principalul depozitar al acestei moșteniri. În vremuri de restriște, sub dominații străine, în perioade de război sau de dezbinare politică, familia a rămas locul în care s-au păstrat limba română, datinile strămoșești și conștiința apartenenței la același neam. În casa românului s-au transmis poveștile eroilor, respectul pentru înaintași, dragostea pentru pământul strămoșesc și credința în dăinuirea neamului. Astfel, familia nu a fost doar celula de bază a societății, ci și prima școală a patriotismului. Înainte de a deveni cetățean, omul învață în familie ce înseamnă să aparțină unei comunități, să respecte tradițiile și să poarte mai departe moștenirea primită.

Familia rămâne prima și cea mai importantă comunitate din viața omului. Ea este locul în care învățăm să iubim, să respectăm, să muncim și să ne asumăm responsabilități. Familia tradițională românească, alcătuită din bunici, părinți, copii și nepoți, reprezintă expresia unei continuități istorice și morale care a contribuit decisiv la păstrarea identității naționale. Nu există familii perfecte, dar există familii care, prin iubire, sacrificiu și respect reciproc, se apropie de idealul armoniei. Iar acolo unde familia este puternică, societatea însăși devine mai stabilă, mai solidară și mai prosperă. O națiune este la fel de puternică precum sunt familiile care o alcătuiesc. Atunci când familia își păstrează unitatea, credința, respectul pentru muncă și pentru valorile morale, națiunea își conservă identitatea și capacitatea de a dăinui. Vatra fiecărei familii este, în fond, o mică parte din vatra neamului. De aceea, apărarea familiei nu reprezintă doar o datorie față de cei apropiați, ci și o responsabilitate față de viitorul națiunii. Viitorul unei națiuni nu începe în instituții, ci în familie, acolo unde fiecare generație primește moștenirea valorilor și datoria de a o transmite mai departe.”

Chilia Făgeţelu (jud. Olt): intre „Galerie de Artă” și „Muzeu sătesc”…

Data: 10 septembrie 2026 by Redacția

Unde sapă sapa locul sare din pământ norocul! Așa am putea spune și despre fatul că acolo unde apar oameni talentați și sufletiști și natura se comport mai altfel, și cultura este cu totul alta. Așa s-a întțmplat și cu Secţia de etnografie de la Chilia (Făgeţelu) a Muzeului Judeţean Olt, cunoscută şi drept muzeul sătesc de la Chilia Făgeţelu, unde sunt expuse piesele din colecţia creatorului de artă populară Nicolae M. Nica („Cioplitorul de gânduri) și care este singura secţie muzeală din ţară cu o colecţie de peste 300 de sculpturi în lemn, os şi intarsii în lemn cu os şi metal, potrivit şefei secţiei de etnografie, Claudia Balaş. Sculpturile şi diferitele compoziţii artistice realizate de meşterul popular Nicolae Nica din satul Chilia, comuna Făgeţelu, au fost donate de acesta muzeului, în timpul vieţii, fiind expuse în Secţia de etnografie de la Chilia Făgeţelu alături de obiecte de port popular şi de obiecte ce oglindesc principalele ocupaţii şi meşteşuguri din zonă, acestea fiind adunate în timp de Nicolae Nica. Muzeul sătesc de la Chilia Făgeţelu, cu colecţia sa unică de piese a meşterului popular Nicolae Nica, a fost şi subiectul unei prezentări care a avut loc la Muzeul Judeţean Olt. „Tema de anul acesta de Ziua Internaţională a Muzeelor este „Viitorul muzeelor: recuperaţi şi reimaginaţi” şi în acest context am ales ca subiect muzeul de la Chilia Făgeţelu, care provine dintr-o colecţie particulară, donată muzeului, iar prin eforturile deosebite ale colegilor mei a fost transformată într-un muzeu sătesc”, a arătat managerul Muzeului Judeţean Olt, George Smarandache. Prima expoziţie organizată de Nicolae Nica la Făgeţelu a fost amenajată într-o sală de clasă de la şcoala din satul Chilia, în anul 1979, ulterior colecţia artistului popular fiind îmbogăţită şi donată Muzeului Judeţean Olt, a relatat Claudia Balaş.

„Nea Nica a fost un localnic pasionat de istoria poporului, a ţinut foarte la identitatea locală şi a iubit foarte mult locul natal, drept pentru care după peregrinările dumnealui prin Piteşti, după ce a lucrat în diferite domenii în industrie, a revenit pe meleagurile natale şi începând cu anul 1979 el a reuşit să organizeze o mică expoziţie cu tematică etnografică în localul şcolii din satul Chilia, într-o sală de clasă care era liberă. (…) Tot ce a strâns el a donat muzeului pentru a se asigura că acestea vor fi păstrate pentru totdeauna. Aşa se face că începând cu anul 2000, specialiştii au organizat expoziţia din nou şi chiar s-a extins spaţiul de expunere, pentru că şcoala a rămas fără elevi, toţi elevii mutându-se la şcoala din satul Făgeţelu”, a spus Claudia Balaş. La muzeul sătesc de la Chilia Făgeţelu, piesele sunt expuse în trei săli, fiecare cu o altă tematică: o sală în care sunt prezentate piese de port popular de sărbătoare, una în care sunt obiecte ce reflectă principalele ocupaţii ale localnicilor din zona de nord a a judeţului – creşterea animalelor, viticultura, pomicultura -, iar în a treia sală sunt expuse lucrările creatorului de artă populară Nicolae Nica. „A treia sală, cea mai spectaculoasă, aş spune eu, şi care stârneşte entuziasmul şi aprecierile tuturor celor care vin să viziteze această colecţie este sala în care sunt expuse toate lucrările creatorului Nicolae Nica. Lucările constau în sculpturi în lemn, spectaculoase aş zice eu că sunt sculpturile în os şi lucrările cu intarsii în lemn cu os. Tehnica aceasta este foarte veche. (…) Pot să spun legat de aceste obiecte de sculptură în os şi intarsii în lemn cu os, că suntem singurul muzeu din ţară care are o astfel de colecţie. Sunt în jur de 300 de piese, lucrările lui Nicolae Nica. Ingenioase sunt şi sculpturile în lemn, esenţă de lemn tare, pe teme filosofice. Lucrările dumnealui surprind aspecte din viaţa satului, scene istorice, personaje istorice, scene religioase”, a arătat etnograful Claudia Balaş. Secţia muzeală de la Chilia Făgeţelu a fost reorganizată în ultimii ani, piesele au fost curăţate, conservate şi expuse într-o nouă modalitate. „Nicolae Nica asta a făcut cu istoria locului, cu istoria neamului, le-a reimaginat şi reinterpretat” a argumentat Claudia Balaş. (G.V.G.)

Numărul 793

Data: 9 septembrie 2026 by Administrator

Descarcă PDF

S-a întîmplat în România un lucru de importanță europeană, chiar euro-atlantică!

Data: 9 septembrie 2026 by Maria Diana Popescu

Stimabili cetățeni, s-a produs un miracol instituțional: de astăzi înainte este suficient să fii destul de aproape de cineva care are o funcție. Iar dacă acel cineva este președintele României, apropierea capătă, printr-o misterioasă transmutație protocolară, valențe diplomatice. Asta explică plimbarea Belei la Kiev, la reuniunea internațională a primelor doamne și primilor domni. Un eveniment solemn în coate, cu fotografii oficiale, mîncăruri de lux, discursuri golite de sens, drapele și tot arsenalul vizual al diplomației. Singurul element care a lipsit din această construcție impecabilă este unul banal: calitatea oficială a împricinatei. Ea nu-i soția președintelui României. E concubina sa. Hai să elucidăm termenul de concubină, ca să nu fiu iar înjurată. Termenul folosit în jurisprudență și în limbajul juridic pentru un bărbat și o femeie care trăiesc împreună este „concubinaj”, iar persoanele aflate într-o asemenea relație se numesc „concubini”. Concubinajul nu este o stare civilă și nici echivalent juridic cu căsătoria. Ce spune legea? Curtea Constituțională a României, în Decizia nr. 699/2020, folosește explicit noțiunile de „concubinaj”, „relații de familie de facto (de concubinaj)” și „concubini”. Tot Curtea precizează că „legea română nu recunoaște concubinajul ca formă de conviețuire” în sensul unei instituții juridice echivalente căsătoriei. Bela nu este aleasă, numită sau învestită într-o funcție publică. Nu este demnitar, ambasador, ministru ori reprezentant al statului în virtutea unei funcții prevăzute de lege. Și totuși, a aterizat Kiev, ca musca în lapte. Cineva va spune că aceasta este doar o chestiune de protocol. Și tocmai aici începe comedia.

Protocolul, în România, a căpătat o putere pe care Constituția o cam privește cu oarecare gelozie. Pe concubina șefului statului, protocolul o poate transforma, după împrejurări, în „prima doamnă”. Nu prin alegeri, nu prin numire, nu prin lege, ci printr-o specie autohtonă de consens administrativ: toată lumea se poartă ca și cum funcția ar exista și, prin urmare, ea există ilicit. Exact genul de situație care ar fi făcut deliciul lui Caragiale. O funcție fără funcție, o reprezentare fără mandat, o solemnitate fără temei și o titulatură care plutește deasupra realității juridice precum o panglică roșie legată de un ambalaj gol. Și poate că aici se află adevărata inovație românească. Am reușit să despărțim calitatea de calitatea oficială. Nu mai trebuie să fii ceva pentru a fi tratat ca și cum ai fi acel ceva. Trebuie doar să fii prezent în locul potrivit, lîngă persoana potrivită, într-o fotografie suficient de oficială. La Kiev, această invenție administrativă a căpătat însă o dimensiune internațională. În timp ce președintele României a participat la anumite momente prin videoconferință, concubina sa a fost prezentă fizic, în decorul diplomatic al summitului. Imaginea este aproape perfectă: șeful statului în format digital, concubina sa, în format fizic.

România a găsit, iată, formula optimă pentru diplomația modernă: președintele apare pe ecran, iar „prima concubină”, în fotografie. Nu trebuie să fii cinic pentru a observa nepotrivirea. E suficient să fii curios. În ce calitate a participat? Cine a desemnat-o? Ce mandat a avut? Ce autoritate a exercitat? A reprezentat România sau a participat ca invitată, în calitate personală? Dacă a fost doar o invitată, de ce este tratată în spațiul public ca „prima doamnă”? Dacă a reprezentat România, în baza cărei calități oficiale? Sînt întrebări simple, aproape primitive într-un stat de drept. Nu este nimic scandalos ca tovarășa concubină a unui președinte să fie invitată la un eveniment internațional. Nici măcar nu este ceva ce ar trebui interzis. Dar una este participarea unei persoane private și alta este reprezentarea unui stat. Între cele două există, în mod normal, o instituție, un mandat, o regulă, o răspundere. La noi, între ele pare să existe o fotografie.

Poate că asta este noua noastră formă de protocol: dacă fotografia este suficient de oficială, întrebările despre calitate devin aproape indecente. În definitiv, ce mai contează că România este republică, că funcțiile publice au atribuții precise și că reprezentarea statului nu ar trebui să depindă de arborele genealogic, matrimonial sau sentimental al ocupantului Palatului Cotroceni?

Avem o „primă doamnă”. Doar că nu avem, din cîte știm, funcția. Și nici soția. Avem însă decorul, solemnitatea și imaginea. Iar în politica românească, stimabili, cînd decorul este complet, instituția poate lipsi liniștită. Nu o mai observă nimeni. Așadar, ne-am pricopsit cu o primă doamnă de ceva vreme! Nu vă grăbiți să căutați în Constituție. Constituția, sărmana, n-a fost informată. Nici în Monitorul Oficial n-o să găsiți decretul de numire. Nici în organigrama Administrației Prezidențiale. Și dacă primatul apare în fotografiile oficiale, înseamnă că există. Ce Dumnezeu! Doar n-o să ne împiedicăm tocmai acum de niște amănunte juridice. Doamna Bela este concubina președintelui României. Atît știm cu certitudine. Soție nu este. Demnitar nu este. Funcție publică nu ocupă. Dar iată că, printr-o subtilă operațiune de protocol, a ajuns la Kiev. Aici, stimabili, se termină administrația și începe Caragiale. Căci în România lucrului bine făcut lăsat de Iohannis, dacă ești suficient de aproape de funcție, poți dobîndi și ceva din funcție. Nu prin lege. Prin atmosferă. Prin protocol. Prin împrejurări.

Să fim serioși: ce mai înseamnă astăzi o calitate oficială? Altădată trebuia să fii ministru, ambasador, parlamentar, consilier, trimis special. Acum este suficient să fii concubină și să fii invitată la evenimente unde se tîrguiesc lucruri mari între oameni care chiar au funcții. Este un progres democratic extraordinar. Și iată paradoxul: președintele României nu merge personal la Kiev, ci participă prin videoconferință, în timp ce partenera sa merge fizic. Asta demonstrează că tehnologia românească a făcut un pas înainte. Președintele se poate deplasa electronic. Partenera se deplasează fizic. Statul este reprezentat, așadar, simultan în două dimensiuni: una digitală și una sentimental-protocolară. Mai rar așa diplomație! Într-o republică, „prima doamnă” nu este, în principiu, o funcție de stat. Este o titulatură protocolară asociată, de regulă, soției șefului statului. Dar noi suntem moderni. Atît de moderni încît am eliminat și inconvenientul căsătoriei. Avem prima doamnă fără căsătorie, reprezentare fără mandat și funcție fără funcție. Ce mai vrem de la progres? Dacă tot am ajuns aici, propun să mergem pînă la capăt. Să înființăm oficial: prima parteneră; primul prieten; primul cumnat; prima soacră. Nu problema este că Bela a mers la Kiev. Problema este această teribilă ceață instituțională în care România pare să fi intrat cu tot alaiul: nu știm exact cînd o persoană privată devine reprezentant al statului, în ce temei și cine îi conferă această autoritate. Dar, desigur, acestea sînt detalii. În România, stimabili, detaliile sînt dușmanul principal al protocolului. Important este să avem fotografii oficiale. Și, mai ales, să nu pună nimeni întrebarea aceea vulgară, administrativă și profund necaragialiană: „În baza cărei legi?” Că doar n-o să stricăm o ceremonie internațională cu Constituția! Așadar, minunea s-a produs. Nu s-a anunțat prin decret, n-a trecut prin Parlament, s-a instalat discret, prin protocol, fotografii oficiale și multă solemnitate. România vine cu propria inovație instituțională. Este, trebuie să recunoaștem, o contribuție originală la dreptul internațional al protocolului. La noi, nu mai este necesară căsătoria. Este suficientă apropierea. Nu mai este necesar mandatul. Este suficientă fotografia. O chestiune de… calitate. Să fim însă optimiști. Dacă modelul concubinajului în funcții oficiale se generalizează, România poate deveni un pionier mondial. De ce să mai avem funcții publice? Vom avea funcții afective, sentimentale. La fel cum concubina președintelui, prin simpla relație sentimentală, a primit un mandat de reprezentare a României. Următorul pas ilogic ar fi ca statul să-și publice organigrama sentimentală. De aici pînă la prima doamnă a fost doar un pas. Un pas de protocol. Un pas fără lege. Dar cu fotograf. Și covor roșu.

În concluzie: în timp ce președintele României participa la reuniunea internațională prin videoconferință, concubina a fost primită de comediant și de soția acestuia. Democrația românească are, iată, și avantajul teleportării instituționale: funcția nu există, dar protocolul o vede. Constituția? Nu, mulțumim. Avem protocol. Simplu, eficient, fără birocrație. Și mai ales fără alegeri. În fond, de ce să mai complicăm lucrurile cu instituții, legi și atribuții cînd avem protocolul? Protocolul rezolvă tot. Dacă te așază la masa potrivită, ai deja jumătate din funcție. Cealaltă jumătate o face presa.

România reprezentată de cine? Și aici ajungem la întrebarea care merită pusă fără patimă și fără propagandă: cînd concubina șefului statului participă la un eveniment internațional și transmite mesaje în numele României, vorbește în nume personal sau în numele statului? Dacă vorbește în nume personal, foarte bine. Orice cetățean are dreptul la opinii și solidaritate. Dacă vorbește în numele președintelui, atunci ar fi util să știm prin ce mecanism a primit această însărcinare. Iar dacă vorbește în numele României, întrebarea devine și mai interesantă: cine i-a conferit această calitate? Nu este o problemă despre rochie, geantă, tocuri, avion, Kiev sau fotografie. Este o problemă despre cine reprezintă statul român și în baza cărei autorități. Bela are tot dreptul să fie invitată și la Moscova și la Tel Aviv, dar acasă, în familiile gazdelor. Are tot dreptul să participe la evenimente umanitare și să transmită mesaje de solidaritate. Nimeni nu contestă dreptul unei persoane private de a susține cauze în care crede. Dar într-o republică serioasă trebuie să existe o linie clară între concubina unui președinte și o reprezentantă oficială a statului. Altfel, riscăm să ajungem la o situație caraghioasă: România să descopere că anumite funcții publice nu mai trebuie ocupate. Trebuie doar să fii suficient de aproape de cineva care le ocupă. Iar dacă mîine se va organiza un summit al „primilor parteneri, partenerelor și rudelor de gradul întîi ale liderilor”, probabil că România va fi pregătită. Cu delegația completă. Ca în cazul primei doamne fără funcție – concubina președintelui care a făcut-o pe-a diplomata la Kiev.

Un verbal aiurito birocratic…

Data: 9 septembrie 2026 by Petru Jipa

Nicușor Dan, către noii magistrați absolvenți ai Institutului Național al Magistraturii: „Nu cred că există profesie administrativă în țara asta în care imaginea statului român să fie mai legată de o persoană care exercită o funcție în statul român. Deci, dacă un justițiabil consideră că i s-a făcut dreptate de către unul dintre dumneavoastră, va avea încredere în statul român. Dacă el consideră că nu i s-a făcut dreptate, va avea un dubiu ceea ce privește dreptatea în însăși societatea noastră. Cred că sunt niște tentații pe care un tânăr magistrat le are, pe care le-am experimentat în experiența mea de câteva mii de ore prin sălile de judecată. Există o tentație a suficienței, pe care, din nou, am văzut-o la câțiva din magistrați. Același lucru: unu – e în joc imaginea statului român, doi – pentru dezvoltarea personală, nu e bine. Am văzut o tentație de a da dreptate statului. Nesănătoasă. Pentru că, dacă lași statul să greșească o dată, va greși și a doua oară, și a treia oară. Îmi aduc aminte – în 2020, am preluat mandatul de primar general, „până unde o să forțez în relația asta?”, mă întrebam eu atunci. Și, bineînțeles, prietenii, lumea, îmi spuneau „oh, săracul, e așa delicat, o să-l mănânce”. Aveți curajul propriei opinii, pentru că tot timpul povestea despre sistem este mult mai impresionantă decât ceea ce numim sistem. Ăsta este sensul meseriei dumneavoastră, a găsi bunul echilibru în lucrurile pe care aveți să le tranșați. Principiul proporționalității, nu-i așa? Există un grad destul de redus de încredere al oamenilor din sistemul de justiție. Un lucru bun este că am separat cercetarea penală de televizor”. Asta e o replică de-a dreptul genială. Am supraviețuit cu brio unui discurs care avea toate șansele să fie un verbal aiurito birocratic, dar care s-a dovedit a fi, de fapt, extrem de coerent și de substanțial în haosul gândirii gânditoare.

Ca să rezumăm selecția de „perle” pe care am reușit să le digerăm fără daune cerebrale: Ego-ul magistratului; Imaginea statului. O presiune enormă, dar perfect adevărată. Omul ăsta știe că justiția e „fața” statului. „Tentația suficienței” e un mod elegant de a spune „nu vă credeți zei, că o să vă iasă pe nas”. „Tentația de a da dreptate statului”- aici e bomba. Un viitor primar (pe atunci) care le spune judecătorilor să nu fie turnătorii statului. Foarte rar am auzit. „Nu cred că există profesie administrativă în țara asta în care imaginea statului român să fie mai legată de o persoană care exercită o funcție în statul român”. Asta e o replică de-a dreptul genială!

Or, hai să disecăm discursul lui Nicușor Dan și să găsim fracturile logice (că doar n-o fi perfect doar pentru că e matematician): Concluzia nu decurge din premise (Non sequitur) „Am văzut o tentație de a da dreptate statului. Nesănătoasă. Pentru că, dacă lași statul să greșească o dată, va greși și a doua oară, și a treia oară.” Fractura: De ce nu dai dreptate statului când statul are dreptate? El pornește de la premisa că magistratul e tentat să fie de partea statului în mod artificial. Dar concluzia lui („nu dați dreptate statului”) devine ea însăși o generalizare. Dacă unui magistrat i se prezintă un caz în care statul are dreptatea de partea lui, să nu-i dea dreptate de frica unui precedent? Asta e exact aceeași eroare, dar în oglindă. Principiul proporționalității pe care îl invocă imediat după se contrazice flagrant. Apelul la autoritate personală (și falsă simetrie) „…pe care le-am experimentat în experiența mea de câteva mii de ore prin sălile de judecată.” Fractura: Nicușor Dan e matematician și om politic, nu avocat și nu judecător. A sta „mii de ore prin săli de judecată” în calitate de reclamant/pârât (el a dat în judecată primăria sau a fost dat în judecată ca activist) nu îți dă autoritatea de a vorbi despre tentațiile interioare ale magistratului. E ca și cum un pacient care a stat mii de ore prin spitale le-ar spune medicilor cum să opereze. Experiența de „consumator” nu e sinonimă cu experiența de „profesionist”. „Nu cred că există profesie administrativă în țara asta în care imaginea statului român să fie mai legată de o persoană…” Fractura: Poate fi adevărat, dar e o opinie personală, nu un argument. El face o ierarhie subiectivă a profesiilor după impactul asupra imaginii statului. Un polițist de frontieră, un medic de la urgențe sau un profesor pot avea un impact cel puțin la fel de mare asupra imaginii statului pentru un cetățean obișnuit. Magistratul e important, dar nu e singurul care „face statul” în ochii omului. Falsa dilemă. „Dacă un justițiabil consideră că i s-a făcut dreptate va avea încredere în statul român. Dacă el consideră că nu i s-a făcut dreptate, va avea un dubiu”. Fractura: Omul nu e o mașină binară. Poate să piardă un proces și să aibă încredere în sistem pentru că a înțeles raționamentul. Sau poate să câștige și să nu aibă încredere, crezând că a fost o excepție. El reduce încrederea cetățeanului la un simplu interes personal satisfăcut/nesatisfăcut, ceea ce e psihologic fals. Și acum ambiguitatea tragicomică. „Aveți curajul propriei opinii, pentru că tot timpul povestea despre sistem este mult mai impresionantă decât ceea ce numim sistem”. Fractura: Ce înseamnă „povestea despre sistem e mai impresionantă decât sistemul”? E o frazeologie goală. Adică sistemul e mai puțin rău decât se spune? Sau mai rău? Sau e doar o iluzie? E un fel de „have courage” generic, care nu spune nimic concret. Concluzia finală: Discursul e emoțional și inspirațional, dar logic e varză (ca orice discurs politic, de altfel). E un mozaic de: Generalizări. Anecdote personale irelevante. Sfaturi care se contrazic reciproc. O concluzie care nu are treabă cu introducerea. Începe cu „statul e sacru, magistratul e fața lui”, continuă cu „nu dați dreptate statului că e nesănătos”, termină cu „statul face lucruri bune (separarea de media, TV)”. Așa cum vorbeam în articolul trecut despre „separarea puterilor în stat”. Se pare că Romanii aveau un loc unde gladiatorii se omorau între ei, dar știau să facă justiție: Dreptul Roman. Iluzia că dacă ai trecut prin Roma ai înțeles și ce înseamnă „Dreptul Roman” este de fapt o varză de Bruxelles. Să fie pace!

Avertizorul de integritate: drone, spațiul aerian, Marea Neagră, Ucraina, NATO și miliardele pentru apărare…

Data: 9 septembrie 2026 by Zoe Dantes

…Drone. Multe drone. Spațiu aerian încălcat. Drone maritime. Explozibili. F-16 ridicate în misiune. Sisteme antiaeriene care trebuie cumpărate. Radare care trebuie modernizate. Miliarde de euro care trebuie cheltuite. Și o țară aflată pe flancul estic al NATO, la granița unui război care durează de ani. Războiul pe xare l-ați susținut, dorit și finanțat de voi, ăștia „frumoși, liberi și demoncrați”. Noi știm doar că vă plac banii! Mai ales alea pe paraîndărături! Pe noi nu ne puteți minți! Mai ales că Putin a dat „ortul popii” de prea multe ori ca să mai ținem minte! (…) România nu mai poate trata problema dronelor ca pe o succesiune de incidente izolate. Cifrele oficiale ale Ministerului Apărării, actualizate la 2 septembrie 2026, vorbesc despre 133 de atacuri în apropierea frontierei României de la începutul războiului din Ucraina, 44 de pătrunderi neautorizate în spațiul aerian național, 86 de misiuni de interceptare, patru drone doborâte și 70 de drone sau fragmente identificate, recuperate ori neutralizate. Numai în 2026 sunt contabilizate 66 de atacuri în apropierea frontierei, 25 de pătrunderi neautorizate și 51 de misiuni de interceptare. În august, ministrul Miruță vorbea despre peste 100 de drone detectate de radarele românești într-un interval de numai 96 de ore, în contextul atacurilor asupra porturilor ucrainene de la Dunăre. Așadar, problema nu mai este dacă România poate fi atinsă de efectele războiului. România este deja în zona de risc. Întrebarea reală este cât de bine este pregătită să răspundă. La Galați, o dronă de origine rusă a ajuns pe acoperișul unui bloc de locuințe și a explodat. În iulie, România a doborât, pentru prima dată, o dronă străină în propriul spațiu aerian, în zona Buzăului. În august, un avion spaniol F-18 al NATO a doborât o altă dronă care intrase în spațiul aerian românesc. Iar dacă adunăm aceste incidente cu toate celelalte, avem deja imaginea unei frontiere care nu mai poate fi privită doar prin comunicate.

Și aici apare prima întrebare grea pentru ministrul Apărării: ce avem astăzi, concret, în teren? Nu ce vom avea în 2027. Nu ce vom avea în 2030. Nu ce se află în contracte și în prezentări. Ce avem acum? Ce capacitate reală de detectare, identificare, urmărire și neutralizare există astăzi în România? Cât de repede poate fi luată o decizie atunci când o dronă se apropie de o localitate? Ce s-a schimbat efectiv după incidentul de la Galați? Ce lecții au fost transformate în proceduri, echipamente și oameni? Și, mai ales, dacă o dronă intră în spațiul aerian românesc deasupra unei zone populate, ce poate face România fără să transforme apărarea populației într-un risc suplimentar pentru populație? Sunt întrebări legitime. Nu sunt întrebări împotriva armatei. Sunt întrebări pentru armată. Pentru că războiul nu se mai poartă doar deasupra Ucrainei. Pe 5 iunie, în apropierea Portului Constanța, o dronă navală a fost observată în zona unei dane portuare și s-a autodetonat. Autoritățile române au aflat ulterior că era vorba despre unul dintre cele patru vehicule maritime fără pilot pierdute de Ucraina după ce comunicațiile cu acestea fuseseră întrerupte. Ucraina a transmis că nu mai deținea controlul asupra traiectoriilor și că incidentul ar fi putut fi provocat de războiul electronic rusesc. România a cerut atunci un canal tehnic permanent de comunicare și proceduri operaționale pentru notificarea rapidă a riscurilor din Marea Neagră. Mai mult, partea română a cerut Ucrainei ca dronele navale lansate în Marea Neagră să fie programate să se autodistrugă într-o zonă sigură, în afara zonelor de interes ale României, în cazul pierderii controlului. Ministerul Apărării a anunțat că Ucraina a răspuns la 14 întrebări adresate de partea română. Foarte bine. Atunci de ce nu aflăm public, în măsura în care securitatea națională permite, care au fost cele 14 întrebări și care au fost cele 14 răspunsuri? Ce s-a schimbat după acest episod? Ce garanții există astăzi? Ce procedură funcționează efectiv și cine răspunde dacă ea nu funcționează?

Apoi avem Neptun Deep. În august, două drone de tip Gerbera, posibil echipate cu explozibili, au fost descoperite în zona economică exclusivă a României, în apropierea perimetrului Neptun Deep, la zeci de mile marine de Constanța. Una dintre situații a implicat ulterior intervenția aviației militare, iar o dronă maritimă a fost lovită de un F-16. Ministrul Apărării a anunțat ulterior că aceasta avea explozibili și se afla la câteva sute de metri de infrastructura critică offshore și de sute de muncitori. Aici discuția depășește deja problema unei drone care rătăcește pe mare. Vorbim despre infrastructură energetică strategică, despre oameni, despre investiții de miliarde și despre o zonă pe care România trebuie să o poată proteja. Cine asigură permanent supravegherea acestei zone? Care sunt capacitățile permanente și care sunt cele mobilizate punctual? Cât de repede poate fi identificată o amenințare? Ce se întâmplă dacă nu este una, ci sunt zece? Și dacă avem de apărat simultan porturi, infrastructură energetică, localități și obiective militare, care este planul pentru situația în care amenințările vin din mai multe direcții? În acest punct intră în scenă miliardele. România a semnat prin mecanismul SAFE contracte de miliarde de euro pentru modernizarea apărării. Avem aproape 3,34 miliarde de euro pentru 298 de mașini de luptă și derivate, aproape 982 de milioane pentru sisteme anti-dronă Rheinmetall, peste 920 de milioane pentru nave de patrulare și intervenție, aproximativ 450 de milioane pentru muniție de 35 mm, alte sute de milioane pentru elicoptere H225M Caracal și pentru radare Thales, plus contractul pentru sistemele SHORAD/VSHORAD și alte proiecte. Pe hârtie, cifrele arată impresionant. Problema este că apărarea României nu se face pe hârtie. O parte dintre livrări sunt eșalonate până în 2027, 2030 sau chiar mai departe. Și atunci întrebarea devine inevitabilă: ce apără România până sosesc toate aceste sisteme? Cu ce acoperim golurile dintre contract și livrare? Ce capacități au fost considerate urgente și ce capacități au fost împinse în timp? Cât din producție se realizează efectiv în România și cât se întoarce în economia românească? Și, mai ales, cine răspunde dacă diferența dintre ceea ce avem acum și ceea ce vom avea peste patru ani devine, între timp, vulnerabilitatea prin care intră amenințarea?

Dar există un dosar despre care Avertizorul nu poate trece mai departe fără să se oprească: Ucraina. Nu pentru că România ajută Ucraina. Ajutorul acordat unui stat aflat în război poate avea argumente strategice, politice și morale. Problema este transparența banilor publici și a deciziilor statului român. În ultimii ani, o parte importantă a informațiilor despre ajutorul militar acordat Ucrainei a fost clasificată. Fostul ministru al Apărării Ionuț Moșteanu a vorbit public despre mai multe tranșe de ajutor militar menținute secrete prin decizii ale CSAT. Președintele Nicușor Dan a explicat, la rândul său, că unele componente ale ajutorului militar trebuie să rămână secrete pentru motive de securitate. Iar ministrul Radu Miruță a spus că România nu are de ce să fie considerată dezavantajată pentru că ajută Ucraina și că s-a discutat inclusiv în CSAT despre de clasificarea informațiilor care pot fi făcute publice. Perfect. Atunci Avertizorul întreabă simplu: cât putem afla? Nu cerem coordonate militare, trasee, operațiuni sau informații care ar pune în pericol oameni. Cerem cifrele pe care un stat democratic ar trebui să le poată explica. Câte acte ale Guvernului au aprobat ajutor militar pentru Ucraina din 2020 până astăzi? Care sunt datele lor? Cine a decis clasificarea? În baza cărui act normativ? Pentru ce perioadă? Ce poate fi desecretizat acum? Cât a costat efectiv ajutorul acordat de România? Ce echipamente au fost scoase din stocurile armatei române și care a fost valoarea lor contabilă? Cu ce cost au fost înlocuite sau urmează să fie înlocuite? Ce impact a avut transferul acestor echipamente asupra capacității de apărare a României? Cine a evaluat acest impact și cine și-a asumat decizia? Acestea nu sunt întrebări împotriva Ucrainei. Sunt întrebări pentru statul român. Pentru că, dacă un cetățean trebuie să plătească taxe și impozite, are dreptul să știe măcar cât a costat o decizie publică, chiar dacă detaliile operative rămân clasificate.

Mai există și proiectul prin care România și Ucraina urmăresc dezvoltarea și producerea de drone, cu o finanțare de aproximativ 200 de milioane de euro prin SAFE. Este un proiect strategic și poate deveni o oportunitate reală pentru industria românească de apărare. Tocmai de aceea trebuie explicat limpede: ce produce România, unde produce, cine produce, ce rămâne în România, ce transfer tehnologic există și cum sunt protejate interesele statului român? Dacă investim sute de milioane într-o capacitate industrială comună, atunci publicul trebuie să știe ce primește România în schimb. Nu toate detaliile tehnice, evident. Dar direcția banilor, rezultatul economic și obiectivul strategic trebuie să poată fi explicate. Și mai este NATO. România nu este singură, iar prezența aliată este una dintre garanțiile majore ale securității noastre. România a cerut sprijin aliat pentru consolidarea capacităților anti-dronă și pentru protejarea flancului estic, inclusiv a Deltei Dunării. Au fost discutate proiecte pentru avertizare timpurie, supraveghere aeriană și apărare împotriva amenințărilor aeriene de nivel inferior. România participă la proiecte multinaționale și încearcă să își modernizeze apărarea. Toate acestea sunt lucruri bune. Însă alianța nu trebuie să devină niciodată pretext pentru a nu mai pune întrebări despre propria capacitate. Dacă un F-18 spaniol trebuie să doboare o dronă intrată în spațiul aerian românesc, avem un semn al solidarității NATO. Avem în același timp și un semn că apărarea României funcționează într-un sistem în care aliații pot fi nevoiți să intervină. Așadar, care este nivelul real de autonomie al României în apărarea propriului spațiu aerian și ce trebuie să construim astfel încât sprijinul aliat să fie un multiplicator de forță, nu soluția de bază pentru fiecare incident?

Dosarul Miruță nu se oprește însă la drone, bani și contracte. Ministrul a vorbit public și despre nereguli descoperite la Murfatlar: folosirea unor militari în interes personal, decontări pentru bunuri personale și ale familiei, servicii la domiciliu, probleme legate de chirii, alimente și alcool, dar și o lipsă de aproximativ 1.700 de litri de motorină. Dacă aceste lucruri au fost constatate în urma unor verificări, atunci următoarea întrebare este una simplă: câte asemenea situații există în sistem? Cât au costat? Ce controale au fost făcute înainte? Ce sancțiuni au fost aplicate? Ce recuperări de prejudicii au fost dispuse? Și ce mecanism există pentru ca asemenea practici să nu fie descoperite doar după schimbarea unui comandant sau după intervenția ministrului? O armată puternică nu înseamnă numai avioane, rachete și nave. Înseamnă și disciplină administrativă, control financiar, responsabilitate și oameni care știu că resursele armatei nu sunt proprietatea nimănui. Iar pentru că un ministru al Apărării nu vorbește doar despre apărare, trebuie să ne amintim și episodul Greenland. Radu Miruță a discutat public, la începutul anului, despre scenariul unei eventuale implicări militare europene în Groenlanda și despre poziția pe care România ar putea să o adopte într-un asemenea context, într-o perioadă în care subiectul provocase tensiuni între Statele Unite și unele capitale europene. Ulterior, USR a respins acuzațiile potrivit cărora ministrul ar fi susținut trimiterea de militari români în Groenlanda. Așadar, nu avem nevoie de interpretări și nici de caricaturizări. Avem nevoie de o clarificare instituțională: care este procedura prin care România poate decide participarea militară într-un teatru extern, cine decide, ce mandat este necesar și care este poziția strategică a Ministerului Apărării atunci când apar asemenea crize internaționale? Pentru că fiecare declarație a ministrului Apărării poate avea consecințe diplomatice și strategice, iar funcția presupune mai mult decât buna intenție.

Domnule Miruță, Avertizorul de Integritate nu vă cere imposibilul. Nu vă cere să publicați informații clasificate. Nu vă cere să puneți în pericol operațiuni militare. Nu vă cere să divulgați ceea ce, prin natura lui, trebuie să rămână secret. Vă cere însă să separați clar ceea ce este secret militar de ceea ce este pur și simplu informație administrativă pe care cetățeanul are dreptul să o cunoască. Vă cere să spuneți ce ați găsit, ce ați schimbat, ce ați cumpărat, cât a costat, când vine, ce lipsește și cine răspunde. Vă cere să explicați ce s-a întâmplat cu ajutorul acordat Ucrainei, ce poate fi desecretizat și ce rămâne secret în baza legii. Vă cere să arătați unde este România astăzi, nu doar unde sperăm să fie în 2030.
Pentru că, în fond, acesta este dosarul. Nu Radu Miruță omul. Nu fotografia de la popotă. Nu pofta de mâncare. Nu partidul. Nu simpatiile politice. Nu ura și nici admirația. Este Ministerul Apărării al României, într-un moment în care România se află la granița unui război, iar spațiul nostru aerian și maritim a devenit parte din realitatea acestui război. Este vorba despre drone care intră în spațiul aerian, despre nave fără pilot care ajung în apropierea porturilor, despre infrastructură energetică strategică, despre miliarde de euro pentru înzestrare, despre ajutor militar acordat Ucrainei și despre informații care au fost ascunse de ochii publicului sub eticheta secretului. În asemenea condiții, un ministru al Apărării nu trebuie să ne ofere doar comunicate. Trebuie să ofere o imagine completă asupra stării de pregătire a țării. Avertizorul de integritate nu pronunță verdicte. Avertizorul pune întrebările pe care instituțiile trebuie să fie capabile să le suporte. Iar răspunsul pe care îl așteptăm nu este unul de partid, nu este unul electoral și nu este unul făcut pentru televiziuni. Este un raport public, clar și complet despre apărarea României: capacități existente, vulnerabilități, contracte, termene de livrare, bani cheltuiți, bani promiși, ajutor acordat Ucrainei, informații clasificate și informații care pot fi desecretizate, responsabilități și rezultate. Pentru că miliardele se pot număra. Dronele se pot număra. Contractele se pot număra. Iar responsabilitatea, la fel. România așteaptă nota de plată.

Avertizorul întreabă. Istoria ține minte…

Statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare – Învingătorul de la Podul Înalt

Data: 8 septembrie 2026 by George V. Grigore

Ștefan cel Mare este un domnitor ce va rămâne veșnic în istoria țării noastre pentru pentru tot ce a făcut în viața sa pământească. Urmașii l-au sfințit și slăvit întru-aducerea aminte, pomenindu-l, reconstruindu-I cetățile și mănăstirile -biserici și ridicându-i statui. Una dintre acestea este și statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare de la Podul Înalt. Statuia ecvestră se află pe teritoriul satului Băcăoani, comuna Muntenii de Jos, la aproximativ 12 km sud de Vaslui. Este situat la circa 300 metri faţă de satul Băcăoani pe DN24. Oricine trece pe aici îi este imposibil de a nu vedea această statuie impozantă.

Statuia are o înălţime de 6,90 metri şi o greutate de 19 tone, fiind aşezată pe un soclu de marmură înalt de opt metri. Este ridicată pe locul desfăşurării celebrei bătălii de la Podul Înalt și îl reprezintă pe Ştefan cel Mare călare (statuie ecvestră). Monumentul de bronz a fost dezvelit pe data de 15 octombrie 1975 cu prilejul aniversării a 500 de ani de la victoria de la Podul Înalt de la Vaslui conduşi fiind de Ştefan cel Mare împotriva ostaşilor turci (10 ianuarie 1475) într-o bătălie ce părea pierdută chiar până să înceapă. Statuia a fost realizată de sculptorul român Mircea Ştefănescu, căruia i s-a decernat şi Premiul Academiei Române „Ion Andreescu” pentru acest monument. De o parte şi de alta a scărilor se află câte un basorelief de bronz cu scene simbolice. Într-unul este prezentată o scenă în care voievodul primeşte solia turcilor, iar în celălalt este o scenă în care Ştefan cel Mare se află în mijlocul oamenilor de rând. Aceste basoreliefuri au fost realizate de sculptorul român Iftimie Bârleanu.

Bătălia de la Vaslui sau „Bătălia de la Podul Înalt” – cum mai este cunoscută – a avut loc în data de 10 ianuarie 1475 lângă oraşul Vaslui între armatele aliate creştine moldo-maghiare-polone sub comanda lui Ştefan cel Mare şi oastea otomano-munteană sub conducerea lui Hadâm Suleiman Paşa. Turcii aflați într-un număr mai mult decât impresionant – au suferit o înfrângere zdrobitoare, pierzând aproape toată armata. Este considerată cea mai mare înfrângere din istoria islamului în faţa unei armate creştine, Ştefan cel Mare fiind numit de atunci „eroul creştinătăţii”. În imaginea acestui monument vedem poziția domnitorului, aflat cumva între cer și pământ. Călare, încordat, totuși cu sabia în așteptare, el caută încă cheia strategiei ce trebuie abordată, pornind apoi prăpăstios peste turci. Poate personajele din basoreliefuri puteau să fie create în mărime reală, din bronz sau piatră și așezate pe lateralele treptelor suitoare ce ne conduc către locul marelui Domn! Sau la baza soclului se încrâncenau câțiva moldoveni cu turcii atacatori… Asta pentru cinetica întregului ansamblu statuar. Oricum, „Vivat Ștefan!”…

La „cules” de premii, la Olimpiada „Meșteșuguri Artistice Tradiționale” de la Sibiu…

Data: 8 septembrie 2026 by Redacția

Cum a fost acest an la Sibiu? „Echipa noastra din Buftea s-a intors cu un rezultat onorabil de la finala Naționala a Olimpiadei „Meșteșuguri Artistice Tradiționale” de la Sibiu. Ștefania Doru, una dintre cele mai bune eleve ale Școlii Gimnaziale Nr. 1 Buftea a câștigat Premiul al -III – lea la secțiunea artă decorativă/ mobilier tradițional pictat. Dincolo de participarea la un concurs foarte greu, experiența educativă și socială a acestei activități alături de sute de elevi din toate colțurile țării care se adună într-un oraș splendid precum Sibiul, este una cu totul și cu totul deosebită.” Cum vă adunați echipa de participanți în fiecare an? „Mă simt onorat ca în fiecare an să formez și să coordonez echipa orașului Buftea la cel mai important concurs național care promoveaza valorile tradiționale într-o lume în care termenul „național” pare lăsat undeva în spate și în care tradițiile sunt din ce în ce mai greu valorizate. Le multumesc acestor copii minunați – Ștefania Doru, Ioana Mihalache, Alexandra Andrei și Ștefan Radu, cât și părinților lor că realizează importanța educatiei și fac un efort deosebit să participe la activitățile extrașcolare”. Olimpiada „Meșteșuguri artistice tradiționale”, faza națională_ediția 29, a adus curioșii să îi cunoască pe micii MARI meșteșugari veniți din toată țara și nu numai! A fost ocazia perfectă să fie descoperită magia meșteșugurilor direct de la sursă, în cadrul atelierelor educațional-creative cu caracter participative. Au fost și momente folclorice care ne aduc împreună. Au fost celebrate împreună arta, răbdarea și moștenirea culturală! Unde? În Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului (Etno Tehno Parc). Acest eveniment a fost organizat de Muzeul ASTRA în parteneriat cu Inspectoratul Școlar Județean Sibiu.

Ilfovul s-a pregătit din timp, ca în fiecare an. Astfel s-a derulat „Olimpiada Meșteșuguri Artistice Tradiționale” – faza județeană – la Chitila. Evenimentul a fost organizat de Inspectoratul Școlar Județean Ilfov în parteneriat cu instituția gazdă și a avut un impact notabil, atât pe plan național, cât și internațional. Din cei 129 de elevi înscriși, 111 au participat efectiv, provenind din diverse unități de învățământ din Ilfov, inclusiv Palatul copiilor și Centrul de excelență Ilfov. Această competiție a reflectat importanța păstrării identității culturale în rândul tinerelor generații. În perioada 27 – 30 august 2026, Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului a găzduit cea de a XXIX-a ediţie a fazei naţionale a Olimpiadei „Meşteşuguri artistice tradiţionale”. Câștigătorii ilfoveni de la Chitila au pornit și ei către Complexul Naţional Muzeal ASTRA din Sibiu. Ediţia din acest an a reunit 217 de elevi și profesori din 21 de județe ale țării și din străinătate, Republica Bulgaria și Republica Moldova. Elevii din învățământul primar au participat în concurs, ca o formă de promovare a culturii populare la școlarii mici, și au fost premiați doar de către Complexul Naţional Muzeal ASTRA. Republica Bulgaria a fost reprezentată de către elevi și profesori de la Liceul Național de Arte Aplicate „Trevnenska Shkola” (National High School Of Applied Arts „Trevnenska Shkola”, Tryavna) din Tryavna, meșteri în modelaj ceramică însoțiți de colegii noștri de la Complexul Arhitectural-Etnografic ETAR, Gabrovo. Republica Moldova a fost reprezentată de elevi și meșteri populari de la Casa Părintească din Palanca; Centrul de Meșteșuguri Tradiționale din Răuțel și Centrul de Creație din Dondușeni, meșteri în ale olăritului, croșetatului, țesutului la gherghel, prelucrării artistice a lemnului și pietrei, împletitului în noduri etc.

Meșteșugurile reprezentate în concurs au fost: olărit, modelat ceramică, pictat icoane pe sticlă, pictat icoane pe lemn, pictură naivă, încondeiat ouă, prelucrarea artistică a lemnului, prelucrarea artistică a pietrei, sculptură lemn, sculptat icoane de vatră, mobilier pictat, pirogravură, xilogravură, confecţionat măşti, ţesut în război orizontal, ţesut în război vertical, confecţionat piese de costum popular, confecţionat păpuşi, cusut, brodat, broderie pe piele, confecționat opinci, confecționat bice, confecţionat podoabe, împletit fibre vegetale, croșetat dantelă, confecționat podoabe de ceremonial, artă decorativă. Olimpiada este un concurs interactiv astfel, Printre surprizele Olimpiadei menționăm ateliere educațional-creative cu caracter participativ susținute de meșteri și formatori, dedicate publicului larg și un workshop de învățare a metodelor de promovare și valorificare a meșteșugurilor tradiționale practicate dedicat olimpicilor. Atelierele sunt organizate, gratuit, în zilele de sâmbătă și duminică, special pentru noi toți, cei mari și cei mici. Pe lângă workshop-uri am avut parte de momente folclorice, în data de 29 august 2026, ora 1730. Duminică 30 august, ora 1700 s-a desfășurat festivitatea de închidere și premiere, moment în care măreția costumului popular a fost etalată în toată splendoarea sa. Olimpiada „Meșteșuguri artistice tradiționale”_faza națională_ediția 29 a transformat Dumbrava Sibiului într-un spațiu al emoției și al legăturii dintre generații. Am privit cu mândrie cum acești tineri artiști (6-18 ani) au preluat ștafeta de la străbunii lor și ne-au arătat că tradiția nu este o pagină de istorie, ci o artă vie, care încă respiră. De la țesut la război, la olărit sau sculptură, fiecare piesă creată de ei poartă amprenta pasiunii lor sincere. Ei sunt dovada vie că, atunci când le oferim încredere și cunoaștere, devin protectorii culturii noastre naționale. La Olimpiada Meșteșugurilor Artistice Tradiționale din Muzeul ASTRA, viitorul artei populare se scrie cu culoare, credință și zâmbete de copil. (G.V.G.)

Castrul roman Tibiscum – ridicat în Banatul Montan la începuturile stăpânirii romane în Dacia…

Data: 8 septembrie 2026 by Redacția

Sistemul de fortificații roman ridicat după înfrângerea armatelor regelui Decebal spre apărarea celor cucerite era unul complex. Vechea așezare „Tibiscum”, ale cărei ruine s-au păstrat până astăzi la Jupa – localitate care aparține de Caransebeș (jud. Caraș-Severin), este una din cele mai reprezentative din Banatul Montan care ilustrează începuturile stăpânirii romane în Dacia. Castrul de la Tibiscum este un vestigiu arheologic de importanță națională. Aflată la intersecția unor importante drumuri imperiale, avea, de asemenea, rolul de a apăra această regiune și mai ales Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa, noua capitală a provinciei, împotriva atacurilor întreprinse de sarmații iazygi. Pe lângă așezarea civilă care exista de pe vremea dacilor, a fost construit un castru auxiliar, întărit inițial cu palisadă și val de pământ, iar mai apoi cu un zid de piatră. Cu timpul, castrul s-a extins, pentru a adăposti noile cohorte aduse aici din diferite provincii ale imperiului. Castrul mare, care avea dimensiunile de aproximativ 250 x 75 metri, se întindea pe o suprafață de aproape cinci hectare, dar vestigii arheologice se găsesc acum pe nu mai puțin de 27 de hectare. Ridicat la rangul de „municipium”, probabil în vremea împăratului Septimius Severus, Tibiscum este menționat ca atare la mijlocul secolului al III-lea, în anii de domnie ai împăratului Gallienus și a fost unul din cele mai importante orașe din provincia Dacia. Castrul a fost folosit și în primele secole care au urmat stăpânirii romane, așa cum atestă urmele arheologice de după retragerea aureliană, iar astăzi este considerat un vestigiu arheologic de importanță națională.

Descoperirile arheologice au scos la iveală construcții importante atât din castrul roman, cât și din așezarea civilă, dar deși la Tibiscum s-au făcut cercetări mult mai ample în comparație cu alte situri arheologice, doar o mică parte din vestigiile existente au fost scoase la lumină. În prezent, cel mai reprezentativ monument din complex este castrul mare din piatră, ridicat în scop de apărare pe granița de vest a Daciei Romane, el fiind o mărturie privind modul de construcție și de organizare a unui castru roman. De-a lungul timpului au avut loc lucrări de restaurare pentru castrul aflat pe traseul unor importante căi turistice. Castrul roman de la Tibiscum (Jupa) a beneficiat pentru lucrări de 275.000 de lei, din care 250.000 de lei au fost obținuți de la Institutul Național al Patrimoniului prin programul „Timbrul Monumentelor Istorice” și 25.000 de lei de la consiliul județean, pentru ample lucrări de consolidare ale vestigiilor istorice, totodată și un interesant obiectiv turistic. Proiectul, depus de muzeul din Caransebeș și Consiliul Județean Caraș-Severin, a avut drept parteneri Muzeul Național de Istorie al Transilvaniei și Asociația „Prin Banat”, a fost depus la sfârșitul anului 2023 și în primăvara anului următor a fost desemnat câștigător. El este totodată parte a dosarului UNESCO „Limes, frontierele Imperiului Roman”, castrul de la Tibiscum aflându-se, de asemenea, pe „Ruta castrelor”, un proiect național cu finanțare prin PNRR.

Lucrările, prin care ruinelor li s-a redat aspectul din vremea construirii lor, au fost terminate în toamna anului trecut și recepționate la sfârșitul lunii noiembrie, chiar cu câteva zile înainte de termen, urmând ca vechiul castru să beneficieze și de alte intervenții. Tibiscum (Tibisco, Tibiscus, Tibiskon) a fost inițial o așezare dacică, apoi oraș în Dacia romană, cunoscut ca municipiu (municipium Tibiscensium) pe vremea împăratului Gallienus (253-268), rang la care fusese ridicat, probabil, sub Septimiu Sever (193-211). Orașul se găsea la ieșirea râului Timiș din munți și vărsarea râului Bistra, lângă Caransebeș, azi localitatea Jupa, județul Caraș-Severin. Sunt vizibile ruinele unor construcții importante și ale unor ateliere din castrul roman și din așezarea civilă romană Tibiscum. Așezările romane de aici au fost și rămân cele mai importante vestigii ale antichității clasice din Banat. (G.V.G.)