Arhiva zilnică: 24 septembrie 2025

Halucinațiile, bias-urile cognitive și programarea ideologică sunt vicii vizibile sau absconse ale inteligenței artificială care pot antrena decizii eronate care, la rândul lor, pot cauza pagube financiare, de sănătate sau de securitate consumatorilor. Inteligența artificială poate fi considerată „produs” sau serviciu digital în sensul Codului consumului (Legea nr. 296/2004). Directiva UE din 2024 privind răspunderea pentru produsele cu defecte extinde explicit noțiunea de „produs” la software și sisteme IA. Sunt perfect aplicabile: – art. 48 din Codul consumului – consumatorii trebuie informați clar despre riscurile folosirii normale sau previzibile; – art. 15-16 din Codul consumului: dacă apar pericole noi (post-punere pe piață) sau se identifică defecte, operatorul economic are obligația de a anunța autoritățile, a retrage, remedia sau repara produsul și, dacă nu se poate, de a despăgubi consumatorul.

Acestea nu sunt reguli doar pentru mașini de spălat sau jucării – se aplică oricărui produs sau serviciu pus pe piață în România, deci și inteligenței artificiale. Combaterea riscurilor IA devine, așadar, politică de stat, iar nu o „răscoală a luddiților” sau o reacție medievală la nou și progres. Este o obligație publică de supraveghere a piețe, prin ANPC sau alte autorități de supraveghere, precum și de informare, educație, avertisment asupra riscurilor, de a impune retragerea de pe piață și despăgubirea, care incumbă statului, inclusiv sistemului judiciar. Statul nu poate sta pasiv când un produs sau serviciu riscant afectează viața, sănătatea sau securitatea cetățenilor, inclusiv cea financiară și socială.

În plus, inteligența artificială are utilizări cu risc inacceptabil (ex: scor social, manipulare biometrică în timp real). Acestea sunt deja interzise de Regulamentul UE 2024/1689, direct aplicabil în România din 2024. Pentru cazuri concrete sau repetabile în mod tipic, generic, trebuie impusă o răspundere strictă pentru defecte. Comercianții care fac bani cu sau din IA de risc ridicat (ex: în sănătate, transport, justiție, banking, administrație publică, politică) au obligații stricte de transparență, monitorizare post-punere pe piață, precum și de raportare a incidentelor. Ceea ce trebuie pus urgent pe agenda publică sunt: – transparența reală pentru consumatori; – mecanisme rapide de retragere de pe piață și despăgubire; – supraveghere activă de către ANPC și autoritățile naționale; – clarificarea răspunderii : cine plătește când un model IA cauzează pagube – dezvoltatorul, distribuitorul sau utilizatorul? Riscurile inteligenței artificiale există și sunt serioase. E posibil să se susțină ca beneficiile (acces la cunoaștere, inovație, eficientizare) sunt la fel de reale. Dar beneficiile nu ar trebui să orbească pe nimeni, cu atât mai puțin un stat rațional.

Într-o lume care se fragmentează în o mie de națiuni ca o oglindă spartă, a apărut o nouă cerere: federalizarea forțată. Nu ca o expresie a unității, ci ca o reacție la durerea dezintegrării. Karl Popper, filosoful societății deschise, ne-a oferit un instrument în viziunea sa despre un sistem democratic, critic și imperfect, dar nu a vorbit despre o structură politică formată nu din convingere, ci din necesitate. Astăzi, societatea nu mai este reorganizată prin idei, ci prin coerciție, ca și cum rănile trecutului ar putea fi vindecate printr-o uniune a birocrației și constituției. Tendința către federalizarea forțată nu este o întâmplare, ci rezultatul unei profunde crize de încredere. Atunci când națiunile nu se mai văd ca având o identitate comună, ci mai degrabă ca zone economice și culturale separate, ordinea politică devine un fel de plan de urgență: un sistem care nu apare din voința cetățenilor, ci din presiunea instabilității. Este ca o navă care, în furtuni, nu mai este condusă de vele, ci de vâsle, o tehnică care susține, dar nu mai permite libertatea.

Federalizarea devine aici un instrument de control, nu o extensie a autonomiei. Dar ce înseamnă acest lucru pentru societatea deschisă pe care Popper a descris-o ca fiind vibrantă, critică și deschisă schimbării? Dacă structura nu apare din dialog, ci din comandă, atunci societatea nu devine deschisă, ci fragmentată. Libertatea exprimată în diversitatea opiniilor și puterea criticii este înlocuită de o nouă formă de omogenizare, nu prin ideologie, ci prin administrație. Metafora „sistemului deschis” devine o ficțiune atunci când granițele dintre regiuni nu mai sunt trasate de cultură, ci de birocrație.

Trebuie să ne întrebăm: Nu este un semn de slăbiciune atunci când o societate este ținută laolaltă nu prin convingere, ci prin structură? Căci puterea unei societăți nu constă în capacitatea sa de a diviza, ci în capacitatea sa de a uni fără a pierde identitatea părților sale. Federalizarea, născută nu din voința poporului, ci din teama de colaps, nu este progres, ci o retragere într-o nouă formă de ordine o ordine care nu mai vizează libertatea, ci controlul. Întrebarea nu este dacă federalizăm, ci de ce o facem. Căci dacă nu mai înțelegem societatea deschisă ca pe un proces viu, ci ca pe o sarcină tehnică, atunci am pierdut deja. Viitorul nu aparține celor care redesenează structura, ci celor care regândesc libertatea. Iar această libertate nu începe în parlamente, ci în mintea oamenilor unde ideea de comunitate nu s-a transformat încă într-o administrație. Federalizarea Europei este un proiect politic vizând transformarea Uniunii Europene într-un stat federal (precum SUA), cu o politică externă, o armată și o politică fiscală unice. Acesta rămâne intens dezbătut, alternând între necesitatea geostrategică și opoziția privind suveranitatea națională. Argumente Pro (Integrare și Supranaționalism) Competitivitate Globală: Proiectul este văzut ca o soluție pentru a face Europa mai puternică economic și tehnologic în fața unor puteri precum SUA sau China. Decizii Mai Rapide: Eliminarea dreptului de veto în Consiliul UE ar accelera luarea deciziilor în materie de politică externă. Eficiență: Integrarea completă a pieței muncii, a sistemelor de educație și a infrastructurii energetice ar elimina birocrația dintre statele membre. Argumente Contra (Naționalism și Centralizare) Pierderea Identității: Criticii susțin că un „super-stat” ar dilua culturile și limbile naționale, îndepărtând decizia politică de cetățean. Utopie Politică: Unii analiști consideră crearea Statelor Unite ale Europei drept un ideal fantezist, inechitabil din cauza decalajelor economice și sociale majore dintre Estul și Vestul continentului. Lipsa de Consens: În prezent, statele membre nu sunt dispuse să renunțe la controlul asupra propriilor bugete și armate naționale.

Gheorghe Piperea, avocat și profesor de drept comercial din București, abordează în mod critic mecanismele prin care se promovează federalizarea Uniunii Europene, susținând că acestea pot duce la pierderea suveranității naționale. El atrage atenția asupra riscurilor asociate unui model centralizat, așa cum este prezentat în discursurile politice sau legislative, și îndeamnă la o abordare echilibrată, respectuoasă față de instituțiile statului național. Propunerea sa este o reflexie profundă asupra relației dintre supranationalitate și suveranitate în contextul european actual.

Să fie pace!

Este doar despre unii dintre noi!  Cu siguranță mulți o să vă recunoașteți! Pentru voi! Ploaia e de vină! Există oameni care trăiesc toată viața cu sentimentul că s-au născut într-un loc care nu îi poate înțelege pe deplin. Lângă oameni de care se simt străini, uneori locuind în aceeași casă. Casă, dar nu „acasă”. Nu pentru că ar fi mai buni decât ceilalți. Nu pentru că ar avea nevoie să fie speciali. Pentru că simt lumea altfel, mai adânc, mai dureros, mai viu. Sunt oamenii care văd dincolo de aparențe, care intuiesc adevărul înainte ca el să devină acceptabil, care simt răceala din spatele zâmbetelor și golul din spatele zgomotului. Oameni care pun întrebări incomode într-o lume obișnuită să trăiască din răspunsuri prefabricate. Și poate tocmai de aceea ajung, de multe ori, singuri. Preferă să se izoleze din proprie voință. Pentru că lumea îi iubește pe cei care se potrivesc în ea. Pe ei îi caută, pe ei îi aplaudă. Nu pe cei care o tulbură. Ar fi culmea să o facă, când piatra e mai ușor de aruncat. Iar oamenii care văd mai departe tulbură fără să vrea. Prezența lor devine o oglindă în care ceilalți își văd propriile limite, propriile frici, propriile compromisuri. Și puțini au curajul să suporte o astfel de oglindă. De aceea, sufletele vizionare sunt adesea etichetate drept prea sensibile, prea intense, prea diferite, „prea mult” pentru așa-zisa normalitate. Ca și cum profunzimea ar fi o vină într-o lume care premiază superficialul.

Există o oboseală pe care doar oamenii neînțeleși o cunosc. Oboseala de a explica mereu ce simt. De a fi interpretați greșit. De a fi judecați după aparențe de oameni care nu le-au cunoscut niciodată furtunile interioare. Și, încet, mulți dintre ei învață să tacă. Nu pentru că nu mai au nimic de spus, doar pentru că au obosit să vorbească într-o lume care ascultă doar ceea ce îi confirmă propriul confort. Învață să poarte zâmbete peste răni, ironie peste dezamăgiri și liniște peste o mie de întrebări care îi macină pe dinăuntru. Dar poate că tocmai acești oameni țin lumea vie fără ca ei să știe. Oamenii care simt prea mult, care gândesc prea mult, care visează chiar și după ce viața i-a lovit de nenumărate ori. Oamenii care continuă să creadă în frumusețe într-o lume care le oferă cinism. Care încă aleg adevărul, deși adevărul i-a costat relații, locuri, liniște și uneori chiar propria imagine. Ei sunt cei care construiesc, scriu, creează, schimbă, vindecă, inspiră. Chiar și atunci când nimeni nu îi aplaudă. Chiar și atunci când tot ce primesc în schimb este neînțelegerea.
Și poate că cea mai mare tragedie a acestor suflete este că sunt apreciate abia după ce se retrag. După ce obosesc. După ce lumina din ei începe să pâlpâie de atâta luptă dusă în singurătate. Lumea are talentul crud de a transforma în citate oamenii pe care nu i-a ascultat la timp. Dar adevărul este că unele suflete nu au venit pe lume ca să fie aprobate de mulțime.

Au venit ca să aprindă ceva în ceilalți. Chiar dacă, pentru asta, trebuie să ardă ele primele.

Cîteva teme uluitoare animă paginile presei pe mapamond. Scandalul ororilor şi abuzurilor din „insula pedofililor” deţinută de Jeffrey Epstein, revenit masiv în atenţia publică, durează, de fapt, de peste 20 de ani. A explodat la nivel global în urmă cu aproximativ 7 ani (începînd cu 2018-2019), iar astăzi a paralizat practic, televiziunile şi presa scrisă, care scot la ordin, secvenţial, informaţii care îngrozesc omenirea, în funcţie de context, personaje şi interese. Reperele cronologice cheie vorbesc despre anul 2005, cînd a avut loc prima investigaţie oficială în Palm Beach, după ce părinţii unei fete de 14 ani au raportat abuzuri crunte. Atunci Epstein a pledat vinovat pentru acuzaţii de prostituţie la nivel de stat şi a ispăşit doar 13 luni de închisoare, beneficiind de un acord de neurmărire penală federală extrem de controversat. Între anii 2018-2019, scandalul şi cazul au fost redeschise în urma unor investigaţii jurnalistice, în special cea din Miami Herald. Notoriul prădător sexual Jeffrey Epstein a fost arestat din nou în iulie 2019 şi a murit într-o închisoare din Manhattan, o lună mai tîrziu, în mod sigur, nu de moarte bună, pentru că vorbim despre un infractor care a adunat în jurul lui politicieni de talie mondială, miliardari, capete încoronate, universitari, bancheri, oameni care nu au cum să apară în nicio listă, în nicio fotografie dubioasă. Sau, drept răsplată pentru compromiterea unor personaje cheie ale lumii, FBI care l-a folosit în acest scop, l-a extras cu penseta, acum e viu, dar cu alt nume şi altă înfăţişare. Acest infractor putea distruge fotolii înalte şi cariere, reţele şi guverne. Dispariţia lui i-a uşurat pe mai marii lumii care s-au prostituat şi au abuzat copii pe insula plăcerilor.

În perioada 2024-2026, scandalul a intrat într-o fază acută prin publicarea a milioane de pagini de documente sigilate anterior. În ianuarie şi februarie 2026, Departamentul de Justiţie al SUA a început să elibereze peste trei milioane de pagini, mii de înregistrări video şi imagini care îngrozesc la propriu prin practici de o cruzime fără seamăn, oferind noi detalii despre operaţiunile lor şi interacţiunile cu elita globală. Aceste documente includ jurnale, e-mailuri şi note de interviu care confirmă mărturiile victimelor despre modul în care Epstein şi partenera Ghislaine Maxwell normalizau abuzurile. Ororile comise de cei doi arată dispreţul mai marilor lumii faţă de fiinţa umană, faţă de moralitate. Trafic şi prostituţie de minore, chiar acuzaţii de canibalism. Nişte minţi îmbuibate de fantasme au distrus existenţele unor copile manipulate de Jeffrey Epstein şi Ghislaine Maxwell, care, prin diverse fundaţii se ocupa nu de salvarea planetei, ci de plasare unor copii pentru plăcerile greilor plantei, ale destrăbălaţilor milionari şi regali. Este un fapt confirmat şi prezenţa savantului Stephen Hawking pe „insula pedofililor” în 2006, în cadrul unei conferinţe ştiinţifice pe care Epstein a finanţat-o. Există fotografii cu Hawking pe insulă, alături de alţi cercetători. Se vehiculează ideea că i s-ar fi recoltat specimen de procreare pentru a nu i se pierde codul genetic. Numele lui Hawking apare într-un e-mail trimis de Epstein către Ghislaine Maxwell în 2015. În e-mail, Epstein îi cerea lui Maxwell să ofere o recompensă prietenilor sau familiei Virginiei Giuffre dacă aceştia ar fi putut infirma acuzaţiile conform cărora Hawking ar fi participat la o „orgie cu minori” în Insulele Virgine.

Apoi, mai vie decît orice este tema proaspătului Raport SUA. Cu toate că alegerile din România n-au nici cea mai mică importanţă pentru SUA, pentru că SUA are doar mînă de luat din România, nu, de dat, Raportul Comisiei juridice din Camera Reprezentanţilor despre alegerile din ţara noastră prezintă nişte chestiuni interesante şi arată cu degetul spre UE, implicată pînă la brîu în manevrele de flotant pentru Nicuşor la Cotroceni. Totodată, neagă implicarea ruşilor în alegeri, respingînd acuzaţiile de interferenţă rusă în alegerile din 2024, precizînd că TikTok n-a identificat nicio reţea coordonată de 25.000 de conturi pentru Călin Georgescu. Iată cum, aceste precizări din raport, vor înlocui treptat narativul „vin ruşii”, cu, „vin americanii”. Autorităţile de la Bucureşti n-au venit cu nicio dovadă că Rusia s-a implicat în alegeri, deşi au susţinut public aceasta. Cu toţii l-am văzut pe Macron cu mesaje de susţinere pentru Nicuşor, acum, marioneta sa, nu pe Putin, care n-a susţinut niciun candidat.

Raportul acesta nu face trimitere directă la România, ci, mai degrabă, la ereţii din cuibul UE şi la prăpastia căscată între SUA şi Europa. O altă temă majoră care ar trebui să arate preocupări serioase este problema ONU. Antonio Guterres, secretarul General al organizaţiei s-a plîns că ONU nu mai are bani să funcţioneze din cauza faptului că majoritatea statelor membre nu şi-au plătit cotizaţia. De ştiut că Trump a ridiculizat ONU pe motiv de „vorbe goale” pentru că „nu rezolvă războiul”, afirmînd că doar „Convenţia” sa pentru pace „ar putea” să înlocuiască ONU, motiv pentru care, printr-un decret emis pe 7 ianuarie a anulat la pachet 31 de organizaţii cheie care ţineau de ONU, printre ele şi „Convenţia pentru climă” pe motiv că nu mai servesc intereselor SUA şi a ordonat retragerea SUA din pîrghiile globale care au ţinut lumea la un loc, fără eficienţă. Departamentul de stat al SUA le-a numit „redundante, costisitoare şi ineficiente”. Trump a tăiat finanţarea pentru OMS, UNESCO, şi a dat „Convenţiei pentru Pace” competenţe mult mai largi, considerînd-o unică soluţie la conflictele globale, prin care poate deţine control total, poate decide ce doreşte, iar restul statelor membre vor fi de decor şi donatori de miliarde.

Vă amintiţi cînd a început războiul Rusia-Ucraina, Putin a fost acuzat că a încălcat regulile internaţionale şi a fost aspru sancţionat. Astăzi, SUA, încalcă orice regulă internaţională, cu mîna pe Groenlanda, cu puşca prin Orientul Mijlociu, mototolind harta lumii. Dar nimeni nu se pune cu SUA, nimeni nu obiectează, nimeni nu sancţionează, deşi SUA generează probleme constant, într-o lumea cu deja probleme extrem de grave. SUA vrea să conducă lumea pe principii mafiote, dar cu un aer de legalitate. Iar pe Nicu cel Uşor la minte Trump îl va folosi ca preş, pentru că Trump ştie că Nicuşor a cîstigat alegerile prin fraudă, în urma unei lovituri de stat nete. Iar noi trăim vrînd-nevrînd într-o societate epsteiniană, unde călăul Ilie ucide cu sînge rece prin măsuri criminale.

Piața imobiliară, la noi, e înghețată. Mai nimeni nu mai cumpără acum case cu bani gheață, iar credite nu se mai iau, întrucât lumea nu mai are curaj să se facă datoare la bănci pe 20-30 de ani. Prețurile sunt de-a dreptul exorbitante, iar statul sau primăriile nu mai construiesc un metru pătrat de locuințe sociale din 2024 încoace (nu că s-ar fi strofocat prea mult cu asta). Stocul de locuințe goale se îngroașă cu casele din care sunt evacuați debitorii supra-îndatorați. Terenul e pregătit pentru rentierii care vor cumpăra zeci de mii de case pentru a fi închiriate: Black Rock, Vanguard, Fidelity, UBS. Peste ocean, încă din toamna lui 2025, se încinge la foc mic, dar constant, piața creditelor ipotecare sub-prime. Asta dovedește că lumea nu învață nimic din istorie – criza financiară globală din 2008 a fost cauzată tot de la acest tip de credite. Interesant este, însă, că o criză și mai mare se acumulează galopant pe o piață la care mai nimeni nu s-ar fi așteptat că poate avea probleme: creditele auto.

Iată ce scrie presa americană: „Aproape 86 de milioane de americani – aproximativ unul din patru adulți – au acum datorii la credite auto sau leasing. Soldul mediu de acordare a unui credit auto a crescut la 33.519 dolari, comparativ cu 24.782 de dolari în 2018, în timp ce plata lunară medie a crescut de la 506 dolari la peste 680 de dolari în aceeași perioadă. Consumatorii sunt din ce în ce mai mult forțați să contracteze credite pe durate mai lungi pur și simplu pentru a-și menține ratele lunare la îndemână, mai mult de unul din cinci cumpărători de mașini noi contractând credite pe șapte ani în 2025”.

O să pară ciudat că nimeni nu a observat asta în piața noastră, dar la noi se cumpăra foarte rar mașini cu bani peșin. Se utilizează, de fapt, leasingul (care e cu două-trei ppt mai scump decât creditul). Pentru asta este nevoie de salarii, venituri din activități independente și firme cu activitate. Or, zeci de mii de job – uri au dispărut în ultimele luni. Activitățile independente se prăbușesc, iar peste 25 de mii de firme au intrat în insolvență în primele luni ale anului. A avut grijă de asta guvernul Bolojan, autorul a trei trimestre consecutive de recesiune „tehnică”. Deci, am putea sta mai rău decât americanii. În privința falimentului consumatorilor, la chestiunea știută (și nerezolvată) de pe vremea lui Biden, a creditelor de studii, care au un stoc de două trilioane, se adaugă una cu totul neașteptată: datoriile la spitale, medicamente și sistemul de sănătate. Costurile în acest domeniu au ajuns atât de incredibil de mari încât până și o banală cezariană poate falimenta o familie. De regulă, în ultimii 18 ani, am imitat ce e mai prost și mai nociv de la americani, deci avem și noi probleme de acest gen. Mai mici, dar similare. Tot ce putem spera acum, când finanțăm războaie, armament, lupta cu clima, inteligența artificială (curând, primirea cu surle și trâmbițe a extratereștrilor) este să nu fim din nou nevoiți, ca și acum 18 ani, să salvăm băncile recidiviste de la faliment cu prețul falimentului nostru, plus, mai nou, firmele de leasing. Nu de alta, dar de data asta ne putem trezi aruncați în timp, înapoi, în peștera preistorică.