Da, negreșit, „Europa” a devenit un concept… Ideologic, nu politic! Iar noul suveranism îi va lua locul. La noi, una dintre cele mai absurde „cuceriri” ale Revoluției din 1989 a fost revenirea brutală la doctrina leseferistă a „pieței libere” și a „competiției libere”, care a devenit dintr-odată norma tuturor teoriilor pseudoștiințifice produse în spațiul românesc pe cale de „reformare”. Marele susținător al politicilor intervenționiste ale lui Donald Trump de azi, Jeffrey Sachs, era în anii 90 un guru al privatizărilor urgente din Polonia, din care și România s-a inspirat. „Piața liberă” și corolarul „liberei competiții” erau mantra acelei epoci, iar unii nu au uitat-o nici azi. Azi, tot la noi, mantra se cheamă „Europa”. Important este să știm când să dăm valoare acestor „mantre” și când să le părăsim. Ele sunt instrumente politice. Folosite și de cuceritori, și de cuceriți. Bunăoară, „competiția liberă” nu a fost niciodată un concept pur științific. În științele sociale, în economie, nu există așa ceva. „Competiția liberă” a fost un instrument politic, un desideratum, cum scrie Gunnar Myrdal, pentru sporirea avuției naționale a unei societăți „văzute ca întreg”, la un moment istoric: „Thus the theory of ‘free competition’ is not intended to be merely a scientific explanation of what course economic relations would take under certain specified assumptions. It simultaneously constitutes a kind of proof that these hypothetical conditions would result in maximum ‘total income’ or the greatest possible ‘satisfaction of needs’ in society as a whole. ‘Free competition’ thus on logical and factual grounds becomes more than a set of abstract assumptions, used as a tool in theoretical analysis of the causal relations of facts. It becomes a political desideratum” (p. 4).
Pandantul de azi al „competiției libere” este tema „europeană”. După alegerile de la noi, acest concept în fond epuizat numit ”Europa” va mai continua să adie, strict ideologic, dar nu politic. Politic, conceptul unui suveranism care să aducă prosperitate întregii societăți, nu doar părții ei declarat „europene”, este cazul să vină în loc. Iar noul suveranism poate fi european, dar poate fi și eurasiatic, căci cele două concepte nu se opun. Așa cum poate fi și pro-american. Important este ca ideea de interes național să se poată coagula într-o formă nouă, cum nu s-a mai întâmplat de la așa-zisul Consens de la Snagov.
Nota bene: Pentru că s-a tot discutat… De fapt, nu președintele Nicușor Dan este beneficiarul deciziei CCR cu privire la declarațiile de avere, ci oligarhia de stat, care se pregătește, probabil, în noile condiții geopolitice, să reziste în fața asalturilor care vor veni din direcția instituțiilor europene sau a filialelor lor naționale interesate de „transparență”. Dacă oligarhia noastră ar fi (am vrea!) una suveranistă, i-am ierta păcatele inerente unui capitalism de cumetrie generalizat, practicat atât de români cât și de alte naționalități/state pe acest teritoriu. Întocmai cum un Mihail Manoilescu le ierta capitaliștilor interbelici păcatele, considerând că burghezia română și-a îndeplinit sarcinile firești de construcție statală, în vreme ce tot el le recomanda calea ascezei de tip platonic, a revoluției spirituale. Suntem în același punct. O burghezie trebuie să fie naționalistă (suveranistă), vigilentă în raport cu străinii și cât se poate de atentă cu autohtonii, pe modelul paznicilor cetății din Republica lui Platon. O burghezie „aristocratică”, asta visa Manoilescu în 1942, ceea ce pare, dar nu e, chiar o contradicție. Liantul care face trecerea de la spiritul burghez la cel aristocratic este în vremea noastră naționalismul, mai nou botezat suveranism. Care a devenit azi obligatoriu. Sus capul, deci!
