La Sfodea trăia o familie de oameni simpli, dar foarte deosebiţi între ei. Maria era o femeie credincioasă, care nu lipsea niciodată de la biserică în duminici şi sărbători, indiferent dacă era slujba la Sfodea sau la Balta. Ea se angajase să asigure prescurile necesare pentru Sfânta Liturghie şi părintele se îngrijea ca la câteva luni să-i dea câte un sac de făină pentru aceasta. Maria îşi făcea cu regularitate rugăciunile, ţinea posturile cu sfinţenie şi ducea o viaţă de adevărată femeie creştină. Ion era mai lumesc. „Uita” întotdeauna că este zi de post sau sărbătoare, „uita” întotdeauna că este slujbă la biserică, la mânie înjura şi drăcuia de trosneau încheieturile cerului; era unul din obişnuiţii cârciumii şi, din când în când, mai sărea şi gardurile încoaci şi încolo. Într-o sâmbătă seara au venit copiii cu vitele de la câmp, dar, ajunşi acasă, au observat că le lipseşte o oaie. Imediat Ion a dat alarma. A mobilizat pe toţi ai casei, a chemat vecinii şi alţi vreo câţiva şi au plecat după oaie. Maria i-a spus: „Ioane, eu nu pot să merg! Mâine este slujbă la Balta şi eu trebuie să fac prescurile. Altcineva nu le face şi eu nu-l pot lăsa pe părintele fără prescuri şi să nu poată face slujbă! Eu zic să nu te alarmezi, că are Dumnezeu grijă şi de oaia noastră!”. Atât i-a trebuit lui Ion. O rafală de înjurături a lansat asupra femeii sale şi a plecat după ceilalţi. Au căutat până târziu în noapte, dar n-au găsit-o.
Dimineaţa, Maria a plecat dis-de-dimineaţă spre biserica de la Balta cu cele cinci prescuri într-un coşuleţ de nuiele, iar Ion a plecat aiurea să caute oaia cu copiii. N-a uitat însă ca să mai sloboadă încă o rafală de înjurături la adresa soţiei. Pe la prânzul cel bun, Maria s-a întors de la biserică şi a pus masa. A venit şi Ion din pădure cu o falcă în cer şi cu alta în pământ, supărat şi obosit şi iarăşi a luat-o la înjurături pe Maria. Ea tăcea şi-şi vedea liniştită de treabă. Când el s-a mai potolit, i-a spus iarăşi: „Lasă, Ioane, că ne dă Dumnezeu oaia înapoi! Ştie El unde este oaia noastră!”…
Lui Ion îi venea să înnebunească, auzind-o cu câtă linişte şi siguranţă vorbeşte. Destul umblase el şi nu găsise oaia, nici vie, nici moartă. După ce au mâncat, Ion s-a culcat. Maria a luat-o prin grădină, fără să ştie nici ea încotro vrea să meargă. La un moment dat a auzit o oaie zbierând înfundat. S-a uitat în toate părţile şi a priceput. Într-un colţ al grădinii era groapa în care astâmpăraseră var pentru casă. Varniţa rămăsese o groapă uitată, peste care crescuseră rugii an de an. Oaia ajunsese acolo, mâncase frunze de rugi şi la un moment dat căzuse în groapă. Cu cât încercase să scape din capcană, cu atât se înfăşurase în rugi. Maria a văzut-o, a zâmbit fericită, s-a închinat şi în sinea ei I-a mulţumit lui Dumnezeu, apoi s-a dus acasă. L-a trezit pe Ion şi i-a spus: „Ioane, du-te şi ia oaia din varniţă! Ţi-am spus eu că ne-o dă Dumnezeu înapoi, nu ne lasă El să avem pagubă! Apoi, Ioane, de acu’ să n-o mai dai răului, că asta-i oaia lui Dumnezeu, să ştii!”.
Peste tot căutase Ion, numai în varniţă nu. A plecat ruşinat şi poate a înţeles şi el că nimic nu trebuie să facă fără Dumnezeu.
