Să ai resursele tale „clasice”, cărbune, petrol și gaze naturale, pentru producerea energiei electrice, dar să ajungi să plătești cele mai mari tarife la curent din Europa, fie și pentru un singur minut, înseamnă că nu mai ești în locul potrivit… Sau, dacă vrei să rămâi tot acolo, pentru că ai pierdut și ai sacrificat atâtea, inclusiv rostul și „echilibrul” generațiilor de după tine, înseamnă că trebuie să schimbi ceva la cei ce te reprezintă, te conduc… La cei ce te-au adus în situația de a fi sărac în țara ta bogată. Bogată pentru alții. Și nu înseamnă că, dacă mai accepți această batjocură la adresa ta, la adresa țării tale și a viitorului ei, ești cumva chibzuit și rațional întru’ așteptarea acelor vremuri în care să-ți iei înapoi ceea ce e al tău de drept pentru a fi doar al tău. Și numai după ce te vei fi îngrijit ca neamul tău, țara ta, oamenii ei să aibă tot ce le trebuie, să vezi dacă merită și poți să-i ajuți și pe alții. Și suntem, nu într-un malaxor datorat schimbării paradigmei energetice a Europei și, în consecință, a noastră… Suntem într-un proces de strivire a suveranități și independenței… A minimelor condiții de asigurare a viitorului. A existenței noastre…
Am ajuns a plăti cele mai mari prețuri din UE la energia electrică. Și nu din cauza unui consum exagerat, ci pe seama restrângerii „eco” (impuse) a capacității de a produce energie din sursele clasice. Prin impunerea planurilor-decret, „verzi”, pe care nu trebuia să le acceptăm ca înlocuitori ai combustibililor fosili, nici măcar ca „alternativă” posibilă, ci, să fim de acord doar cu înlocuirea treptată a unor procente cu acest nou „verde”, totuși atât de imprevizibil. Dar nu să acceptăm desființare sistemelor vechi de producție înainte de a fi avut garanția că nu vom ajunge să ne bazăm mult prea mult pe energia verde, iar aceasta să se transforme într-o „Fata Morgana” a posibilităților noastre: energia solară și eoliană. Și nu doar pentru că asta înseamnă să te lași la mâna naturii. Ci pentru că așa am ajuns a servi aceluiași scop al clicii de la Bruxelles: controlul…
Și da, suntem într-un soi de schimbare a unor paradigme! Dar este vorba de cele ce „potrivesc” pentru alții bugetele noastre și felul lor de utilizare. Prin redistribuirea lor de alți decidenți. Cei ai Europei. Și suntem captivi aceleiași curse de „hamsteri” în care ne-a azvârlit roata nenorocului (și nu doar a neșansei) de la intrarea în UE. Suntem în mijlocul unei alte proceduri de experimentare a ideilor altora pe soarta noastră. Aceea în care clica fascistă bruxeleză vrea să preia la „centru” părțile bugetare ale țărilor membre. Tot mai nesuverane pe deciziile lor fiscale, economice, bancare, pe producțiile lor industriale, pe piețele lor comerciale, pe resursele lor. Toate aplicate în cazul nostru, pentru că alți nu s-au lăsat expuși chiar până la limita periclitării și chiar amenințării cu extincția a securității lor naționale. Care începe astăzi, acum. Iar aici putem vorbi de o schimbare de paradigmă, nu prin cea afectând direct teritoriul, granițele, pământurile, ci venele de fluxuri energetice și financiare ale unei țări. Căci, în momentul în care acestea vor curge spre asigurarea nevoilor clicii bruxeleze, în managementul ei de clică despotică, al banilor și resurselor noastre, vom fi fost deja cuceriți. Inclusiv teritorial.
De altfel, doar faptul că am plătit deja mult prea multe zile la rând cele mai mari tarife la energia electrică din Europa ar trebui să ne scoată din coconul de sufocare pus de către guvernanții noștri în jurul fiecăruia dintre noi, al fiecăruia ca prezent dar, mai ales, ca destin. Al viitorului pe care deja începem al nu-l mai vedea. Și nici măcar a ni-l mai imagina. Iar supunerea noastră față de Bruxelles va fi totală (și poate atunci vom înțelege și de ce, dar va fi prea târziu), când ne vom trezi că trebuie să plătim tarife și taxe fiscale către UE pe energia solară și eoliană captate la noi în țară. Că sunt resursele și bunurile unei clici imperial colonizatoare, nu?! Așa cum este apa pe care, în curând nu vom mai fi „aici în veci stăpâni”, ci, având fântânile sigilate, cursurile de apă deviate prin sisteme „de procesare”, și cu nota de conformare că tot ceea ce curge, trece pe la noi, de fapt, este o resursă a oricărui altcuiva, dar nu a noastră, vom fi obligați să plătim pentru fiecare picătură. Iar „antecedentele” unor idioți din guvernările trecute și prezente, punând, prea repede e drept, boii (recte, ei!) în fața „căruței” cu resursele („cornul abundenței”, nu?!) împinse spre interesele Europei, și care au ieșit la rampă cu taxele „pe soare și vânt”, nu a fost o sinistră poticneală. Pentru că acele condiționări sunt acolo. În mapele clicii de la Bruxelles. Și așteaptă momentul în care vor putea fi impuse sub amenințarea cu fel și fel de penalizări și „decuplări”. Poate chiar la propriu. În momentul în care vom fi dependenți, pentru consumul nostru tot mai mic (pentru că de asta a fost desființată industria și de aia cetățenii noștri au fost obișnuiți cu arsura fiscal „pavloviană” administrată de guvernanți), UE va putea să ne ceară, tot „experimental”, orice… Nu doar închiderea termocentralelor și minelor, pentru care ne „împrumută” pentru a ne îngropa cât mai bine în datorii panistorice, nu doar „amputarea” liniilor de cale ferată, care asigurau aprovizionarea termocentralelor (o trădare egală cu aceea a începutului de democrație în care am acceptat tăiere, nu conservarea, tancurilor Armatei țării), ci absolut orice… Pentru că, oricum, după atâtea și atâtea „terapii de șoc” nu vom mai face deosebirea între, nu normal și exagerat, ci între acestea și patologic.
Și avem un consum, nu uriaș și neașteptat pentru o țară care evoluează, și ai căror cetățeni au propriile nevoi, așteptări și dorințe de confort, ci ale unei țări împinse cu decenii în urmă, când un asemenea consum ar fi fost „la limită”. Dar nu și astăzi, cu atâtea și atât de dependenți de sistemele devorând energie electrică la tot pasul. Un consum mare (dar nu uriaș pentru vremurile moderne de acum) doar în raport cu posibilitățile noastre de producție. Cele permise, „ecologice”, în timp ce sistemele clasice ne-au fost, nu conservate pentru situațiile imprevizibile ale zilei de mâine, ci desființate pentru a fi, nu atât la mâna naturii (solar-eoliene), cât mai ales la „degetul” clicilor controlându-ne prin taxele aplicate pe dreptul de consum al resursele lumii pe care s-au pui ei stăpâni.
Lasă un răspuns