Poezia este un spaţiu al ritmului, dar şi un timp, din partea creatorului, al metaforei. Este o respiraţie creatoare şi o aspiraţie spre Absolut. Aici vorbim despre efortul, pe durata existenţei umane, de a integra cât mai perfect posibil ritmul lor esenţial într-un ritm universal, de a se ridica prin particular, la puterea de adevăr a generalului. Astfel poezia, fie vorbim de Eminescu, de Cărtărescu, Nichita Stănescu, de Fidias, Shakespeare, reprezintă o valoare filozofică. Ritmul celui ce o crează rămâne în opera sa în ansamblu. Un ritm, vorbind metaforic, devenit culoare, contur, sunet, totul pornind din cuvânt. În acest sens Holderlin, spunea în 1804, în convorbirile sale cu Sinclair, că: „Numai când ritmul devine singurul şi unicul mod de a exprima gândul, numai atunci există poezie. Orice operă de artă nu este decât un singur şi acelaşi ritm“. Valoarea filozofică a poeziei constă în efortul creatorului de a investi umanul cu etern, pieritorul cu nepieritorul, efemerul cu perenitatea, relativul cu absolutul. În acest context poetul nu poate să fie un abstras din timpul său şi din spaţiul său… nici o poezie înglobată într-o operă poetică nu este sfârşită vreodată, nici poezia nici opera, pentru că aspiraţia umană este fără sfârşit. De foarte multe ori, valoarea unei opera poetice nu constă atât în ce şi cât a putut să cuprindă în sine din absolute, ci în tensiunea spirituală cu care s-a dorit acest lucru, în ceea ce numim zbaterea poetului, arderea sa lăuntrică. Pentru că tensiunea spirituală, talentul şi inspiraţia naşte întrebări, iar întrebările asupra existenţei sunt hrana trebuitoare a cunoaşterii.
Opera poetică, cum ar fi a lui Ion Barbu, Sorescu, Blaga, Verlaine, Baudelaire, este o împlinire pentru aceşti creatori, dar ea este cu atât mai mare, cu cât constituie o tendinţă spre o împlinire ulterioară, pentru sine, sau pentru alţii. Un Eminescu a creeat o reverie a poeziei, cum Victor Hugo a răspândit un gust pentru arheologie. Dar şi unul, şi celălalt, sunt o reluare a ritmului lor iniţial, de la o operă la alt. Într-o operă poetică, viitorul este implicat. Şi depinde de gradul în care viitorul este implicat, ca opera poetică respectivă să aparţină ea însăşi viitorului. În acest sens, fiecare operă poetică este o experienţă pozitivă a spiritului uman şi o retrăire a eului. Poezia este o experienţă de viaţă, înţelegând prin experienţă tot ceea ce eul uman dă poeziei la un moment dat, metafora şi ideile, metaforă care este mereu îmbogăţită în succesiunea epocilor umanităţii. Desigur, originalitatea operei poetice constă într-o ştiinţă a mijloacelor artistice şi o conştiinţă creatoare. Eminescu nu ar fi putut crea, să spunem, Luceafărul sau Epigonii, sau Bacovia Plumb, dacă nu aveau aceste mijloace. Marii poeţii din literature noastră, dar şi cei din literature universală, au păstrat ritmul propriu, dar au lăsat impresia unei varietăţi, aceasta însemnând stăpânirea cuvântului.
A transpune conştiinţa poetică înseamnă a te păstra între marginile unui adevăr de viaţă. Poetul nu este un singuratic, dar el este un singular. De aici tot zbuciumul său, toată lupta sa pentru lărgirea marginilor cunoaşterii, toată lupta sa pentru lărgirea cunoaşterii, toată acea răsucire centripetă a eului său, lansând în Univers frânturi de creaţie şi existenţă. Este zbuciumul profund pe care îl destăinuie Eminescu în „Odă“ (în metro antic), despre arta de a muri şi necesitatea regăsiri eului pierdut la naştere, sau Verlaine: „L`art, mes enfants, c`est d`etre absolument soi-meme“ (Arta, copiii mei, înseamnă să fii întru totul tu însuţi), existenţa eminesciană şi cea verlainiană este o existenţă întru poezie. Oricâtă exegeză ar fi, nu se va şti niciodată când începe universal poetic al unui poet. Aceasta este o experienţă proprie fiecărui poet şi acut trăită în poezia sa. Marii poeţi au depus un efort apreciabil de a depăşi convenţionalismul, arbitrarul destăinuirilor şi de a se dezvălui prin creaţia lor. Este aceea înţelegere profundă a libertăţii de creaţie şi a creatorului. Astfel, patimile devin sacre, zbuciumele devin ancestrale,( vezi: Eminescu, Barbu, Blaga etc), gesturile devin rituale (vezi: Verlaine, Sorescu etc.), cuvântul devine poezie. Ritmul iniţial, esenţial, devine un ritm iniţiatic, cunoaşterea devine în aceaşi măsură o cunoaştere filozofică.
În fiecare poet se poate descoperi o străduinţă a cunoaşterii de sine. În toată dezlănţuirea lăuntrică a fiecăruia, pe care o resimte, se descoperă o sete de armonie, o căutare de a disciplina, ori de a recreea ordinea în continuă pierdere. Marii poeţi în arta lor poetică au avut privilegiul de a domina cu o conştiinţă poetică universal lor, de a menţine impulsul iniţial printr-un ritm ale cărui pulsaţii cheltuiau poetul şi existenţa sa pentru a se ivi astfel şi a rămâne Poezia. Aceştia nu sunt decât o căutare permanentă a sinelui lor şi, prin sine, a unei înţelegeri superioare a existenţei umane în Univers. Căutarea este zbuciumul de întindere în timp sau trecător, uneori, dar singurul izvor de a fi, în creaţie. Poezia lui eminescu şi Blaga este tocmai acea mărturisire tandră de disperare crâncenă în realizarea cunoaşterii poetice. Când poetul devine confesia, mărturisindu-şi profunzimi ale spiritului, care altminteri ar rămâne într-o veşnică eclipsă, înseamnă că gradul suferinţei sale a atins incandescenţa (Eminescu şi Radu Gyr).
Este acea „boală din care nu se moare“, cum spunea Kierkegaard. Dar din care porneşte, mai întotdeauna, o legendă. Poetul este conştient de sine, nu este o libertate a sa în raport cu ceilalţi. Zbuciumul poeţilor devine un zbucium pentru a dobândi liberatea faţă de sine însuşi, faţă de eul uman, prin dezvăluirea de sine. Când Hamlet se hotărăşte A Fi, el îşi asumă libertatea supremă. La fel în Luceafărul eminescian când îşi asumă libertatea spunânt trăind în cercul vostru strâmt…Faptele lor nu vor face decât să le adeverească starea de a fi rămas sieşi liberi. Discordanţa dintre real şi idealul props de fiecare poet, devenită însăşi existenţa lui, naşte tragicul eden al Niciundelui şi al lui Niciodată. Existenţa eminesciană, spre exemplu, mărturiseşte că tragicul este un raport, între stările spirituale succesive şi celălalt termen, care este întotdeauna idealul propus. Poezia lui Eminescu, Blaga, Stănescu este o muzică de planete, corpuri care primesc lumina, iar lumina primită se transformă lăuntric în energii. Ideea ce se desprinde de aici este că opera unui geniu este ritmul integral de viaţă şi de conştiinţă al acelui geniu. Au fost etape din istoria literaturii universale când s-a împins uneori prea departe o credinţă într-o putere virtuală a Cuvântului, căutându-se o puritate esenţială, s-a absolutizat limita expresiei poetice individuale, s-a absolutizat experienţa personală şi unicitatea poetului.
S-a absolutizat valoarea existenţelor contradictorii şi a contrdicţiilor unei singure existenţe, eul uman devenind o exacerbată împrăştiere şi readunare din realitate. Dar când vorbim de marii poeţi, cum este Eminescu, Macedonski, Blaga, Nichita Stănescu, chiar dacă au aparţinut unui curent sau unei şcoli poetice, ceea ce îi salvează şi le salvează opera pentru posteritate, este o conştiinţă artistică indisolubil legată de cea umană. Mai toate poemele marilor poeţi cuprind în ele un dialog despre sine şi cu sine, despre existenţă cuprinsă în existenţă, făcând să zărim de dinlăuntru lor marile spirite creatoare. Însăşi actul poetic este nu numai o introspecţie a eului, ci şi efortul de a numi legile virtuale ale universului în viaţa singulară a Poetului. Nu pentru că acele legi imuabile ar putea să fie revocate, ci pentru că prin ele ace ace aparţine poetului devine al tuturor, explicat în implicaţii posibile. În fapt, marea poezie ne ajută să ne cunoaştem în măsura în care îi suntem „ames soeurs“, cum spunea Voltaire, şi numai în ceea ce astfel îi suntem. Marii poeţi ai literaturii române caută nunaţele unei limbi române de nuanţe.
Lasă un răspuns