Gelu, alături de Glad și Menumorut, conducea unul dintre primele state române din perioada secolelor IX-X. El este primul care iese înaintea luptătorilor din pustă și își apără cu înverșunare țara, până la sacrificiul suprem. Voievodul Gelu (numit uneori Gelou) a fost conducătorul unei formațiuni statale cu populație românească și slavă („blasij et sclaui”) ce cuprindea bazinele Someșului Mic și Almașului, până la Poarta Meseșului. Cuprindea minele de sare și de aur, care au atras atenția iscoadelor maghiare: „aurum terre illius optimum esset”. Lucrarea Gesta Hungarorum al lui Anonymus îl numește „Gelou, un anume blac” („Gelou quidam blachus”), și ne spune că el stăpânea („dominium tenebat”)[2] o țară locuită de români și slavi (blasij et sclaui). În preajma anului 904, oastea lui Gelou a fost înfrântă lângă râul Almaș de o expediție a unui trib maghiar condus de Tuhutum, unul dintre membrii consiliului celor 7 („hetumoger”). Gelou a fost ucis în luptă în timp ce încerca să se refugieze în cetatea sa de pe Someș, aflată undeva în regiunea Clujului, fie în zona Gilăului de astăzi (care a păstrat numele lui Gelou), fie la Cluj sau Cluj-Mănăștur. Neagu Djuvara a scris despre Gelou că este un nume autentic românesc și foarte vechi, legat de numele trac Gelupara, o veche așezare în Tracia. Conform cronicii lui Anonymus, pacea dintre români și maghiari s-a încheiat la Esculeu (astăzi Așchileu, la nord de Cluj-Napoca).
„Atunci locuitorii țării, văzând moartea stăpânului lor, din propria lor voință, dându-și dreapta, l-au ales domn al lor pe Tuhutum, tatăl lui Horca. Și în acel loc numit Esculeu și-au întărit credința prin jurământ. Iar din acea zi locul acela este numit Esculeu pentru că acolo au jurat. Iar Tuhutum din acea zi a stăpânit acea țară cu pace și cu fericire” (Anonymus XXVII). Identificarea cetății de la Dăbâca cu reședința lui Gelou nu are date suficiente. Cetăți cum ar fi cele de la Șirioara, Cuzdrioara sau Moldovenești nu aparțineau țării lui Gelou. Gelou apare de mai multe ori în „Gesta Hungarorum” cu titulatura de „dux”. Acest fragment din Gesta Hungarorum povestește pe scurt, cucerirea voievodatului lui Gelou de unguri: „Tuhutum, tatăl lui Horca, un om șiret, a prins de veste de la locuitori despre bunătatea „țării de dincolo de păduri” unde stăpânea un blac, anume Gelou… Și s-au luptat cu înverșunare și fură învinși ostașii ducelui Gelou și mulți dintre ei uciși, iar mai mulți fură prinși. (…). Gelou rămâne primul voievod atestat al Transilvaniei. A fost urmat de Tuhutum, Horca și Iula (Geula sau Gyula). La aproape 70 de ani după moartea lui Gelou, fostul voievodat al acestuia era condus de Iula (Jula sau Geula) care era independent. Iula era pomenit în „Annales Hildesheimenses” ca fiind rege și dușman al regelui Ștefan al Ungariei. Iula pierde țara după războiul cu Ștefan pe la anul 1003.
Ultimele descoperiri arheologice de pe șantierul „Nokia” din Jucu reprezintă cea mai concretă dovadă a existenței unei populații creștine anterioare venirii maghiarilor în Transilvania. De asemenea, istoricii pot afirma cu exactitate acum că cetatea lui Gelu nu a fost la Dăbâca. Descoperirile de la Jucu reprezintă veriga lipsă din istoria Transilvaniei, între existența așezărilor întemeiate aici și sosirea maghiarilor în regiune.
De altfel, la Jucu se află și singura documentare fermă din lume a unui descendent al lui Ogmand, personaj menționat în cronica „Gesta Hungarorum“, izvorul istoric care atestă și existența voievodului Gelu. Potrivit istoricilor, Ogmand ar fi avut legătură cu moartea lui Gelu, fiind una dintre iscoadele lui Tuhutum, conducătorul maghiar care l-a învins în luptă pe voievodul roman. Săpăturile de la Jucu, conduse de conf. dr. Alexandru Diaconescu, de la Catedra de Istorie și Filosofie din cadrul UBB, atestă conviețuirea slavilor și vlahilor, lucru menționat și în cronica lui Anonymus. Cimitirul medieval timpuriu descoperit lângă Cluj conține morminte de rit creștin și păgân, deopotrivă. „Osemintele găsite aici sunt aliniate perfect pe axa est-vest, ceea ce este un semn clar al creștinismului. Potrivit ritului, la Judecata de Apoi morții trebuiau să se trezească cu fața către Răsărit, de aici și poziția mormintelor. Un alt indiciu al creștinității este cadavrul unui bărbat care a fost așezat cu mâna peste piept“, sustine Ioan Stanciu, cercetător științific principal în cadrul Institutului de Arheologie. Mormintele descoperite la Jucu sunt aliniate precum în zilele noastre. Printre ele s-au descoperit și două urne cu resturi calcinate, dovezi ale incinerării, obicei ce provine din cultura slavă.
Vechile manuale de istorie plasau cetatea de reședință a lui Gelu undeva în zona localității Dăbâca din județul Cluj. Or, actualele informații descoperite de arheologi și istorici tind să contrazică din ce în ce mai ferm acest lucru. Potrivit lui Ioan Stanciu, nu mai poate fi vorba despre Dăbâca drept principalul post de conducere, de vreme ce „fortificațiile de acolo sunt datate mult mai târziu decât perioada în care credem noi că a trăit Gelu Românu“. Istoricul Tudor Sălăjean are mai multe ipoteze despre locația cetății voievodului român. Potrivit acestuia, cetatea ar fi putut exista la Cluj-Mănăștur (zona Calvaria), la Gilău, la Gheorgheni (zona între cartier și Feleac) sau chiar în Centrul Clujului. Cât despre localitatea Râșca, istoricul consideră că aici ar fi fost doar un nucleu al formațiunii lui Gelu, nicidecum reședința de bază. În ceea ce privește Dăbâca, Sălăjean susține că, potrivit cronicarului regelui Bela al III-lea al Ungariei, cetatea lui Gelu se afla pe Someș, „or Dăbâca se afla la 11 kilometri de cursul apei, nu ai nici măcar o imagine cu Someșul de la Dăbâca, deci nu poate fi vorba despre reședința lui Gelu aici“.
Gelu, alături de Glad și Menumorut, conducea unul dintre primele state române din perioada secolelor IX-X. Singurul izvor care menționează existența sa este „Gesta Hungarorum“, cronica semnată de Anonymus, cronicarul regelui Bela al III-lea al Ungariei. Istoricul Tudor Sălăjean susține că voievodul stăpânea o zona de 5.000-7.000 de kilometri pătrați, în cadrul voievodatului său. Până în acest moment, nimeni nu poate preciza cu exactitate unde era situată cetatea voievodului, existând numeroase ipoteze în acest sens. Noi avem Legenda voievodului român Gelu, ce ne prezintă succinct evenimentele astfel: În vremurile de demult, românii trăiau pe văile râurilor și prin poienile codrilor. Ei aveau țărișoare mici, fiecare cu voievodul ei deosebit. Așa a fost țara lui Gelu în părțile de miazănoapte și apus, peste păduri, adică în Transilvania. În părțile acelea se află și azi satul Gilău, care o fi păstrând chiar numele voievodului Gelu. Țara lui Gelu era mândră și bogată. Românii aveau turme de oi, cirezi de vite, herghelii de cai și roiuri de albine. Se dusese vestea că în țara lui Gelu curge lapte și miere. Pe vremea lui Gelu (anul 900 de la Hristos), ungurii – popor străin, își părăsiseră sălașurile lor din depărtări neștiuite și s-au așezat spre apus în apropierea românilor. Iscoadele lor îndată au aflat de bogățiile lui Gelu. Astfel, o căpetenie a ungurilor a pornit cu armată mare spre răsărit și a trecut pădurile în țara lui Gelu. Luat fără veste, viteazul Gelu le-a ieșit în cale cu oaste mai mică. S-a dat o luptă mare. În toiul luptei, Gelu a fost rănit de moarte. Calul său năzdrăvan, cu frâul scăpat din mâna stăpânului, a apucat drumul castelului. Se zice că pe malul râului Cerna, Gelu a căzut de pe cal. Calul a rămas nemișcat lângă stăpân și îl privea cu jale. Iată cum spune poezia lui George Coșbuc că a vorbit Gelu în ultimele clipe calului său:
„De-acuma tu… cât va cuprinde / Mantaua, deasupra-mi o ‘ntinde! / Și-apoi cu picioarele îmi sapă / Mormântul pe margini de apă / Și-n urmă cu dinții mă prinde / Și-aruncă-mă ‘n groapă! / Jelească-mă apele Cernii / Să-mi vâjâi crivățul iernii / Că poate sosi-va o vreme / Când munții vor fierbe, vor geme. / Și-or trece ‘repezi șireaguri / Românii sub steaguri!”…
Românii văzând moartea voievodului lor, au făcut pace cu ungurii. Au legat credință cu jurământ că amândouă neamurile vor trăi în pace și cu prietenie. Totuși, ungurii însă și-au călcat jurământul. Ei s-au purtat cu răutate și dușmănie cu românii, stăpânitorii vechi ai țării. Și mult au gemut voievozii în morminte! Dar azi s-a-mplinit dorința lui Gelu din clipa de moarte. La glasul marelui rege, Ferdinand I, românii sub steaguri, în repezi șireaguri au azvârlit dincolo de păduri stăpânirea ungurească. Și astfel Gelu a rămas în istorie drept „conducătorul de slavi și vlahi“ ce a ieșit în calea invadatorilor și s-a luptat cu înverșunare, pentru libertate. Istoricii de astăzi vor studia și îi vor face dreptate!
Lasă un răspuns