Dreptul internațional nu acoperă și actuala situație de front din Rusia… Și nici nu se va opri nimeni din „incursiune” până când organismele juridice internaționale vor dezbate până la ce punct o acțiune de eliberare a propriului teritoriu (de către ucrainieni), continuată cu o incursiune pentru a împinge inamicul adânc în teritoriul lui (de data aceasta, de către ucrainieni și NATO) poate fi considerată un drept de acțiune generat de dreptul la propria apărare și când se transformă într-o agresiune (și, practic, un alt război)? Pentru că nimeni nu va aștepta ca dreptul internațional să dea, ori nu, „dezlegare” forțelor ucrainiene (internaționale și ucrainiene) pentru o asemenea incursiune, eventual, nu doar adânc în teritoriul rusesc, ci până la porțile Moscovei… Cu atât mai mult cu cât nimeni nu se așteaptă ca Rusiei, ca stat inițial agresor, să-i se recunoască, după o anumită străpungere a teritoriului, dreptul la apărare… Același drept de apărare, aidoma Ucrainei. De aceea, incursiunea internațional-ucraineană poate fi un factor de escaladare spre generalizarea războiului mai mult decât ar fi fost deschiderea mai multor linii de front de-a lungul granițelor rusești. Iar momentul oficializării intrării în cel de al treilea război mondial, momentan doar sugerat de media și unii analiști, este tot mai aproape. Pentru că scânteile nu mai sar doar „aproape de butoaiele cu pulberi” ale noilor focare, ci, de-a dreptul în acestea, în mijlocul prafului de muniție al incendierii lumii. Și nu într-un viitor de cândva; deja, în cel al zilei de mâine…
Și poate că nu am fi vorbit despre împingerea lumii în cel de al treilea război mondial chiar dacă pumnalul de incursiune ucraineano-internaționale ar fi pătruns și mai adânc… Dar, în momentul în care Kievul anunță, nu doar trufaș, ci provocator, intenția de a înființa un comandament militar în zona pe care o controlează în Rusia (e drept, la marginea ei), iar Europa, măcar în numele părții militare „internaționale” din mixtura ucraineană, nu frânează lucrurile, atunci deja vorbim, nu de riscul escaladării, ci de extinderea certă a războiului. Pentru că înființarea unui comandament militar în zona rusă este semnalul unui alt front, fără legătură cu acela îndreptățit a fi fost deschis și împins în inima inamicului, și în care NATO își va oficializa prezența.
Evident, Moscova nu va aștepta să vadă cum NATO îi ocupă teritoriul sub acoperirea dreptului la apărare al ucrainienilor (fie și o așchie din teritoriu). Iar mutarea populației ruse din zona Kursk -ului de către ruși nu este nicidecum un semn de neputință, de slăbiciune. Ci, de fapt, o altă încercare de a-i temporiza pe nebunii care conduc părți din lumea de azi spre peticele nelumii de mâine. Și poate că dreptul internațional ar suporta o forțare a limitelor sale dacă Ucraina s-ar opri strict la înființarea unui comandament militar acolo, pe teritoriul Rusiei. Dar faptul că anunță și înființarea unei administrații civile apasă cu mult dincolo de justificările care-i dădeau dreptul să „muște”, poate chiar și mai adânc, din teritoriul rus, sub pretextul împingerii forțelor militare ruse cât mai departe de Ucraina.
De altfel, s-a trecut cu mult dincolo de linia roșie ce nu ar fi trebuit depășită… A făcut-o NATO, fie și mascat în acele „forțe internaționale” ce sprijină Kievul… Iar în clipa în care Ucraina va declanșa o acțiune „fulger” similară și împotriva Belarusului, atunci lucrurile nu vor mai avea nici o linie roșie de raportare. Atunci va fi un război de agresiune. Iar dreptul internațional nu va mai avea de ce să existe cu normele și cutumele sale de acum. Pentru că nu va mai putea fi justificat drept război de apărare atacarea uni alt stat, fie el și aliat al Rusiei. Nici în condițiile în care se vor găsi pe teritoriul acestuia chiar trupele ruse… Doar dacă Belarusul ar ataca primul, pentru a se apăra de ceea ce pare deja inevitabil (o incursiune ucraineană), atunci lucrurile ar fi „justificate”. Pentru Europa. Dar este puțin probabil ca Belarusul să repete greșeala Rusiei de la începutul războiului, aceea de a se fi lăsat provocată și de a fi acționat. Pentru că, paradoxal ori nu, ea a tot căutat pacea. Și nu doar acum, forțată cumva de schimbarea linilor roșii de netrecut ale războiului, ci de mult timp. O căutare a păcii pe care forțele internaționale au decis să o trateze ca pe o slăbiciune…
Lasă un răspuns