La 3 octombrie 1829 s-a născut la București George Crețeanu. Tatăl său era paharnicul Zamfirache Crețeanu și mama se trăgea din celebra familie Samurcaș Deci aparținea unei familii înstărite ceea ce i-a asigurat o situație propice călătoriilor în străinătate. Debutează literar in „Curierul românesc” la 1847. Publică satire, cronici teatrale și versuri. Anul revoluționar 1848 îl surprinde studiind la Paris literele si dreptul. Aici publică în revistele scoase de emigrația română. La Paris ia parte la înfiinţarea, în 1851, a societăţii „Junimea română” şi a revistei cu acelaşi nume. Întors în ţară la 1853, a intrat în magistratură (procuror de tribunal, substitut de procuror la Înalta Curte de Casaţie). Înfocat unionist, a militat pentru Unirea Principatelor, atât prin scris, cât şi prin activitatea sa politică: deputat în Adunarea legislativă, director în Departamentul Dreptăţii. În 1862 a deţinut portofoliul Ministerului Cultelor. A desfăşurat o intensă activitate publicistică: în 1855 a sprijinit apariţia ziarului „Patria”, a fost redactor la „Concordia”, „Revista contimpurană”, „Revista literară şi știinţifică”, „Revista română”, „România”; s-a numărat printre colaboratorii revistelor unioniste „România literară” şi „Steaua Dunării”, dar şi ale altor publicaţii ale vremii: „Convorbiri literare”, „Pressa”, „Revista Carpaţilor”, „Românul”, „Trompeta Carpaţilor” etc. Şi-a adunat versurile în două volume: ”Melodii intime” (1854) şi „Patrie şi libertate” (1879), în care se regăsesc cele mai reuşite poezii ale sale: „Perseverenţa”, „Chemarea poetului”, „Cântarea brazilor la mormântul bătrânului Mircea”, „Odă la patrie”, „O noapte în Carpaţi”, „Mormintele martirilor”, „Glasul viitorului”, „Dorul ţării”, „Cântecul străinătăţii”.
În 1908, Nicolae Iorga îi tipărește, la editura sa din Vălenii de Munte, un volum de „Poezii alese”, în care apreciază „Adio la Carpați” și „Cântecul străinătății.” Această poezie dedicată dorului de țară a celor plecați este extrem de actuală și astăzi. Mulți prieteni din Diaspora când o ascultă melodia le dau lacrimile pentru că „Fie pâinea cât de rea,/ Tot mai bine-n țara mea“. sau „D’oiu muri, voiu să mă’ngroape/În pământul românesc./Fie piatra cât de grea,/Tot mai bine în țara mea!”… Poemul este bine compozit structural și este astfel foarte muzical și bine construit prozodic, iar metaforele sunt extrem de puternice. Este o poezie care poate sta alături de cele eminesciene în antologia literaturii clasice românești.
Românii pe care i-am cunoscut în Spania sau Italia străină când auzeau aceste versuri lăcrimau instant: „Rătăcesc în căi străine,/De căminu-mi depărtat;/Petrec viața în suspine,/Pâinea ‘n lacrămi mi-am udat.” Cred că orice român care s-a născut cu sentimentul indescifrabil și unic românesc e imposibil să nu vibreze la versurile: „Vezi o culme muntenească/Ș’o căsuță de desubt?/Este casa părintească,/Unde laptele am supt.” Iar după fiecare strofă ca o cadență și un remember recognoscibil a ceea ce ești și reprezinți: Ah! în țara mea frumoasă/Am lăsat tată iubit,/Am lăsat mamă duioasă,/Ce de plânsuri a albit./Fie pâinea cât de rea,/Tot mai bine în țara mea!” Consider că poetul George Crețeanu trebuie reevaluat ca o voce lirică puternica și originară, aflat între generația lui Vasile Alecsandri și cea lui Mihai Eminescu și Alexandru Macedonski.
Să reținem, dragi români plecați, versurile astea: „Fie pâinea cât de rea,/Tot mai bine în țara mea!” Iar când poetul spune „Fie piatra cât de grea/Tot mai bine în țara mea” se referă la locul unde fiecare român trebuie să se îngroape acasă, în cimitirul strămoșesc, pentru a fi prezent la întâlnirea cu destinul hărăzit de cerul românesc.
Lasă un răspuns