Constantin Piliuță a fost un pictor român născut la 4 februarie 1929, în Botoșani. După ce studiază la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București (1945 – 1949), sub îndrumarea lui Alexandru Ciucurencu, participă la cele mai de seamă manifestări colective organizate în țară. Constantin Piliuță se impune ca desenator printr-o deosebită acuitate a observației, tradusă printr-o linie incisivă, purtătoare după caz de tensiuni dramatice sau de situații pline de umor. În pictură evoluează într-o direcție a peisagisticii în care cultul pentru natură, pentru elementele concrete ce s-au impus cândva memoriei se împletește cu un filon liric care domină întreg materialul figurativ, într-o structura poetica inedită. Acest lirism îl descoperim în tablourile inspirate de Delta Dunării, de pământul ars de soare cu vegetații pitice, al Dobrogei sau de orașele vechi (Botoșani, de exemplu), cu o arhitectură pitorească, conservând umbrele târgurilor de odinioară. Pictorul elimină detaliul nesemnificativ, gestul incidental pentru a sesiza durabilul. Culoarea se așterne în câmpuri largi, monocrome.
Tonurile luminoase, degajate de impurități ce compun o lume aerată, în care meditația se instaurează ca o modalitate de a se reface comuniunea cu o natură pura și vitală. Cu aceleași posibilități de esențializare, pictorul abordează și alte genuri, ca portretul (Tudor Vianu; Tudor Arghezi) și compoziții de evocare istorică. Este, de asemenea, autorul unor lucrări de artă monumentală, realizate în frescă (Muzeul Unirii din Alba Iulia, 1968), mozaic (Supermagazinul din Târgoviște) sau din moduli ceramici (Hidrocentrala Porțile de Fier, 1973). Lucrările sale sunt cuprinse în selecții de arta românească prezentate peste hotare: Moscova (1964), Varșovia (1979), Varșovia, Praga, Leningrad (1972), Atena, Cairo, Damasc, Teheran, Tunis, Moscova, Berlin, Glasgow (1974), Lisabona, Ankara, Atena (1975), Praga, Istanbul (1976), Paris, Copenhaga, Pekin, Shanghai, Ankara, New Delhi, Sofia (1977); Teheran, Lisabona, Lakewood-Ohio, Milwaukee Wisconsin (1978); Madrid, Ottawa, Ciudad de Mexico (1979); München (1994). Ia parte la manifestări internaționale la New Delhi (1965); la Paris Salonul independenților (1973), Kosice (1974); Cangnes-sur-men (1977) Festival international de picture. Are expoziții personale: București 1957, 1962, 1968, 1972, 1973, Veneția (1967); Malmö (1970); Odorheiu Secuiesc (1971). În 1977 Constantin Piliuță a pictat un tablou care îl avea pe Nicolae Ceaușescu în prim plan, cu Burebista, Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân în fundal.
Premii și distincții primate: Premiul Uniunii Artiștilor Plastici din România, 1967; Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”; Premiul Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, 1971; Premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române, 1974, etc. Dintre lucrările sale cunoscute menționăm: Bobâlna; Autoportret; Nicolae Iorga; Tudor Vianu; Ștefan Luchian; Flori. Amintirile au rămas undeva într-un plan invizibil, dar vibrează și acum. De fiecare dată, când pictorul Constantin Piliuţă avea un vernisaj, lumea dădea năvală. De la „pişcotari” până la cele mai alese feţe ale Cotroceniului, oamenii se îmbulzeau ca la sfintele moaşte pentru a fi acolo, la eveniment. Acesta era Constantin Piliuţă. Un pictor iubit de toţi. Aşa era şi este şi acum lumea acestui Bucureşti cosmopolit, bizar, pestriţ, zgomotos şi făţarnic, în care oamenii se topesc ca într-un malaxor. Din când în când, unii fac istorie. Iar dintre ei unul s-a ales să fie Constantin Piliuţă.
Fostul elev al lui Ciucurencu, botoşăneanul Constantin Piliuţă, a fost şi este unul dintre cei mai reprezentativi pictori români contemporani. Notorietatea sa pe plan naţional şi internaţional a făcut ca operele artistului să aibă o cotă ridicată, nu însă cea reală, binemeritată. Creaţia, axată pe naturi statice, peisaje, nuduri, flori, cai, balerine, beţivi, lăutari etc., ce reflectă o realitate stilizată, romanţată a lumii, s-a conturat în aria figurativului interpretat. Această lume înseamnă lumină, culoare, atmosferă, sensibilitate. Beţivii, nudurile voluptoase, carnale, lăutarii expresivi, dansatorii, ambianţa cârciumei sunt proiecţii ale unei realităţi transfigurate din care fac parte prieteni, cunoscuţi şi chiar artistul însuşi. Ei sunt surprinşi în diverse atitudini expresive, în instantanee de viaţă, sau sunt pretextele unor formulări compoziţionale speciale. Tablourile degajă misterul armoniei calme, regeneratoare, ca în naturile statice cu flori, peisajele cu zarzări înfloriţi, cu dealul înzăpezit din care ţâşnesc copaci firavi ca ţepii unui obraz nebărbierit, ori ca în cele în care perechile de balerini sau cai albi se topesc sub un soare alb. Majoritatea uleiurilor – flori, peisaje, nuduri – dar şi desenele din cârciumă sau cafenea transmit un uşor sentiment de vulnerabil şi fragil, de ingenuitate şi sinceritate, elemente ce definesc, în fapt, creaţia sa. Împreună, ele evocă un temperament liric şi un univers plastic plin de căldură şi emoţie.
Premiat, cu lucrări în colectii de stat şi particulare, din ţară şi străinătate, celebru, iubit, Constantin Piliuţă a fost un mare artist, dar şi un om deosebit. Un boem şi un prieten. Un vechi amic povestea că lui Constantin Piliuţă îi plăcea să meargă în piaţă, dimineaţa devreme, pentru a privi spectacolul trezirii la viaţă al oraşului. „Ce faci aici, maestre?”, l-a întrebat acesta, în timp ce tăia Piaţa Amzei pentru a ajunge la serviciu. Piliuţă îi mărturisea cât de bine se simte să vină aici, să stea şi să-i admire pe ţăranii care-şi descarcă marfa, să privească tarabele, forfota, legumele, fructele, seminţele, florile, în multitudinea lor de culori. Artistul era deosebit de cald şi prietenos. Din această cauză, cunoscuţii îl copleşeau cu prezenţa lor în atelier, unde pictorul avea întotdeauna un vin bun. Când nu se întâlneau în atelier, se adunau în cârciumă, „La Jerca”. Bodega se afla pe strada Ana Ipătescu şi era celebră la vremea ei datorită şefului Jerca, un cârciumar vizionar, un mandatar care a ştiut să facă avere la timpul său, profitând de prezenţa artiştilor permanenţi. Un fel de Capşa a scriitorilor, Şarpele Roşu al actorilor sau restaurantul din sediul Uniunii Scriitorilor, unde Nichita Stănescu, Marin Preda, Fănuş Neagu ş.a. dezbăteau marile teme şi evoluţii ale literaturii, la un pahar de votcă sau de vin, seară de seară. Acum cred că o parte din averea lui Jerca se datorează şi lucrărilor lăsate drept plată de clienţii lui pictori. Desigur, unul dintre ei era generosul maestru Piliuţă, căruia îi plăcea să fie în preajma confraţilor pictori, scriitori, actori sau a lăutarilor care-i cântau de dor şi inimă albastră. Când artiştii rămâneau cu buzunarele goale, îi plăteau cu desenele lor lui Jerca, iar cele mai multe lucrări lăsate gaj erau ale lui Piliuţă şi Apostu.
Aşa era omul Constantin Piliuţă, un artist abandonat total clipei efemere. Iubea viaţa şi prietenii buni. Lucrările sale cuprind întreagă această lume fastă a bodegilor şi iubirii de oameni, a copilăriei petrecute la ţară, ilustrată şi rememorată de peisaje luminoase, de copacii înfloriţi din curtea casei părinteşti, satul unde în poarta unei case stau o căruţă şi un cal, de vasele cu flori, dansatorii, violoniştii ori beţivii. Ludic şi nonconformist, raţional si cerebral, Pil, cum îi spuneau prietenii, reproduce o lume a emoţiei şi artei trăite, conducându-se atât în viaţă cat şi în pictură după valori autentic umaniste. Iar picturile sale vorbesc direct sau sugerat despre modul cum poate fi esenţializată viaţa şi interpretate valorile şi principiile după care trăim. Generozitatea, înţelegerea pentru omul simplu, altruismul, credinţa se regăsesc cu prisosinţă în lucrările sale, înconjurate parcă de un „halou” poetic, sentimental, ce răzbate din întregul tablou. El era convins că desenul, linia sunt mult mai relevante în a capta sufletul, lumea lăuntrică, decât vibraţiile culorii. Iar pictorul le-a folosit pe amândouă cu măiestrie, dezvăluind cu candoare şi evlavie tainicele frumuseţi sufleteşti. „… a rămas inubliabilul portretist şi peisagist al unei lumi necăjite, periferice, provinciale, frecventând bolgiile unde nefericiţii îşi găsesc în alcool un straniu paradis.” spunea despre universul său inspirațional Eugen Barbu.
Un mozaic realizat în anul 1980, care este amplasat pe peretele exterior al unui complex comercial din municipiul Botoşani, este considerat ca fiind una dintre cele mai valoroase lucrări ale cunoscutului pictor Constantin Piliuţă. Lucrarea, care a fost făcută în comun cu artistul băcăuan Gheorghe Spiridon, are o dimensiune de aproximativ 250 de metri pătraţi, prezentând diferite scene ale muncii, de la lucrările agricole şi industriale până la cele de cercetare. Mozaicul, cu o lăţime de peste 43 de metri şi o înălţime de peste cinci metri, a fost realizat în perioada comunistă la intrarea principală în fosta Întreprindere de in şi cânepă „Integrata” din municipiul Botoşani. Astăzi a fost salvată în timpul lucrărilor de amenajare a complexului comercial. Poate nu este pusă suficient în valoare, dar se mai poate lucra la acest aspect. Piliuță a plecat către universurile sale visate pe 3 mai 2003, la București. A ținut să ne lase drept învățătură și faptul că: „Meseria de artist se gândeşte mereu; la fiecare vârstă te apropii de ea într-un alt mod, pentru că misiunea artistului, a pictorului în mod special, este aceea de a intra în casele oamenilor şi de a învăţa copiii să crească în spiritul bucuriei culorilor.” (Constantin Piliuţă).
Lasă un răspuns