Pentru a înțelege mutațiile structurale și de paradigmă care afectează mediul universitar contemporan, se impune o delimitare conceptuală și etimologică riguroasă a termenilor utilizați. Limba română și jargonul academic modern au împrumutat mecanisme lingvistice străvechi pentru a defini realități profund disfuncționale. Trei piloni conceptuali susțin această analiză: „pseudoștiința”, „mercantilismul academic” și meritocrația. Termenul „pseudoștiință” este un construct hibrid, format din: Prefixul grecesc „pseudo” (psi \ epsilon \ upsilon \ delta \ eta \ varsigma), care semnifică „fals”, „amăgitor” sau „care se pretinde a fi ceea ce nu este în realitate”. Substantivul „știință”, derivat din latinescul „scientia”, a cărui rădăcină semantică înseamnă „cunoaștere profundă”, „rigoare” și „căutare metodică a adevărului”. În sens larg, pseudoștiința constă într-un ansamblu de cunoștințe, metodologii, teorii și practici care încearcă în mod eronat – fie în mod deliberat (prin impostură), fie din ignoranță – să treacă drept științifice. Ea mimează rigorile cercetării, folosește un limbaj tehnicizat menit să impresioneze profanii, dar este complet lipsită de substanță științifică, de verificabilitate și de aplicabilitate practică. Dacă în secolele trecute pseudoștiința se manifesta la marginile societății (prin astrologie, alchimie sau șarlatanie medicală), secolul XXI a generat un fenomen mult mai periculos: pseudoștiința „academică”. Aceasta este o veritabilă „făcătură” instituționalizată, o industrie înfloritoare pe bani grei care rulează fonduri uriașe pe piața globală a vanităților intelectuale. Nu mai vorbim despre rătăciri izolate ale unor minți neinstruite, ci despre un sistem birocratic complex în care impostura este finanțată legal.
Toate formele de pseudoștiință sunt fundamental dăunătoare. Ele nu doar că diluează valoarea cunoașterii umane, dar distrug încrederea publicului în instituții, prăbușind standardele morale ale întregii societăți. Pentru publicul larg, termenul de „mercantilism” poate părea obscur sau pur tehnic. În realitate, el are o dublă conotație pe care trebuie să o limpezim: În sens istoric și economic, mercantilismul a fost prima doctrină economică modernă, apărută în Europa secolelor XVI-XVIII (teoretizată de figuri precum Jean-Baptiste Colbert în Franța). Această teorie susținea că puterea unei națiuni depinde exclusiv de acumularea de aur și de argint, de dezvoltarea comerțului exterior și de obținerea unui excedent financiar cu orice preț. Statul devenea un comerciant agresiv, orientat doar spre câștig material brut. În sens modern și peiorativ (folosit în acest articol), termenul a evoluat și definește spiritul de speculă, goana obsedantă după profit, atitudinea de a măsura totul prin bani și tendința toxică de a transforma valorile spirituale, morale sau intelectuale în simple mărfuri de vânzare. Când vorbim despre „mercantilizarea învățământului”, ne referim exact la acest proces degradant prin care universitățile au încetat să mai fie temple ale cunoașterii, culturii și formării caracterelor, devenind SRL-uri academice.
În acest nou sistem mercantil: 1. Studentul nu mai este un discipol evaluat după minte, muncă și merit, ci este privit ca un client plătitor de taxă; 2. Profesorul nu mai este un mentor axat pe valoarea-muncă, ci un prestator de servicii care trebuie să aducă încasări instituției; 3. Diploma și titlul de doctor nu mai reprezintă certificări ale competenței geniale sau ale utilității practice, ci mărfuri de lux cumpărate în rate, prin intermediul taxelor de școlarizare și al articolelor plătite cu mii de euro.
Așadar, fuziunea dintre pseudoștiință (știința falsă) și mercantilism (comercializarea totală) a născut monstrul contemporan al „științei pe bani grei”: un sistem în care banii dictează valoarea academică, eliminând definitiv criteriul de aur al meritului personal. Pentru a înțelege până unde a mers demența acestui mercantilism academic în anul 2026, să ne imaginăm un exercițiu de sclipitoare ironie: un „arc peste timp”. Să presupunem că însuși Albert Einstein ar trăi astăzi și ar încerca, în anul 2026, să trimită spre publicare celor mai „celebre reviste cotate internațional” cele două teorii epocale care au redefinit Universul: Teoria Relativității Restrânse (cea din 1905) și Teoria Relativității Generale (cea din 1916). Potrivit normelor administrative rigide și „standardelor de elită Open Access” de nivel mondial din secolul XXI, articolele geniului absolut ar fi respinse din start de către robotul birocratic al sistemului. Ele nu ar trece nici măcar de prima barieră, cea a criteriului eliminatoriu suprem: Einstein nu ar avea atașată dovada plății taxei de procesare (APC) de 5.000 de euro sau de dolari pentru fiecare articol! Fără un portofel de 10.000 de euro disponibil instant pentru transfer bancar, articolele care au schimbat istoria omenirii ar rămâne blocate în anonimatul unui server digital. Editorii din spatele marilor trusturi comerciale nici nu s-ar obosi să citească ecuațiile care descriu curbura spațiu-timp. Ei i-ar trimite fizicianului un e-mail automat, sec și mercantil: „Stimate autor, manuscrisul dumneavoastră nu poate fi procesat deoarece tranzacția financiară a fost respinsă. Gravitația banului este, în sistemul nostru, mult mai puternică decât gravitația geniului dumneavoastră”. Iată cum, „în era științei pe bani grei”, Einstein ar fi declarat un „rebut academic” din lipsă de lichidități, în timp ce orice impostor cu portofelul gros devine, peste noapte, savant de renume internațional, indexat în Web of Science. Termenul „meritocrație” este, de asemenea, un construct hibrid, născut din combinarea substantivului latinesc „meritum” (prețuire, răsplată după merit/muncă) și a sufixului grecesc „kratos” (kappa \ rho \ alpha\tau o \ varsigma), care semnifică „putere”, „conducere” sau „autoritate”.
În sens sociologic și academic, meritocrația reprezintă acel sistem social sau organizațional în care accesul la funcții, putere, ierarhii și recunoaștere publică se face exclusiv pe baza meritelor personale – adică prin talent, efort, inteligență, competență și performanță dovedită (pilonul central al valorii-muncă). Ea reprezintă opusul direct al nepotismului, oligarhiei sau al sistemelor mercantile, interzicând ca ascensiunea unui individ să fie dictată de avere, conexiuni politice sau titluri cumpărate.
Nedumerirea și revolta mea în abordarea acestui subiect au rădăcini adânci în contrastul izbitor dintre sistemul valoric trecut și cel prezent. Am parcurs studiile universitare în România în perioada 1971–1975, iar activitatea de cercetare doctorală s-a desfășurat între ianuarie 1979 și aprilie 1982. Acea epocă impunea în interiorul universității criterii de o rigoare drastică, bazate pe meritul personal și pe corelația organică dintre teorie și practica economică. Admiterea mea la doctorat nu a fost rezultatul tranzacționării unei taxe sau al bifării unor criterii pur formale, ci s-a fundamentat pe patru piloni esențiali: 1. Ancorarea în activitatea practică reală: Cercetarea nu se făcea din „turnul de fildeș” al bibliotecii, izolată de realitate, ci pornea direct din interiorul unei unități de producție de cea mai mare importanță pentru economia națională; 2. Publicații cu utilitate demonstrată: Dețineam deja un portofoliu de articole publicate în reviste de specialitate autohtone. Aceste materiale radiografiau neajunsurile stringente din activitatea practică, oferind soluții concrete, direct aplicabile; 3. Inovarea recunoscută oficial: Un argument decisiv a fost deținerea unui „Certificat de inovator” (nr. 23 din 22.09.1976), fapt ce demonstra capacitatea de a genera plusvaloare economică și tehnică palpabilă înainte de a pretinde titlul de doctor; 4. O competiție acerbă: Admiterea presupunea susținerea unui concurs extrem de riguros, unde numărul de locuri era sever limitat.
În acele decenii, posturile de doctorand se scoteau la concurs extrem de rar, o dată la trei sau la patru ani. Selecția se făcea exclusiv după criteriul valorii-muncă. Drept dovadă, existau numeroase cadre didactice universitare respectabile care își încheiau întreaga carieră și ieșeau la pensie fără a reuși să obțină titlul de doctor, deoarece exigențele comisiei erau de neînduplecat în fața lipsei de substanță. Dinamica financiară era complet inversată față de cea de astăzi. În perioada anilor 1970–1980, un articol publicat într-o revistă de specialitate nu doar că era gratuit, dar era remunerat. Pentru un articol de fond, autorul primea un onorariu substanțial, care putea varia între 300 și 800 de lei, în condițiile în care un salariu mediu pe economie era de aproximativ 2.000–2.500 de lei. Din două sau trei articole bine documentate, un intelectual câștiga echivalentul unui salariu lunar. Statul recunoștea munca de creație ca pe o valoare economică brută. Noțiunea de „învățământ pe bani” nu exista în mentalul colectiv. Facultatea și doctoratul erau gratuite pentru cei capabili, iar studenții eminenți primeau burse de merit și de studiu consistente, care le asigurau independența financiară pentru a se dedica exclusiv cunoașterii.
Privind realitatea anului 2026, noi, cei crescuți și formați în spiritul rigorii și al recunoașterii meritului personal, asistăm perplecși și profund îngrijorați la o degradare fără precedent a peisajului universitar. Educația a încetat să mai fie un ascensor social bazat pe inteligență și pe munca bine făcută și a devenit o simplă tranzacție comercială. Datele oficiale ale anului 2026 sunt de-a dreptul alarmante pentru bugetul unei familii obișnuite și reflectă o barieră financiară greu de trecut: Costul studiilor de licență: Un singur an de studii la facultățile de top din România a ajuns să coste sume astronomice. De pildă, taxele de școlarizare la Universitățile de Medicină și Farmacie au atins pragul de 10.000 de euro pe an (aproximativ 52.400 de lei); Costul studiilor doctorale: Pentru tinerii cercetători români care nu ocupă puținele locuri bugetate – distribuite, adesea, pe criterii clientelare –, taxa anuală de școlarizare reprezintă o povară financiară semnificativă, ridicându-se la aproximativ 13.000 de lei.
În acest context mercantil, se conturează o concluzie tristă: oricât de inteligent, sclipitor și dedicat studiului ar fi un tânăr din zilele noastre, șansele lui de a performa la cel mai înalt nivel academic doar prin „puterea minții” sunt drastic diminuate în absența unui capital financiar masiv. Acest blocaj structural este întreținut de corupție, de lipsa criteriilor valorii-muncă și de generalizarea unui sistem de promovare bazat pe rețele de influență și criterii politicianiste. Consecințele directe ale acestui colaps meritocratic se manifestă prin două fenomene dramatice: Elita tineretului român, realizând că în propria țară potențialul său intelectual remarcabil este ignorat ori sufocat de birocrație și nepotism, alege masiv calea străinătății. În timp ce geniul acestor tineri este confirmat la nivel global, statul român rămâne un simplu spectator pasiv. Acest uriaș potențial tehnic a fost demonstrat din plin în numeroase competiții internaționale, culminând cu performanța istorică de la Campionatul Mondial de Robotică din Houston, SUA (FIRST Tech Challenge, 2026). Atunci, liceenii români au uimit planeta, ocupând integral primele patru locuri din lume prin echipele: Velocity (Brăila), Heart of RoBots (Buzău), Quantum Robotics (București) și AI Citizens (Focșani).
Deși România are unul dintre cele mai fertile terenuri intelectuale din lume în domeniul IT și al noilor tehnologii, autoritățile refuză cu obstinație să le pună la dispoziție laboratoare dotate modern și bugete de cercetare pe măsură. Statul român recoltează ipocrit aplauze de pe urma succeselor acestor copii, dar lasă ca roadele minții lor să fie culese definitiv de economiile din Occident. Fără investiții masive și fără un cadru legislativ coerent care să lege liceele și universitățile de industria privată de înaltă tehnologie, acești tineri eminenți sunt împinși iremediabil spre exod. În timp ce tinerii noștri capabili sunt școliți la cele mai prestigioase universități din lume (Oxford, Cambridge, Harvard, MIT) și sunt curtați, angajați și promovați de companii de renume mondial, în țara lor se lovesc de un zid de netrecut. Dacă doresc să se întoarcă în România pentru a contribui la dezvoltarea ei, ei constată că posturile din universități sau din instituțiile cheie sunt blocate sau ocupate de incompetenți promovați pe criterii de partid, de rudenie, de corupție etc. Este imperios necesar să facem o precizare de onoare: acest articol nu vizează acei tineri inteligenți și dedicați muncii corecte și bine făcute care, deși destul de puțini, reușesc totuși să obțină rezultate remarcabile și în țara lor. Acești cercetători autentici, care izbândesc exclusiv prin geniu și trudă proprie, în ciuda barierelor financiare și birocratice, reprezintă adevărata speranță a mediului academic curat și merită întreaga noastră prețuire.”
Cea mai flagrantă și mai nocivă manifestare a acestei decăderi o reprezintă transformarea cercetării științifice într-o afacere cu circuit închis, o adevărată „făcătură încorporată”. Condiționarea unui doctorand de a publica cel puțin două articole în reviste cotate internațional (indexate în baze de date precum Web of Science / Clarivate sau Scopus) pentru a i se admite susținerea tezei de doctorat a deschis ușa unui abuz financiar și conceptual greu de imaginat în secolul trecut. Astăzi, pentru ca un tânăr să își poată susține teza de doctorat, trebuie să achite taxe de publicare numite APC (Article Processing Charges), care variază între 2.000 și 5.000 de euro sau dolari per articol. Pentru cele două articole obligatorii, efortul financiar se ridică la 10.000 de euro/dolari. Având în vedere că un salariu mediu net în România în anul 2026 este de aproximativ 5.000 de lei (circa 1.000 de euro), un tânăr doctorand trebuie să scoată din buzunar echivalentul a zece salarii medii pe economie doar pentru a avea dreptul să își susțină teza. Ceea ce în trecut era o sursă de venit și de prestigiu bazată pe valoarea-muncă, astăzi a devenit o taxă de viciu pe inteligență.
Radiografia textuală a mecanismului „prădător”. Acest circuit fraudulos nu funcționează clandestin, ci la lumina zilei, derulându-se în pași administrativi preciși: Presiunea administrativă pe autor: Totul pornește de la normele rigide. Doctorandului sau cadrului didactic i se cere imperativ să bifeze articole în reviste cu „factor de impact”. Această presiune de tipul „publici sau dispari” (publish or perish) creează o masă uriașă de clienți captivi, obligați să facă rost de bani; Taxarea sub pretextul „Accesului Deschis” (Open Access): Revistele comerciale cotate internațional profită de această vulnerabilitate. Ele nu mai vând reviste fizice către biblioteci, ci cer mii de euro direct de la autor în schimbul publicării articolului; Simularea evaluării colegiale (Peer-Review fals): În mod normal, o revistă științifică serioasă trimite textul unor referenți independenți, proces care durează mai multe luni, cu riscul major de respingere. Revistele prădătoare sau de tip comercial scurtează acest timp la doar câteva zile sau săptămâni. Evaluarea este o simplă formalitate administrativă. Singurul criteriu eliminatoriu real este confirmarea transferului bancar. Dacă banii au intrat în cont, articolul este aprobat; Publicarea rapidă în format digital: Articolul este urcat pe platforma online a revistei. Nu există o ediție tipărită fizic, nu există un control riguros al plagiatului sau al textelor generate de algoritmi. Volumul de articole publicate este uriaș – unele reviste scot mii de articole pe lună, încasând zeci de milioane de euro; Validarea imposturii: În final, autorul își bifează poziția în dosar. Titlul academic este obținut nu pe baza utilității sociale sau a unei inovații practice, ci pe baza puterii financiare. Majoritatea acestor articole scumpe sunt simple compilații teoretice, abstracte, scrise într-un limbaj artificial, pe care nu le citește și nu le aplică nimeni niciodată în lumea reală.
Pentru a înțelege pe deplin dimensiunea nocivă a pseudoștiinței pe bani grei, fenomenul nu trebuie privit doar ca o disfuncționalitate locală sau ca o simplă ambiție academică personală. El reprezintă, în esență, un mecanism de exploatare economică la nivel global, fundamentat pe un monopol strict și pe o profundă discriminare geopolitică. La începutul secolului XXI, peisajul publicistic mondial a fost capturat de ascensiunea unor mari trusturi editoriale axate pe volum comercial (precum MDPI sau Frontiers), dar și de deschiderea unor linii masive de reviste în regim „Open Access” de către giganți tradiționali ca Elsevier sau Springer Nature. Deși aceste mari trusturi resping oficial eticheta de structuri prădătoare – protejându-se în spatele indexării în marile baze de date internaționale –, comportamentul lor este unul pur comercial. Comunitatea științifică mondială le critică vehement exact din cauza ritmului de bandă de rulaj: cu cât publică mai mult, cu atât profitul lor crește, în timp ce exigența evaluării scade dramatic. Drept dovadă, consilii de cercetare din țări europene cu tradiție au început deja să blocheze sau să declasifice anumite reviste din aceste consorții.
Trecând însă dincolo de aspectul comercial, gravitatea extremă a acestui sistem constă în modul în care este desenată harta puterii intelectuale și financiare: Sediile bogăției versus sursele de inteligență: Marile trusturi editoriale care percep taxe astronomice de mii de euro pentru un singur articol își au sediile exclusiv în țări dezvoltate, bogate, din Occident sau în hub-uri financiare globale potente. În schimb, ele nu există în țările din Europa de Est, Africa sau Asia de Sud. Paradoxul este strigător la cer: tocmai aceste regiuni geografice, lipsite de mari edituri recunoscute, sunt cele care furnizează de fapt cea mai mare parte din „materia cenușie” a lumii și care contribuie substanțial la dezvoltarea economiilor bogate; Subvenționarea inversă a capitalului străin: Sistemul este conceput într-un mod pervers și inechitabil. Țările mai puțin dezvoltate economic își epuizează bugetele naționale destinate cercetării (și așa extrem de subțiri) sau economiile private ale familiilor pentru a vărsa aceste sume uriașe în conturile trusturilor editoriale din Vest. Practic, cercetătorii din țările emergente ajung să subvenționeze direct profiturile uriașe ale unor entități private străine doar pentru a primi dreptul formal de a fi recunoscuți ca „doctori” sau „profesori” în propria lor țară; Blocarea autonomiei editoriale naționale: Această stare de fapt este menținută în mod deliberat. Nu se dorește sub nicio formă crearea, întărirea sau recunoașterea unor reviste naționale puternice, valoroase și accesibile financiar în țările furnizoare de talente. Controlul financiar, ideologic și academic trebuie să rămână concentrat în mâinile celor care au transformat știința într-o marfă de lux.
Asistăm, așadar, la o formă modernă de colonialism intelectual: țările bogate recoltează inteligența și, în același timp, taxează cu mii de euro simplul drept al cercetătorului de a exista în bazele de date globale. Este un circuit toxic care secătuiește resursele locale și menține statele în curs de dezvoltare într-o perpetuă stare de subordonare academică și economică. Asistăm astăzi la un regres academic fără precedent, alimentat în mod decisiv de un veritabil colonialism intelectual la care sunt supuse statele din afara centrelor de putere financiară. Valoarea-muncă, efortul cinstit de cercetare, originalitatea și utilitatea socială a rezultatelor științifice au fost brutal substituite de puterea financiară de achiziție a spațiului digital de publicare. Pentru ca acest manifest să nu rămână o simplă radiografie amară a prezentului, propunem un set de măsuri legislative urgente pe care decidenții politici din România ar trebui să le adopte în acest an, 2026: Relansarea și revalorizarea revistelor naționale: Ministerul Educației trebuie să finanțeze masiv publicațiile științifice românești, asigurându-le indexarea internațională gratuită. Standardele de promovare academică trebuie să recunoască din nou valoarea articolelor de substanță scrise în limba română, care oferă soluții aplicabile în economia națională, eliminând astfel obligativitatea exclusivă și împovărătoare a publicării în reviste străine cu taxă; Interzicerea plății taxelor APC din fonduri publice pentru revistele comerciale: Statul român nu mai trebuie să permită decontarea din granturi publice de cercetare a așa-numitelor taxe APC (Article Processing Charges – Taxe de Procesare a Articolelor) către editurile străine axate exclusiv pe volum comercial. Sub paravanul „accesului deschis” (Open Access), aceste corporații editoriale percep autorilor mii de euro pentru simplul fapt de a le publica online studiile. Banii publici ai României trebuie direcționați strategic către infrastructura laboratoarelor naționale și dotarea universităților, nu către profiturile exorbitante ale trusturilor editoriale străine. Niciun titlu de doctor în științe aplicate (economice, tehnice, medicale) nu ar mai trebui acordat fără o dovadă indubitabilă a aplicabilității sale practice în România. Aceasta se poate materializa printr-un brevet de invenție, o inovație implementată într-o companie locală sau un proiect de politici publice adoptat – reluând spiritul meritocratic al criteriilor pe baza cărora mi-a fost decernat Certificatul de inovator în anul 1976. Echipele noastre de robotică de talie mondială (Velocity, Heart of RoBots, Quantum Robotics, AI Citizens) nu trebuie abandonate. Statul are obligația de a înființa de urgență un hub de excelență național, finanțat direct de la buget și prin parteneriate public-private de anvergură. Acești tineri excepționali trebuie să primească statutul de cercetători încă din perioada studiilor, beneficiind de salarii la nivel occidental, laboratoare dotate la standarde de vârf și facilități fiscale totale pentru start-up-urile tehnologice pe care aleg să le dezvolte acasă, în România. Cât timp titlurile academice se vor măsura în mii de euro plătiți pe articole care, pentru revistele prădătoare, sunt o simplă maculatură digitală, și nu în soluții reale aduse comunității și economiei naționale, pseudoștiința pe bani grei va continua să împroaște cu impostură mediul universitar. Este datoria morală a comunității academice curate, a celor care mai cred în valoarea-muncă, să deștepte conștiințele și să ceară ferm revenirea la criteriile de aur ale meritului personal și ale utilității sociale a muncii intelectuale.
