Familiile își duc existența, încă, după învățăturile din Biblie. Începând cu secolul XXI, schimbările sunt radicale și dramatice în ceea ce privește ființa umană și familia. Prin Inteligența Artificială, fiinţa umană va fi fabricată ca un produs artificial, pregătind un „viitor postuman” condus de „Homo Digitalis”. Dintotdeauna și în toată lumea familia a fost, și, încă, mai este, fundamentul al fiecărui om și al oricărei societății. Astăzi însă, fundamentele familiei și ale societății se zguduie, sunt într-un pericol fără precedent, inclusiv de a fi distruse. Se promovează cu multă insistenţă, chiar prin legislația unui număr tot mai mare de țări, un „alt tip de familie”, precum numai între bărbați, numai între femei, prin transsexualitate (transgen), prin clonare reproductivă, prin fertilizarea în vitro etc. care afectează grav fundamentele familiei tradiționale și ale societății umane în ansamblul său. În aceste condiții consider că este necesar să procedăm la o abordare comparativă a familiei (1) conform învățăturilor din Biblie și (2) pe baza realităților din zilele noastre.
Nu trebuie uitat că Biblia este o carte cu adevărat revelatoare, pentru orice persoană, indiferent de vârstă, de religie, de pregătire, de preocupări, de concepţia sa despre viaţă şi indiferent dacă o citeşte fie că simte nevoia de apropiere faţă de Dumnezeu, fie ca o călăuză, ca un îndrumar în viaţă, fie ca un act de cultură generală/intelectuală. Iată (printr-o selecție de texte, făcută de subsemnatul) ce spune Biblia despre familie. 1. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de nevasta sa și se vor face un singur trup.” Acest mesaj este înscris în mai multe cărți din Biblie, respectiv în: Geneza 2:24; Matei 19:5; Marcu 10:7; Efeseni 5:31, după cum urmează: 1.1. Geneza 2:24: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de nevasta sa și se vor face un singur trup.” „Va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa” pot fi privite ca nişte cuvinte ale lui Dumnezeu Însuşi. Ele fac parte din declaraţia făcută de Dumnezeu la ceremonialul căsătoriei (vezi Matei 19,4.5). Aceste cuvinte exprimă cea mai adâncă unire fizică şi spirituală dintre un bărbat şi o femeie şi susţin înaintea lumii monogamia ca formă de căsătorie întocmită de Dumnezeu. Cuvintele acestea nu recomandă o renunţare la datoria şi respectul filial faţă de tată şi mamă, ci în primul rând se referă la faptul că afecţiunea bărbatului urmează să fie mai întâi faţă de soţia sa şi că prima lui datorie este faţă de ea. Iubirea lui pentru ea urma să crească, totuşi, cu siguranţă nu trebuia să anuleze o iubire cât se poate de îndreptăţită pentru părinţii lui. „Şi se vor face un singur trup”: exprimată în cuvinte clare unirea bărbatului şi femeii, existând ca atare într-o unire de corpuri, într-o comuniune de interese şi o reciprocitate de afecţiune.
Matei 19:5: „și a zis: «De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa, și cei doi vor fi un singur trup»?” „Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa”. În cursul copilăriei şi tinereţii răspunderea primară a unei persoane este faţă de tatăl şi de mama lui. Răspunderea aceasta continuă în decursul vieţii (vezi la Marcu 7,11). Totuşi, în ciuda importanţei acestei obligaţii ea este subordonată legii căsătoriei şi acolo unde cele două ar putea veni în conflict, ca rezultat al slăbiciunii şi greşelilor omeneşti, răspunderea ceea dintâi a bărbatului este faţă de soţia sa. „Un singur trup”. Cu cât un bărbat şi o femeie au mai multe în comun chiar înainte de căsătorie, cu atât mai mare va fi asemănarea pe care o vor afla că o aduce asociaţia căsătoriei şi unirea va avea un deplin succes. Invers, acolo unde sunt mari deosebiri în antecedente, educaţie, atitudini, principii, simpatii şi antipatii, este mult mai dificil de a fi una în gând şi în spirit şi astfel de a avea succes în legătura de căsătorie. Marcu 10:6-9: „6 Dar de la începutul lumii „Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească și parte femeiască. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa. Și cei doi vor fi un singur trup. «Așa că nu mai sunt doi, ci sunt un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.»”. Aceste cuvinte exprimă cea mai adâncă unire fizică şi spirituală dintre un bărbat şi o femeie şi susţin înaintea lumii monogamia ca formă de căsătorie întocmită de Dumnezeu. Iubirea dintre soți nu trebuia să anuleze iubirea față de părinţii lor. Soții se vor uni într-un singur trup, din care se va perpetua viața prin copiii pe care îi vor naște. Efeseni 5:31: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa, și cei doi vor fi un singur trup.” „Un singur trup.” Partea bărbătească şi partea femeiască sunt complementare, făcând ca să zicem aşa, o singură fiinţă desăvârşită. Orice contemplare serioasă a gândului acestuia ar putea să preîntâmpine felul frivol în care multe căsători sunt contractate, uneori cu intenţia deliberată de divorţ, dacă nu ar reuşi. Dumnezeu intenţiona să facă din căsătorie o întovărăşire de o viaţă întreagă şi orice societate care tratează uşuratic instituţia aceasta are în sine seminţele propriei sale distrugeri. Familia este o unitate de bază a societăţii şi trebuie respectată ca atare.
„Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara pe care ți-o dă Domnul Dumnezeul tău.” (Exodul 20:12). Cea de-a cincea din cele Zece Porunci îi cheamă pe copii să-și onoreze tatăl și mama, tratându-i cu respect și cu ascultare. Este prima poruncă care vine cu o promisiune divină: pentru copiii care își ascultă părinții li se vor lungi zilele. Această „comandă divină” este subliniată și adesea repetată în Biblie și se aplică și copiilor crescuți. În spiritul acestei porunci este cuprinsă ideea că aceia care au autoritate în cămin şi în afara lui să se comporte ei înşişi aşa fel încât să fie vrednici întotdeauna de respectul şi ascultarea celor aflaţi în grija lor.
„Ascultă, fiule, învățătura tatălui tău și nu lepăda îndrumările mamei tale!” (Pildele lui Solomon 1:8). „Fiule”, folosită ca o formă comună de adresare din partea unui învăţător către elevii săi; cu acest sens este folosită aici. Dar menţionarea mamei sugerează o legătură mai personală dintre fiu/fiică și mamă. Alături de frica de Domnul se află ascultarea respectuoasă de părinţi. „Învăţătura” cuprinde în sine ideea de disciplină, sugerând faptul că tatăl ar trebui să fie autoritatea fundamentală din cămin. Cu toate acestea mama are cel mai mult de-a face cu educarea copiilor, şi adesea se întâmplă că delicata călăuzire a mamei ţine pe un tânăr pe cărarea binelui sau îl aduce înapoi când se rătăceşte. „Căci ele sunt o cunună plăcută pe capul tău și un lanț de aur la gâtul tău.” (Pildele lui Solomon 1:9). Căci ascultarea de părinți sunt „o cunună plăcută pe capul copilului”, adică „podoaba gingaşă a ascultării cu sufletul, cu inima și cu mintea!”, care sunt și o mare onoare (și pentru copii și pentru părinți) în societate. „Cine își tulbură casa va moșteni vânt, și nebunul va fi robul omului înțelept!” (Pildele lui Solomon 11:29). Scriptura sugerează că, în cele din urmă, cei care își aduc probleme în propria familie, sau nu au grijă de membrii familiei lor, vor moșteni numai o rușine și vor ajunge în ruină. Un om poate produce tulburare în propria sa casă în mod indirect prin administrarea incapabilă a treburilor sale,prin lenevia sa sau prin vicii. În cazul acesta atât el cât şi familia lui nu vor avea altceva decât vânt din care să trăiască. Sau s-ar putea ca să şi-o tulbure direct prin stăruinţa lui neînduplecată de a se face economie, prin nerăbdarea şi irascibilitatea lui ca nu cumva scumpii lui bani să fie irosiţi. O astfel de atitudine nu câştigă colaborarea familiei şi a slujitorilor. În ambele cazuri nu există nici un profit, nici un alt câştig decât vânt. Un asemenea nebun, care aduce ruina asupra familiei sale, este în pericol să-şi pierde avuţia şi să fie obligat să lucreze ca slugă a omului înţelept, care a câştigat iubirea şi sprijinul casei sale prin blândeţea şi generozitatea lui. Compară cu experienţa fiului risipitor (din Luca 15,11-32) este edificatoare.
„O femeie cinstită este cununa bărbatului ei, dar cea care-i face rușine este ca putregaiul în oasele lui.” (Pildele lui Solomon 12:4). Pe timpuri, părinţii îi îndrumau pe copiii lor în alegerea tovarăşilor lor de viaţă. Astăzi tinerii se ambiționează (și nu totdeauna în bine) să facă propria lor alegere. Alegerea partenerului de viață ar trebui să fie chibzuită cu judecată pentru a fi cruţaţi de o alegere necugetată şi de un regret de o viaţă. O soție slabă, clevetitoare, lipsită de modestie, cheltuitoare, plină de vicii, face de rușine soțul și familia, pe care subminează până la a o nimici. O soție virtuoasă, care este înzestrat cu multe virtuți, este o coroană a soțului ei. Această „coroană a soțului ei” este, pentru soțul ei și pentru familia sa, un simbol al onoarei și al autorității. „Un fiu înțelept este bucuria tatălui său, dar un om nesocotit disprețuiește pe mama sa.” (Pildele lui Solomon 15:20). Numai cel care e nebun ajunge să-și dispreţuiască părinții șu cu atât mai mult pe aceia care i-a dat viață, pe mama lui. „Cel lacom de câștig își tulbură casa, dar cel ce urăște mita va trăi.” (Pildele lui Solomon 15:27). Subiectul acestui verset pare a fi mai ales „luarea de mită” pentru a denatura judecata (vezi Deuteronom 16,19; Isaia 1,23; Ezechiel 22,12). Omul care este atât de lacom după câştig ajunge să se înjosească, să renunţe la onoarea lui, numai pentru a aduna o bogăţie, care nu este de durată. Mai curând sau mai târziu, acţiunile lui ajung să fie cunoscute, iar familia care a trăit în lux nemeritat se trezeşte în sărăcie.
„Învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, și când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.” (Pildele lui Solomon 22:6). Acest verset subliniază importanța educării copiilor în modul corect de a trăi. Versetul acesta nu trebuie interpretat ca un îndemn pentru părinți de a forţa un copil să aleagă profesia sau meseria pe care cred ei că acesta ar trebui să o aleagă. Părinții care ar proceda astfel ar produce întristare şi dezamăgire, atât pentru ei, cât și pentru copil deoarece copilul, după ce creşte, alege adesea o cu totul altă cale. Versetul sfătuieşte pe părinţi să afle calea care este în acord cu înclinaţiile naturale ale copilului, care ar putea să-i aducă cel mai mare folos, și lui şi altora, şi pe care acesta va afla cea mai mare fericire. Altfel spus, succesul în viață și condiţia socială la care va ajunge un copil este determinată de însuşirile lui. De aceea alegerea unei ocupaţii în viaţă, de către un copil, trebuie să fie în acord cu înclinaţiile naturale ale sale. Eforturile părinţilor şi ale copilului ar trebui să fie îndreptate în direcţia descoperirii înclinațiilor, a vocației cu care a fost născut și prin exercitarea căreia poate atinge cele mai mari performanțe. Părinţi au datoria și obligația să îndrume, să educe, să dezvolte calea pe care copilul trebuie să meargă, dar pentru ca să facă aceasta ei trebuie să înţeleagă corect care sunt ocupaţiile acestuia în acord cu înclinaţiile naturale ale sale.
Una dintre cele zece porunci date lui Moise în Vechiul Testament vorbește direct despre relația dintre părinți și copii: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara, pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău” (Exodul 20:12). În spiritul acestei porunci este cuprinsă ideea că aceia care au autoritate în cămin şi în afara lui să se comporte ei înşişi aşa fel încât să fie vrednici întotdeauna de respectul şi ascultarea celor aflaţi în grija lor (Efeseni 6,1-4; 9; Coloseni 3,21; 4,1). „1 Copii, ascultați în Domnul de părinții voștri, căci este drept. 2 «Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta» – este cea dintâi poruncă însoțită de o făgăduință – 3 «ca să fii fericit și să trăiești multă vreme pe pământ.» 4 Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului.”. (Efeseni 6:1-4). „Copii, ascultați în Domnul de părinții voștri, căci este drept.” (Efeseni 6:1). „Ascultarea” este un cuvânt mai puternic decât „supuneţi-vă”, care este folosit pentru a exprima relaţia soţiei cu soţul şi arată o relaţie diferită. În toată Scriptura, neascultarea de părinţi e tratată ca unul dintre cele mai mari rele. Dintre toate făpturile care se nasc, un copil e cel mai neajutorat (de propriile puteri) şi ani de zile e cu totul dependent de bunătatea şi iubirea părinţilor. Nu poate să fie viaţă de familie ordonată fără ascultare din partea copiilor, deoarece copilul nu e competent să judece cauza anumitor lucruri. Ascultarea copiilor e raţională şi justă, dar nu numai față de părinți, ci și față de ordinea socială, de legi. Dar lucru şi mai important este că un copil neascultător de părinţi cu siguranţă va fi neascultător şi faţă de Dumnezeu și față de ordinea socială, de legi, din cauză că el nu va înțelege și nu va respecta acele discipline şi restricţii care sunt absolut esenţiale trăirii unei vieți corecte, frumoase. Cuvântul „ascultare” nu sună plăcut tot mai multor urechi „moderne”, dar aceia care au un fel de repulsie faţă de el spre a se conforma rămân răspunzători pentru creşterea alarmantă a delincvenţei juvenile din ultimii ani. „A asculta în Domnul” înseamnă a asculta din convingere şi nu din interese meschine. Părinţi trebuie să ia asupra lor răspunderea pentru orice greşită îndrumare morală a copilului. Ascultarea copiilor e raţională şi justă, atât față de părinți, cât și față de ordinea socială, de legi deoarece, în caz contrar, ar fi anarhie şi haos, atât în fiecare familie, cât și în întreaga societate, exemplele fiind numeroase în acest sens.
„Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta” – este cea dintâi poruncă din Decalog însoțită de o făgăduință.” (Efeseni 6:2). Atitudinea unui copil de a cinstești pe tatăl său și pe mama ta este o mare onoare pentru el, izvorâtă dintr-o ascultare faptică. Această onoare e datorată atât tatălui, cât şi mamei, în mod egal, fără să fie aşezat unul mai pe sus de altul. Onoarea poate fi considerată ca atitudinea din care izvorăşte ascultarea şi trebuie să se observe că această onoare e datorată atât tatălui, cât şi mamei. „ca să fii fericit și să trăiești multă vreme pe pământ.” (Efeseni 6:3). Copiii sunt mai fericiţi când au deprins ascultarea faţă de părinţi şi toţi sunt mai fericiţi când au deprins ascultarea faţă de Dumnezeu. O viaţă sănătoasă de familie, din care ascultarea face parte, este și spre binele societăţii şi al naţiunii. Ascultarea de părinţii creştini înseamnă cumpătare, hărnicie, stăpânire de sine şi toate celelalte virtuţi care aduc , atât fizică, cât şi spirituală. Viciile care scurtează viaţa nu se găsesc într-un cămin creştin.
„Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului.” (Efeseni 6:4. Vezi și Coloseni 3:20-21). Termenul „părinților” este folosit atât pentru taţi, cât şi pentru mame. Cea dintâi răspundere pentru disciplină revine, de obicei, tatălui, care este mai sever, în timp ce mamele sunt mai indulgente. „Nu întărâtați la mânie pe copiii voștri”, este un sfat care îndeamnă părinții să nu dea pedepse (1) care provoacă la mânie și la ură, (2) pentru fapte mărunte, specifice copilăriei și, foarte grav, pentru fapte pe care le fac chiar părinții, iar copii le copiază de la ei, precum consumul de vicii. Unii părinții nu pedepsesc propriul copil atunci când se impune, ceea ce provoacă la mânie alții. Nu trebuie să întărâtăm la mânie pe copiii noștri, dar nici pe ai altora, sau pe părinții altor copii printr-o atitudine reprobabilă a noastră. Nivelul scăzut al autorităţii unor părinți porneşte uneori din cereri nedrepte şi iritante sau chiar brutale adresate copiilor de părinţi. Prea adesea copiii sunt socotiţi ca tulburători ai liniştii căminului. O altă cauză producătoare de sentimente ostile ale copiilor față de părinți sunt cauzate de cererile pe nedrept, capricioase, inconsecvente ale unora dintre părinţi. Chiar dacă ascultarea e obţinută prin mijloace violente, aceasta este în dauna onoarei şi respectului acelor părinți, atât din partea propriilor copii, cât și din partea celor care îi cunosc că folosesc asemenea mijloace de educație brutale. În lumea civilizată, educația și disciplina se face prin cuvânt, și numai în cazuri extreme și/sau la copii cu probleme, se recurge la alte mijloace. Anumiţi educatori și părinți susțin că un copil ar trebui să fie lăsat să-şi formeze propriile sale idei şi convingeri religioase, întrucât este necinstit a i le impune când el nu este în stare să gândească singur. Argumentul acesta, care este foarte mult controversat, este considerat greșit de unele biserici.
Isus Hristos a propovăduit despre căsătorie că este sfântă și esențială în planul lui Dumnezeu: „Dar, de la începutul lumii, «Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească și parte femeiască. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de nevastă-sa. Și cei doi vor fi un singur trup». Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Marcu 10:6-9). „Copii, ascultați de părinții voștri în toate lucrurile, căci lucrul acesta place Domnului.” (Coloseni 3:20). Ascultarea copiilor de părinții lor „în toate lucrurile” nu trebuie să includă şi poruncile care sunt împotriva voinţei lui Dumnezeu. O poruncă păcătoasă (care nu poate fi decât din partea unor părinți păcătoși, căzuți în vicii etc.) nu aduce nici o obligaţie din partea copilului. „Iată, fiii sunt o moștenire de la Domnul, rodul pântecelui este o răsplată dată de El.” (Psalmul 127:3) „Ca săgețile în mâna unui războinic așa sunt fiii făcuți la tinerețe.” (Psalmul 127:4) „Ferice de omul care își umple tolba de săgeți cu ei! Căci ei nu vor rămâne de rușine când vor vorbi cu vrăjmașii lor la poartă.” (Psalmul 127:5) În aceste versete: „Săgețile” simbolizează atât protecţie, cât şi biruinţă. „Fiii făcuți la tinerețe” are sensul de copiii unor părinţi tineri. „La poartă” are sensul de spaţiul deschis de la locul unde erau rezolvate chestiunile obşti. Acestor copii nu le era ruşine să apere cauza tatălui lor. Ei erau gata să-l apere împotriva unor acuzaţii false. O familie numeroasă îşi are grijile ei, dar îşi are şi răsplătirile ei. Deci, copiii bine crescuți sunt o binecuvântare pentru părinții lor și asigură securitatea și protecția familiei. Aceasta deoarece dragostea și mila lui Dumnezeu durează pentru totdeauna pentru cei care se tem de El și se supun preceptelor Lui. Bunătatea Lui va curge prin generațiile unei familii. Sunt binecuvântări pentru generații.
„Nevasta ta este ca o viță roditoare înăuntrul casei tale; copiii tăi stau ca niște lăstari de măslin împrejurul mesei tale.” (Psalmul 128:3). O soţie nobilă şi copii ascultători sunt cele mai mari daruri pe care le poate avea un om pe pământul acesta. Dumnezeu îi cheamă pe oameni la slujirea credincioasă, cu sinceritate, inclusiv prin se închina din toată inima, cu devotament nedivizat. „Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui, și mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credință și este mai rău decât un necredincios.” (1Timotei 5:8). Atât bărbatul, cât și femeia, dar în special bărbatul, trebuie să asigure cele necesare familiei (material, bănește, educațional), inclusiv pentru situația în care părinții mor fără ca urmașii lor să fi ajuns să se realizeze prin proprie muncă. Moarte părinților nu trebuie să pricinuiască greutăţi materiale copiilor care rămân în viaţă, care trebuie să aibă cele necesare până la terminarea studiilor, până la o anumită vârstă. Cod civil al țării noastre prevede, la art. 499 alin. (3), că „Părinții sunt obligați să îl întrețină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 26 de ani.” Nu intră în obligația părinților să mai asigure cele necesare copiilor majori care duc o viață în lenevie, în vicii, care sunt apți de muncă dar care refuză să muncească. Din momentul în care un copil a devenit major trebuie să fie tot mai conștient de obligația sa de a face tot posibilul pentru a-și asigura, prin propria muncă, cele necesare traiului său și a familiei, în special pentru situația în care moartea va interveni brusc la cei care îl întrețin. În cazuri mai deosebite (precum a unor copii rămași orfani etc.), rudele cele mai apropiate trebuie să aibă grijă de cei nevoiaşi. Cei care s-au lepădat de credința creștină, s-au lepădat și de răspunderea faţă de părinţi, de membrii familiei lor şi faţă de rudele apropiate, aceștia nu mai sunt oameni.
Câteva învățături din „Cartea Proverbele” „1 Un fiu înțelept ascultă învățătura tatălui său, dar batjocoritorul n-ascultă mustrarea.” (Proverbele 13:1). Solomon văzuse învăţăturile acestui verset în mod clar şi tragic demonstrate în familia tatălui său. Mai mulţi fraţi de ai săi au dispreţuit mustrarea lui David şi au mers mai departe pe calea lor rea până când au fost biruiţi de consecinţe tragice (2 Samuel 13-19; 1 Regi 1; 2), dar Solomon a ascultat şi a învăţat, ajungând omul cel mai înţelept din toate timpurile. „Nesocotitul disprețuiește învățătura tatălui său, dar cine ia seama la mustrare ajunge înțelept”. „Un fiu înțelept este bucuria tatălui său, dar un om nesocotit disprețuiește pe mama sa”. Copilul trebuie să păstreze un respect trainic și faţă de mama lui, sau, și mai precis, în primul rând față de mama sa, pentru că aceasta ia dat viață și s-a chinuit cel mai mult să-l crească. Numai cel care a degenerat ca om ajunge să o dispreţuiască o mamă bună.
Din diferite versete din Biblie rezultă că UN BĂRBAT trebuie: 1. Să fie fără prihană, să fie un om a cărui viață este mai presus de reproș, să fie un model vrednic de urmat; 2. Să fie bărbatul unei singure neveste, credincios soției sale, blând cu aceasta; 3. Să știe să-și administreze bine propria familie, să crească copiii astfel încât să se bucure de respect și de ascultare din partea lor. Căci dacă un om nu-și poate conduce casa, în onoare și cu succes, cum poate să aibă grijă de alții? Un părinte ai cărui copii au reputația de a fi sălbatici și/sau rebeli, cum poate să educe pe alții?; 4. Să-și exercite auto-controlul, să trăiască cu înțelepciune și să aibă o bună reputație; 5. Să nu fie căutător și trăitor de plăceri imorale și nici doritor și profitor de câștiguri mârșave; 6. Să fie dispus să înveţe mereu, dar trebuie şi să poată să-i înveţe și pe alţii; 7. Să fie un model de cumpătare, un spirit conciliator, împăciuitor, bucuros să aibă oaspeți onorabili în casa lui; 8. Să fie blând, fără capricii, să combată fanatismul religios, corupția, imoralitatea, ipocrizia și viciile;
În condițiile societății din secolul XXI, „inteligența artificială” a ajuns să modifice și ființa umană și să constituie chiar și o amenințare pentru aceasta. Fabricarea artificială: trecerea de la procreare, ca act sacru, la producție, ca act tehnologic. Riscul ca selecția genetică asistată de IA să transforme copilul într-un bun de consum cu specificații tehnice. Despre modul în care „Inteligența artificială” a ajuns să modifice și ființa umană și să constituie chiar și o amenințare pentru aceasta s-au scris mai multe cărți, dar dintre aceste menționez numai pe cea a lui Jacques ATTALI: „Scurtă istorie a viitorului”, editura Polirom, 2016, pg. 219 – 220. „Fertilizarea în vitro” și „clonarea reproductivă” sunt edificatoare asupra modului în care „inteligența artificială” a ajuns să modifice și ființa umană și să constituie chiar și o amenințare pentru aceasta. Fertilizarea în vitro (FIV) înseamnă crearea embrionului în afara unui act sexual natural, în afara corpului uman, într-un laborator, într-o eprubetă. Clonarea este o forma de reproducere tot în afara relaţiilor sexuale, tot în afara corpului uman, adică într-un laborator, într-o eprubetă. Un copil produs prin clonare este duplicatul genetic al unei persoane existente. Clona nu va fi nici fiica sau fiul, nici sora sau fratele geamăn al persoanei clonate, ci va intra într-o nouă categorie. Clonarea reproductivă va transforma copiii clonaţi şi oamenii, în general, în obiecte care pot fi construite pentru a prezenta anumite caracteristici, şi anume „copii la comandă”.
Aceste „evoluţii”, de reproducere (concepere) de fiinţe umane în afara relaţiilor sexuale, în afara fiinţei umane, vor face ca: „Până la urmă, fiinţa umană va fi fabricată ca un artefact pe măsură, într-un uter artificial având caracteristici alese anterior. Fiinţa umană va deveni atunci un obiect de piaţă”. […] „Graţie formidabilelor progrese pe care le putem aştepta de la nonoştiinţe, fiecare va spera chiar să-şi transfere într-un alt corp conştiinţa de sine, să-şi procure propriul dublu, dar şi copii ale fiinţelor iubite, bărbaţi şi femei de vis, hibrizi fabricaţi cu trăsături particulare selectate astfel încât să corespundă unor obiective precise. Unii vor căuta chiar să depăşească specia umană printr-o formă de viaţă şi de inteligenţă diferită, superioară. În această ultimă versiune a hiperimperiului, moartea va fi amânată până la dispariţia ultimei clone a sinelui care va avea conştiinţă de sine, chiar până la uitarea tuturor clonelor rezultate din propria fiinţă de către toate celelalte clone rezultate din altcineva.
Apoi omul fabricat în sfârşit ca un artefact, nu va mai cunoaşte moartea: după modelul tuturor produselor industriale, el nu va mai putea muri, pentru că, de fapt, nu s-a născut niciodată”. Noțiunea de „artefact”, folosită în citatul de mai sus, are sensul de „omul fabricat ca un produs artificial”. Această „ultimă omucidere a oamenilor transformaţi în maşini” nu va avea loc numai dacă omenirea va avea capacitatea să conştientizeze, de pe acum, asupra faptului că această ultimă „dezvoltare” a sa va fi şi ultima. Cartea „Scurtă istorie a viitorului”, de Jacques ATTALI, este cu adevărat cutremurătoare prin modul realist în care prevede viitorul omenirii, care poată să fie și „un viitor fără de viitor”.
Homo digitalis: Substituirea relațiilor interumane cu interacțiuni simulate. „Partenerii AI” și izolarea individului într-o bulă algoritmică ce exclude nevoia de jertfă și comuniune specifică familiei creștine. Omul „modern”, al secolului XXI, nu ajunge la o stăpânire adevărată în țara lui, ci este obligat să pribegească încoace şi încolo, fără să se mai aşeze şi fără să mai aibă un cămin în ţara de origine a sa, în țara lăsată de moștenire de strămoșii săi. Această pribegie est în acelaşi timp o reprezentare figurată a nestatorniciei şi a oboselii vieţii pământeşti, în care tot mai mult omul „modern”, al secolului XXI, nu mai ajunge toată viața la adevărata odihnă după care sufletul său tânjeşte mereu. Tot mai mult omul „modern”, al secolului XXI, duce o viaţă din ce în ce mai nesigură, plină de tristeţe, de pericole, de adâncă mâhnire şi de groază. În prima parte a vieții își cheltuiește sănătatea pentru bani, iar în parte a doua a vieții își cheltuiește banii pentru sănătate, de cele mai multe ori în zadar. Pe de altă parte, omenirea cunoaște modificări atât de mari prin Inteligența Artificială (IA) până la a se vorbi de transumanism și de la acesta la „homo digitalis”.
Transumanismul este o mișcare intelectuală și culturală internațională care sprijină folosirea noilor științe și tehnologii pentru a îmbunătăți abilitățile și aptitudinile mentale și fizice ale oamenilor și a ameliora ceea ce ea vede ca aspecte nedorite și nenecesare ale condiției umane, cum ar fi prostia, suferința, boala, îmbătrânirea și moartea involuntară. Gânditorii transumaniști postulează că ființele umane vor fi transformate mai devreme sau mai târziu în ființe cu abilități atât de mult extinse încât să merite eticheta de „postumane”, „postumanism”, „dincolo de umanism”, sau, și mai precis, „după umanism”, „în afara umanităţii”. Transumanismu este „o umanitate viitoare profund transformată”, „o mișcarea ce esențializează cele mai îndrăznețe, curajoase, imaginative și idealiste aspirații ale umanității”, care merge până acolo de a fi „cea mai periculoasă idee din lume”. Transumanismul Inteligenței Artificiale constă, în esența sa, în dezvoltarea și punerea la dispoziția omenirii de tehnologii care să permită nemurirea și să îmbunătățească semnificativ capacitățile intelectuale, fizice și psihologice umane pentru a realiza „un viitor postuman”.
În acest „un viitor postuman”, oamenii vor fi tot mai mult „îmbunătățiți cu IA până când vor ajunge să fie înlocuiți în cele din urmă cu „inteligențe artificiale”, având astfel loc trecerea de la Homo Sapiens la Homo Digitalis. Aceste „inteligențe artificiale” vor ajunge să fie atât de puternice chiar până la a putea atrage sfârșitul umanității, ajungându-se astfel la „un viitor fără oameni naturali”, respectiv la un viitor numai cu „homo digitalis”. Deci, Inteligența Artificială va produce schimbări atât de mari care vor ajunge până la a face oamenii nemuritori, dar artificiali, fără a mai fi naturali, care vor fi „entități superinteligente complet nonconștiente, fără viață și fără conștiință”. „Omul ființă vie” va evolua până la ultima treaptă a dezvoltării sale, care va fi și ultima, cea în care își va trăi ultima sa dezvoltare. Cu toate că „o asemenea evoluție a omenirii este cea mai periculoasă din lume”, după cum evoluează omenirea, consecințele viitoare ale acesteia nu sunt de ignorat. Dacă, în urmă cu aproape o sută de de ani, Albert Einstein considera că „A devenit cumplit de evident că tehnologia ne-a depăşit umanitatea.”, acum probabil că ar spune că „A devenit cumplit de evident că tehnologia poate fi sfârșitul umanității.”
În lumea de azi se pune tot mai mult întrebarea dacă credințele religioase, considerate de mii de ani ca fiind eterne, sunt în pericol să se reducă până la dispariție în civilizaţia digitală. Și aceasta ca urmare a faptului că tot mai mult se observă că, credința în Dumnezeu a început să intre în declin pe măsură ce se dezvoltă „homo digitalis”. Deci, problema care se pune este dacă lumea a omului inteligență artificială va fi o lume fără Dumnezeu. În civilizaţia digitală, tehnologia creează o „noua religie” prin care autosuficiența omului îl face să creadă că poate atinge nemurirea prin transferul conștiinței pe suport digital (mind-uploading), ignorând sufletul și mântuirea. Civilizaţia digitală, aflată într-un ritm rapid de dezvoltare, dărâmă cu nepăsare, consecvent şi rapid, comportamente sociale, economice, culturale și religioase vechi de mii de ani. În condițiile în care oamenii „inteligență artificială” vor înlocui umanitatea, existând fără oameni naturali, într-o civilizaţia digitală, numai cu „homo digitalis”, Dumnezeu nu va mai exista. Dacă este să dăm crezare dogmei că „nimic nu se face fără voia lui Dumnezeu”, atunci, în finalul existenței Sale, și Dumnezeu va înțelege că „după faptă și răsplată”. În fața asaltului tehnologic care promite o nemurire artificială, datoria fundamentală a creștinului și a oricărui om conștient de natura sa divină este de a apăra integritatea lui Homo Sapiens. Familia, așa cum a fost lăsată prin învățăturile Bibliei, rămâne ultima redută împotriva dezumanizării. Într-o epocă în care „Homo Digitalis” tinde să devină o piesă într-un angrenaj algoritmic lipsit de viață, de suflet și de iubire, noi avem obligația morală de a păstra vie scânteia divină: empatia, jertfa pentru celălalt și liberul arbitru. A rămâne «om ființă vie» înseamnă a refuza transformarea în produs artificial și a recunoaște că mântuirea nu vine prin mutarea minții pe un cip (rece, de siliciu) de calculator, ci prin trăirea autentică în spirit și adevăr, în cadrul familiei binecuvântate de Dumnezeu.
