Muzeul Naţional de Istorie a României a deschis, pe 15 ianuarie, de Ziua Culturii Naţionale, expoziţia tematică „Monumente ale culturii vechi şi limbii literare româneşti din patrimoniul MNIR. Epigrafie, paleografie, caligrafie, artă tipografică şi creaţie literară”. În cadrul expoziţiei pot fi văzute cărțile „Cazania lui Varlaam” (1643) – prima carte tipărită în limba română în Moldova, la Iaşi, un monument de limbă literară, care a avut cea mai largă circulaţie din tot spaţiul românesc medieval, „Psaltirea pre versuri tocmită”, Uniev (Polonia), 1673 – primul monument de limbă poetică românească, conţinând numeroase pasaje de proză ritmată, respectiv diferite texte şi tâlcuiri ale „Psalmilor lui David”, din Vechiul Testament. Mitropolitul Dosoftei, autorul şi editorul cărţii, a fost unul dintre cei mai mari cărturari români, iniţiatorul unor activităţi culturale de maximă importanţă, fiind primul poet liric naţional, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător al cărţilor de slujbă în limba română.
Amintindu-mi de vizitele în capitala moldavă Iași, mi-am readus în minte de obiectivele pe care le-am vizitat. Cine vizitează municipiul Iași nu poate să rateze o vizită la Palatul Culturii – vast muzeu și galerie de artă – una la moaștele Sfintei Parascheva (la Mitropolie), una la Biserica Trei Ierarhi (ridicată de domnitorul Vasile Lupu) și una la Teatrul Național din Iași. Pe această listă trebuie trecută și „Casa Dosoftei”, numită și „Casa cu arcade”, care este o clădire veche din municipiul Iași, construită în secolul al XVIII-lea. Este situată în centrul orașului, pe str. Anastasie Panu nr. 69, în preajma vechii Curți Domnești, vizavi de Biserica „Sf. Neculai Domnesc”. În prezent, ea găzduiește secția de literatură veche a Muzeului Literaturii Române din Iași, înființată în 1970. „Casa tiparniță” a mitropolitului Dosoftei a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2015, având codul de clasificare IS-II-m-A-03963. Pe această listă este trecut 1677 ca an al construirii acestui edificiu. Această „casă cu arcade” a făcut parte inițial din incinta Bisericii „Sf. Neculai Domnesc”, construită de Ștefan cel Mare în perioada 1491-1492. Ea era inclusă în zidul de incintă de pe latura nordică al acestui lăcaș de cult. Zidul de incintă se mai păstrează astăzi doar pe porțiunea de sud-est (în fața Hotelului Moldova) și în peretele acestei clădiri. Casa Dosoftei este cunoscută și sub numele de „casa cu arcade”, datorită frumosului portic înalt, cu cinci arcade. Cercetătorii istorici au emis opinii diferite cu privire la perioada în care a fost construită această clădire și a destinației sale inițiale. După analizarea caracteristicilor sale arhitectonice, Orest Tafrali a susținut, în articolul „Curțile domnești din Iași” (publicat în „Arta și Arheologia”, fasc. 7-8 (1931-1832), p. 83), că această clădire ar data din vremea lui Alexandru Lăpușneanu (1552-1561, 1564-1568) și că ar fi fost reședința mitropolitului, după strămutarea capitalei Moldovei la Iași. Alți cercetători, printre care Nestor Vornicescu și Petru Comarnescu, au considerat că aici ar fi fost locuința mitropolitului cărturar Dosoftei Barilă (1671-1674, 1675-1686) sau că aici ar fi funcționat, între anii 1679 și 1686, prima tiparniță din Moldova, înființată de același mitropolit, unde au fost tipărite cărțile: „Dumnezeiasca Liturghie” (1679, 1683), „Psaltirea de-nțeles” (1680), „Molitălvnic de-nțeles” (1683), „Parimiile preste an” (1683) și „Viața și petriaceria sfinților” (4 vol., 1682-1686). Săpăturile arheologice efectuate în anii 1966-1968 în interiorul casei și pe latura sa estică au infirmat aceste ipoteze. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, pe locul aceste clădiri a existat un cimitir. Istoricii Dan Bădărău și Ioan Caproșu au presupus că această casă a fost construită în secolul al XVIII-lea, după refacerea zidului de incintă al Bisericii „Sf. Nicolae Domnesc” la 1677 de către Antonie Ruset (1675-1678) și după abandonarea cimitirului. După aceiași cercetători, clădirea a fost înălțată de un negustor, de aceea nu există referiri în cronicile vremii. Casa are formă aproape cubică și este construită din piatră. În partea frontală are un pridvor prevăzut cu arcade în plin cintru, susținute pe coloane de piatră, iar în partea posterioară se află patru încăperi amplasate pe două nivele, cu ferestre mici de formă pătrată. Încăperile de pe partea posterioară serveau ca depozit, iar în partea dinspre stradă se afla o galerie deschisă pe arcade în care erau expuse în timpul zilei mărfurile de vânzare. Această casă cu arcade este ultima clădire rămasă dintre dughenile existente altă dată în mahalaua negustorească a Sfintei Vineri. Ca stil, clădirea se apropie de dughenile existente și astăzi în cartierele cu specific turcesc din Istanbul (Turcia) sau în alte zone din preajma Mării Negre, cum ar fi Kutaisi (Georgia). După începerea lucrărilor de restaurare la Biserica „Sf. Nicolae Domnesc”, în 1884, preotul paroh Gavriil Ursu a amenajat în această casă un paraclis, aducând aici Sfânta Masă, catapeteasma altarului Sf. Ștefan (unul dintre cele trei altare a bisericii, aflat pe latura nordică) și icoana Sfântului Mina Egipteanul, considerată a fi făcătoare de minuni.
Casa Dosoftei a fost restaurată de către Direcția Monumentelor Istorice între anii 1966 și 1969, vechile ziduri fiind conservate în bună stare. Acoperișul casei a fost refăcut după o stampă din 1845 a lui J. Rey. În această clădire a fost deschisă, la 7 august 1970, secția de literatură veche a Muzeului Literaturii Române din Iași. În acest muzeu se găsesc exponate unicat, cum ar fi: • manuscrise și cărți vechi – o copie a unui Pateric (manuscris slavon din 1350-1380), un Liturghier tipărit de Macarie (1508, considerat prima tipăritură de pe teritoriul românesc), un Apostol copiat de popa Bratu din Brașov (1559-1560), un Molitvelnic tipărit de Dimitrie Liubavici, un Triod tipărit de Coresi (1578), Psaltirea slavonă tipărită de Coresi, Cartea românească de invățătură sau Cazanie (scrisă de mitropolitul Varlaam Moțoc în 1643, considerată prima tipăritură în limba română din Moldova), Psaltirea în versuri (tipărită de mitropolitul Dosoftei în 1673) și o Evanghelie din 1682, ce a aparținut tot mitropolitului, Biblia de la București (tipărită de Șerban Cantacuzino în 1688), un Hronograf care a aparținut lui Mihai Eminescu, precum și cele mai vechi copii ale letopisețelor lui Grigore Ureche și Miron Costin; • o colecție de icoane din secolele al XVI-lea – al XVIII-lea; • o machetă de tiparniță din timpul mitropolitului Dosoftei.
În anul 1975, în semn de omagiu față de marele cărturar Dosoftei, unul dintre primii care au promovat tipărirea de cărți în limba română, a fost dezvelită o statuie din bronz realizată de către sculptorul ieșean Iftimie Bârleanu. Această statuie a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2015, având codul de clasificare IS-III-m-B-04315. Mitropolitul și cărturarul moldovean Dosoftei Barilă (1624-1693) a fost canonizat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința sa din 5-6 iulie 2005, pentru „viața pilduitoare a învățatului Ierarh Dosoftei, evlavia sa călugărească și înțelepciunea sa sfântă, în tâlcuirea cuvântului lui Dumnezeu, pentru luminarea slujitorilor sfintelor altare și a poporului credincios, precum și păstrarea dreptei credințe”, având data de prăznuire anuală la 13 decembrie. Ca urmare a acestei decizii, la 13 octombrie 2005 s-a săvârșit o slujbă de resfințire a Casei Dosoftei din Iași, de către patriarhul Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu mitropolitul Daniel Ciobotea al Moldovei și Bucovinei și cu mitropolitul Panteleimon Kalpakidis de Veria, Nausa și Kampania (Grecia). A doua zi după această ceremonie, s-a oficiat proclamarea oficială a canonizării în Catedrala Mitropolitană din Iași, în cadrul Sfintei Liturghii celebrate de către aceeași ierarhi.
Dosoftei (numit la naștere Dimitrie Barilă) s-a născut la 26 octombrie 1624, în Suceava, Moldova și a decedat la 13 decembrie 1693, în Jovkva, sub Coroana Regatului Poloniei ( Polonia-Lituania, în poloneză Zolkiew). Acesta a fost un cărturar român, mitropolit al Moldovei, poet și traducător. Numele tatălui său a fost Leontari, numele mamei Misira și numele bunicului Barilă. A învățat în Iași probabil la Colegiul întemeiat în 1640 la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași, apoi la Școala Frăției Ortodoxe din Liov, unde a făcut studii umaniste și de limbi. Cunoștea limba elenă, latina, slavona și polona. Datorită relațiilor sale cu patriarhul Moscovei și cu Nicolae Milescu, aflat acolo, a adus din Rusia un teasc de tipografie cu litere, cu care a tipărit la Mitropolia din Iași, în românește, principalele cărți liturgice, unele traduse de el însuși. El a fost unul dintre ierarhii care au promovat introducerea limbii române în biserică. Călugărit la Probota (c. 1648), sub numele Dosoftei, a fost ales episcop la Huși (1658 – 1660) și Roman (1660 – 1671), apoi mitropolit al Moldovei (1671-1674 și 1675 – 1686). După 1665 începe lucrul la opera sa „Psaltirea în versuri”, pe care o va tipări la mănăstirea Uniev din Ucraina în 1673. Pentru elaborarea Psaltirii în versuri a consultat o ediție grecească a Vulgatei și Psaltirea în versuri a lui Jan Kochanowski. „Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, în care întâlnim elemente care amintesc foarte bine ritmul și sistemul de rimă al poporului, poate fi socotită ca „începutul poeziei scrise a românilor”. Până în depărtate locuri au răzbătut psalmii în versuri ai lui Dosoftei, și mulți, în ceasuri de tristețe, au repetat versurile-i frumoase de plângere (N. Iorga, op. cit.). A scris și versuri originale la stema Moldovei: Stihuri la luminatul herb a Țării Moldovei, care prefațează Psaltirea. În toamna anului 1686, datorită evenimentelor politice din acea vreme, a fost dus în Polonia de oștile regelui Jan Sobieski, unde a rămas până la sfârșitul vieții.
A fost unul dintre cei mai mari cărturari din istoria română, fiind primul poet național, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura dramatică universală și din cea istorică în românește, primul traducător al cărților de slujbă în românește în Moldova, primul cărturar român care a copiat documente și inscripții, unul dintre primii cunoscători și traducători din literatura patristică și post patristică și care a contribuit la formarea limbii literare românești. Cătălin-Mihai Ştefan, directorul muzeului din Iași ne spune următoarele: „Acest loc în care ne aflăm a fost construit demult, demult, în secolul al XVII-lea, mai exact între 1677 și 1679, în timpul domniei lui Antonie Vodă Ruset. Acest voievod apare indirect în Zodia Cancerului a lui Sadoveanu prin prezența fiului său Alecu, deci nu este personaj fictiv nici acolo, nici în povestea mea. Pe atunci, clădirea făcea parte din Mănăstirea „Sfântul Nicolae Domnesc”, din care s-au mai păstrat doar biserica de alături, acest loc în care ne aflăm, și un zid de incintă care este undeva între Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” și Hotelul Moldova. Deci, această casă a fost construită atunci, și se pare, din toate sursele pe care le avem noi, că a adăpostit tiparnița pe care Dosoftei a adus-o de la Kiev. Sunt mai multe variante: una, că ar fi fost prima tiparniță din Moldova, iar cealaltă variantă, că ar fi fost a doua – prima fiind la „Trei Ierarhi”, adusă de Vasile Lupu. Ele ar fi funcționat în același timp, până când cea de la „Trei Ierarhi” a ars, iar cea de aici a rămas singura din Moldova. Cert este că această tipografie care a funcționat aici, la Casa Dosoftei, și-a făcut treaba foarte bine până în anul 1686, când Dosoftei a fost dus în Polonia – sechestrat, răpit, nu se știe exact.” Completează cele spuse cu următoarele: „Erau vremuri tulburi. Regatul Poloniei era foarte puternic, iar regele a venit cu armata aici, căci era în conflict cu domnitorul de la acea vreme, Constantin Cantemir. În consecinţă, și Dosoftei a fost dus în Polonia de atunci, Ucraina de astăzi, locuind într-un castel dăruit de regele Jan Sobieski. El a fost primit primit acolo foarte bine, pentru că și-a continuat activitatea de tipograf și de traducător. Acest domnitor se pare că l-a prețuit foarte mult, participa la slujbele religioase pe care Mitropolitul le oficia în Polonia. El și-a câștigat acest respect, mai ales pentru faptul că vrut să își păstreze credința ortodoxă. Să spunem că acest Dosoftei, în afară de faptul că a fost poet şi traducător – subiect la care voi reveni imediat -, cred că a fost primul editor din literatura română. De ce? Pentru că el, când a venit Mitropolit al Moldovei, după ce fusese episcop la Huși și Roman, avea deja un plan editorial. Ştia dinainte: „aduc tiparniță de la Kiev, tipăresc cărți”. Cătălin-Mihai Ştefan susține ipoteza în care „A avut o viziune. Această viziune a lui nu s-a oprit doar în plan editorial. El s-a apucat de tradus. În acea perioadă, monahii trebuia să știe patru limbi: greaca veche, latina, slavona – chirilica de atunci – și, surpriză, polona. Influenţa polonilor era cam la fel de puternică precum cea a ruşilor. Deci acest Dosoftei se apucă de tradus Biblia în proză. El avea un model, pe Jan Kochanowski, un traducător polon”.
Ferice de omul ce n-a merge
În sfatul celór fără de lege
Și cu răii nu va sta-n cărare,
Nici a ședea-n scaun de pierzare.
Ce voia lui va fi tot cu Domnul
Și-n legea lui ș-a petrece somnul,
De să va-nvăța de zî, de noapte,
Să-i deprinză poruncile toate.
Și va fi ca pomul lângă apă,
Carele de roadă nu să scapă.
Și frunza sa încă nu-ș-va pierde,
Ce pre toată vremea va sta verde.
Și de câte lucrează i-sporește,
Și agonisita lui va crește.
Iară voi, necurațâi, ca pleava,
De sârg veț cunoaște-vă isprava.
Când s-a vântura dintr-are vravul,
Vă veț duce cum să duce pravul,
Și cu grâul n-iț cădea-n fățare,
Ce veț fi suflaț cu spulbărare.
(Mitropolitul Dosoftei, Psaltirea în versuri, Psalmul lui David, 1)
Numai că nu s-a oprit nici aici, și a transpus-o în versuri. Şi cu toții știm că orice traducător își aduce și aportul lui personal. Când traduce, într-o mai mică sau mai mare măsură, dar oricum constructivă, creează: traduttore, traditore. În acea perioadă exista un model. Mai făcuse același lucru, adică traducerea Bibliei în versuri, Clément Marot în Franța. Deci, Dosoftei a făcut un fel de racordare foarte bună, foarte atentă la literatura din jurul nostru, a timpului, și i-a ieșit cu totul altceva decât lui Clément Marot, pentru că el, dacă o să citiți, dacă o să vă uitați prin Psaltirea în versuri (1673), aduce un stil „jucăuș”. El și milita pentru introducerea ritului ceremonios românesc în Biserică – pentru că se oficia numai în greacă și slavonă. Aici a publicat el „Molitvenic de-nțăles”(1681), „Parimiile preste an” (1683), „Psaltirea Slavo-Română” (1680), „Viața și petrecerea sfinților” (1682) și alte cărți. În muzeul din Iași este un colț întreg dedicat lui. „Psaltirea în versuri”, adică traducerea Bibliei în versuri, a fost o alegere foarte bună a lui Dosoftei, un argument fiind acela că această Psaltire este publicată și acum. Se găsește în format PDF – deci, o carte publicată la 1600 trăiește și acum! Bineînțeles că Biserica Ortodoxă a trebuit să se „sesizeze” referitor la toate faptele culturale ale lui Dosoftei, și l-au canonizat. S-a întâmplat 2005, moment în care și Casa Dosoftei a luat o altă titulatură – dacă înainte se chema doar Casa Dosoftei – Secția de Literatură Română Veche, de atunci se numește Muzeul „Sfântul Ierarh Dosoftei Mitropolitul”. Locul în care suntem a fost organizat ca muzeu în 1970. În 1968 au început prospecțiile – s-a săpat la temelie, s-au găsit urme de morminte jos, în Sala Unu de la intrare, și s-a adaptat acest spațiu pentru normele muzeale, adică a fost refăcut acoperișul, dar după niște schițe de epocă. Arcadele veți observa că sunt refăcute, nu sunt din acea perioadă, dar zidul până la nivelul unui stat de om este original. La acest monument istoric s-a adăugat, în 1975, un altul care este în partea dreaptă, o sculptură ce aparține sculptorului Iftimie Bârleanu, tatăl pictorului ieșean Bogdan Bârleanu, la rândul ei declarată monument istoric. Când o să ieșiți, o să îl vedeți pe Dosoftei în ipostaza aceasta de mirean, cu capul descoperit, ca un învățător, cu capul pe spate. S-a reîntregit oarecum atmosfera aceea de epocă, pentru că toți vrem să vedem chipuri. În 1970, când s-a organizat acest muzeu, Casa Dosoftei era înconjurată de dughene, de case ale oamenilor mai nevoiași. Acele persoane au fost mutate, căscioarele au fost dărâmate, și tot acest spațiu de până în stația de tramvai a căpătat valoare, pentru că dacă nu era Casa Dosoftei, acest perimetru nu exista. Clădirea era ruinată, părăsită, a avut tot felul de destinații – de la depozit de sare, de sticlă, și până la grajd pentru cai. A venit, la un moment dat, la noi un vizitator, cam de 70 – 80 de ani, care spunea că atunci când era copil venea cu bunicul lui la iarmarocul din spatele Palatului Culturii, și își lăsau caii aici. A spus că el de atunci nu a mai intrat aici, și a vrut să vadă ce este, cum s-a schimbat locul. Deci, referitor la clădire așa stau lucrurile. Referitor la cărțile pe care le vedeți, ele au fost adunate prin achiziții sau donaţii de pe la mănăstiri, de pe la persoane de bună-credință, dar aici nu s-a găsit nimic – era imposibil. Legat de mormintele care s-au găsit la subsolul Sălii Unu și care au fost strămutate, se pare că aici era un mare cimitir mănăstiresc aici, pentru că de curând, în partea dreaptă a Bisericii „Sfântul Nicolae Domnesc”, s-au găsit morminte ale călugărilor. Se discută ce se va face cu ele. E interesant că, oriunde se sapă în Iași, se găseşte „istorie”.
Ce avem de văzut în acest muzeu care are un pandant în Țara Românească, la Târgoviște (Muzeul Tiparului din cadrul Complexului Muzeal al Curții Domnești de la Târgoviște)? Avem Coresi, avem Dosoftei, avem Varlaam, avem Cantemir, avem cronicarii moldoveni pe care îi onorăm aici la etaj, prin cele mai vechi copii după hronicile lor și prin prezența a două busturi. Mai avem, de asemenea, Cronograful lui Matei Cigola, care i-a aparţinut lui Eminescu, și avem și o traducere a lui Dosoftei purtând însemnările lui olografe. Este cu atât mai importantă, cu cât se vede scrisul lui, urma mâinii lui. Deci, dacă nu erau ei, erau alții, dar dacă este să mergem pe firul acestui scenariu sumbru, cred că limba română ar fi fost mult mai săracă, și ar fi recuperat mult mai greu acest impas. Până unde au ajuns cărțile lui Dosoftei? Au circulat în Țările Române, mai ales, pentru că rușii le aveau pe ale lor, polonezii aveau cărțile lor latineşti, fiind catolici, dar în zona noastră au circulat foarte mult, mai ales că aceste cărţi erau făcute la comandă. De pildă, stareţul de la Mănăstirea Neamț, să zicem, avea nevoie de un Liturghier, prin urmare făcea comandă la Iași la Casa Dosoftei. Vorbea cu Mitropolitul, i se comunica prețul, i se trimitea cartea, după care, dacă erau multe ceasuri grele, veneau tătarii şi luau cărțile și îi puneau pe cei de la mănăstire să le răscumpere – cu aur, cu bani, cu obiecte de cult din aur şi argint. Ceea ce este important este faptul că nu s-a oprit procesul de tipărire și de promovare a limbii române, cu nici un preț. Dosoftei și casa sa muzeu din Iași sunt repere clare de identitate culturală și națională, pe care trebuie să ni le „fixăm” în coordonatele temporale ale istoriei noastre zbuciumate. (George V. Grigore)
