Arhiva zilnică: 15 aprilie 2024

„Batem fierul la conac”, la Țibănești, locul unde se găsește capela proiectată de Gustave Eiffel

Acest proiectul de arhitectură („Batem fierul la conac”- Școală Internațională de feronerie de artă și meșteșuguri în construcții) a început acum 16 ani (din 2008), într-o casă monument istoric – conacul Petre P. Carp – , confiscat în 1949 și retrocedat ca ruină. Capela acestui conac a fost proiectată de renumitul arhitect francez Gustave Eiffel, cel care a ridicat celebrul turn parizian. Recuperarea acestei proprietăți din Ibănești a mizat pe găsirea unor modalități de reciclare creativă, pe o schimbare de funcțiune, din reședință în centru de studiu pentru meserii tradiționale și arhitectură. Astfel a fost generat proiectul „Batem fierul la conac!”, numele sub care coexistă o școală continuă de fierărie adresată în mod gratuit localnicilor din Țibănești (Iași), o suită de workshopuri de meșteșuguri tradiționale și tehnici experimentale asociate Conacului Carp și o colecție de obiecte create în acest context. Cele trei direcții ale programului cultural „Batem fierul la conac!” se îmbogățesc reciproc, formând dincolo de obiecte, un substrat educativ, atitudini și interacțiuni necesare în peisajul contemporan. Cum poate fi folosit un monument istoric degradat?, Cum poate fi reintegrat în viața comunității?, Ce întreține de la sine viața de acolo?, Cum se rezolvă problema proximităților?, Care sunt politicile pentru patrimoniu care se pot desprinde din acest studiu de caz și care pot fi preluate și folosite în alte situații?, Cum creezi circuite economice stabile?, Cum educi noile generații în problematica patrimoniului?, Când, cum și ce salvăm?, De ce și pentru ce?, În ce formă?, Cum comunicăm despre meșteșug, cum repovestim pentru noile generații?, iată câteva preocupări ale proiectului de regenerare condus de arhitecții Șerban Sturdza și Alexandra Mihailciuc.

Dacă vă întrebați „de unde până unde Conacul Carp?”, pot spune că Petre P. Carp este un nume cunoscut în istoria României. A fost un politician român, membru marcant al Partidului Conservator, cel de-al 21-lea prim-ministru al României. Conacul din Țibănești este un conac construit la începutul secolului al XIX-lea de familia boierilor Carp în satul Țibănești din județul Iași. Ansamblul conacului Petre P. Carp de la Țibănești se află pe „Lista monumentelor istorice din județul Iași 2004” la nr. 1529, având codul IS-II-a-A-04264. Este compus din cinci monumente cu același regim: • Biserica „Adormirea Tuturor Sfinților”, având codul IS-II-m-A-04264.01 – 1819; • Conacul Petre P. Carp, având codul IS-II-m-A-04264.02 – secolul al XIX-lea; • Mausoleul familiei Petre P. Carp, având codul IS-IV-m-A-04264.03 – 1819; • Parcul conacului, având codul IS-II-m-A-04264.04; • Corpul anexă – Gang, având codul IS-II-m-A-04264.05.

Familia Carp s-a stabilit în Moldova în secolul al XVI-lea, venind din țările baltice. La începutul secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir citează familia Carp, în Descriptio Moldaviae, printre principalele neamuri boierești ale Principatului Moldovei. În anul 1646 armașul Carp Lungul cumpără moșia Țibănești de la vistiernicul Enache. Aceasta este vândută 12 ani mai târziu vistiernicului Necula Manole. Prin cumpărare și moștenire, moșia trece pe la mai mulți proprietari, ajungând în 1750 în stăpânirea lui Nicolae Gherghel. În anul 1771, când Nicolae Gherghel s-a hotărât să-și vândă proprietatea, marele ban Gheorghe Carp a făcut uz de dreptul de „protismis” și a cumpărat întreg satul Țibănești din Ținutul Vasluiului. Marele ban Gheorghe Carp era strănepotul armașului Carp Lungul, nepotul paharnicului Gheorghe Carp și fiul jitnicerului Toader Carp. El s-a căsătorit cu Safta Nacu și au dus o existență îmbelșugată, stăpânind printre alte moșii și răzășii din Bucovina și o parte din Țibănești. A murit în 1802, moșia trecând prin moștenire la fiul său, biv vel aga Ion Carp. Acesta era căsătorit cu Safta Pătrașcu și aveau împreună o stare materială înfloritoare. Conacul Carp de la Țibănești a fost construit în jurul anului 1820, de către Ion Carp, având inițial doar parter și un etaj. El construise în sat, cu un an mai înainte, o biserică cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților”. Întors de la studii de la Viena și Berlin, unde se obișnuise cu luxul european, fiul său, paharnicul Petrache Carp, a dorit să înfrumusețeze domeniul boieresc, amenajând în jurul anului 1830 un parc în jurul conacului. El și-a adus aici soția, Smaranda, fiica boierului Iorgu Radu din Ținutul Tutovei. Ei obișnuiau să locuiască la conac de la începutul verii până la sfârșitul toamnei ocupându-se de agricultură și de viticultură. Au avut împreună doar un singur copil, pe Petre P. Carp, care s-a născut la Iași, la 29 iunie 1837.

Petre P. Carp a urmat studii liceale la Berlin și apoi studii superioare la Facultatea de Drept și de Științe Politice de la Universitatea din Bonn, unde a obținut titlul de doctor în drept. În toamna anului 1862 a revenit în țară, devenind fondator al societății Junimea. Pleacă la București pentru a urma o carieră politică; devine membru al Partidului Conservator, ajungând o personalitate marcantă a vieții politice românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. În anul 1870 devine ministru de externe în Guvernul Manolache Costache Epureanu. Este ales deputat și îndeplinește demnități înalte în statul român, fiind de două ori prim-ministru (1900-1901 și 1911-1912). În 1873 Petre P. Carp s-a căsătorit la Viena cu Sevastia, fiica moșierului Ion Cantacuzino, fost ministru. În anul următor, bătrânul Petrache Carp moare, lăsându-i moștenire și moșia de la Țibănești. Deși era implicat în viața politică a României, P.P. Carp a continuat să se implice în administrarea moșiei părintești. Petre P. Carp petrecea mult timp la moșia sa din Țibănești, preferând să și-o administreze personal în loc de a arenda pământul unui intermediar. El era corect în relația cu țăranii: obișnuia să le dea loc de casă, uneori și „merinde”, sau o parte dintr-o pădure, tocmai pentru a nu-i vedea trăind în mare sărăcie. Pe copiii silitori îi trimitea pe banii lui la școli pentru a învăța o meserie. S-a implicat în viața satului: a construit o școală și un dispensar medical și a adus preot, cântăreț, învățători și medic. În vara anului 1905, pe când era retras din activitatea politică, P.P. Carp a reclădit conacul, adăugând un al doilea etaj peste cele două nivele existente, cu o terasă mare de unde se întindea o frumoasă vedere asupra parcului.

În acea perioadă l-a primit aici pe scriitorul francez André Bellessort care va aminti în lucrările sale despre timpul petrecut la Țibănești și despre frumusețea locurilor. În timpul Răscoalei de la 1907, țăranii din Țibănești nu s-au răsculat împotriva boierului Petre P. Carp, deoarece acesta s-a purtat cumsecade cu țăranii care îi lucrau pământul. În perioada Primului Război Mondial, familia Carp a locuit la București, iar conacul său din Țibănești a adăpostit un spital pentru bolnavii cu febră tifoidă. Fiul său, Petre Carp (1890-1916), a murit pe front și a fost înmormântat în mausoleul de la Țibănești. După război, Petre P. Carp a murit la 19 iunie 1919 la Țibănești și a fost înmormântat într-un sarcofag de marmură din mausoleul familiei, aflat în parcul conacului. După moartea lui Petre P. Carp, de moșia din Țibănești s-a ocupat soția sa, Sevastia (1853-1947) și fiul său, Nicolae Carp, care a continuat să locuiască acolo până la naționalizarea conacului. Cu prilejul reformei agrare din 1921, țăranii din Țibănești au fost împroprietăriți cu peste o mie de hectare din moșia familiei Carp. În urma reformei agrare din 1945, moștenitorii familiei Carp au păstrat conacul și acareturile, plus 69 de hectare de teren. În martie 1949, proprietatea familiei Carp a fost confiscată de stat, printre clădirile preluate de autorități, conform procesului verbal întocmit cu acel prilej, aflându-se conacul cu 12 camere, o cramă, trei pivnițe, o lăptărie și locuința administratorului. La acel moment, imobilul era într-o stare nu prea bună, fiind necesare lucrări de reparații.

Conacul a fost reparat, iar în următorii 50 de ani s-au făcut doar lucrări curente de întreținere. În conac s-au instalat pe rând sediul C.A.P.-ului Țibănești, sediul Asociației Agricole locale și, în final, Clubul Copiilor. Parcul conacului a fost lăsat în paragină. În jurul anului anul 1960, pe terenul parcului s-a construit o școală cu profil profesional – tâmplărie, mecanică, textile. Școala și-a construit un teren de sport în parc, printre arborii ornamentali plantați de familia Carp. Clădirea școlii și terenul aferent de 2.450 mp au intrat în proprietatea Ministerului Educației și Cercetării. În perioada regimului comunist și în anii următori de după Revoluția din decembrie 1989, clădirile de pe domeniul conacului au fost reparate, fără nicio grijă față de stilul arhitectural al ansamblului. Conacul a fost analizat de specialiști, constatându-se următoarele: pereții portanți ai structurii de rezistență erau fisurați, tavanele având și ele fisuri și deformații; pereții exteriori erau degradați, ei fiind acoperiți cu straturi succesive de tencuieli; șarpanta și învelitoarea erau crăpate și putrede pe alocuri; unii pereți aveau igrasie și infiltrații de apă, din cauza nereparării burlanelor de scurgere a apelor. În perioada 1996-1997 a fost demolată o clădire anexă, numită „turnul cu umblătoare”, în care funcționau toaletele conacului.

În anul 2001, frații Ioan și Alexandru (Sandu) Sturdza au cerut Primăriei comunei Țibănești și Inspectoratului Școlar Județean Iași să le retrocedeze proprietățile deținute de mama lor, Elisabeta Sturdza (1874-1963) – fiica lui Petre P. Carp, care fuseseră confiscate de stat în martie 1949. Printre bunurile solicitate se aflau conacul, construcțiile anexe și 2 ha de teren. Printr-un ordin emis de Ministerul Educației și Cercetării în 2005, li s-au retrocedat celor doi urmași conacul, construcțiile anexe și un teren de 1,5 ha. Din cauza faptului că terenul devenise parc dendrologic (datorită multitudinii speciilor plantate aici) și făcea parte din domeniul public, Primăria și Consiliul local Țibănești au refuzat să restituie terenul în natură. Moștenitorii solicitanților, Alexandra Maria Sturdza și Șerban Sturdza, au refuzat să primească oferta de un miliard de lei vechi ca despăgubire pentru cele 1,5 hectare ale parcului dendrologic. Șerban Sturdza, urmașul lui Ioan Sturdza, decedat la 25 august 2005, a formulat o plângere în justiție prin care solicita anularea dispozițiilor Primăriei Țibănești.

Încă din 2004, arhitectul Șerban Sturdza, președintele Ordinului Arhitecților din România, afirma că dorește să realizeze în sat ateliere de manufactură destinate salvării patrimoniului. În iunie 2009, Ordinul Arhitecților din România, împreună cu mai multe organizații neguvernamentale din Franța și România, Școala „Petre P. Carp” din Țibănești, Consiliul Local și Primăria Țibănești, a organizat la conacul din localitate un atelier de forjat fier, unde să se învețe tehnicile tradiționale și moderne a fierului forjat ornamental pentru restaurarea monumentelor istorice. Proiectul „Batem fierul la conac!” a luat amploare, constituind un centru de revitalizare a meșteșugurilor tradiționale legate de construcții. În prezent, Conacul Carp din Țibănești se află în proces de restaurare.
Conacul Carp din Țibănești a fost construit pe un strat de umplutură de pământ, de culoare neagră-cafenie. Clădirea are dimensiunile de 22,8 x 17,0 m. Fundațiile sunt din blocuri de gresie calcaroasă, cu lățimea egală cu cea a zidurilor ce se sprijină pe ele și adâncime de fundare cuprinsă între -1,10 m și -4,50 m. Clădirea are un beci la adâncimea de -3,67 m. Pereții sunt din zidărie de cărămidă, planșeele din lemn, iar acoperișul din lemn cu învelitoare din tablă. În parcul conacului se află un mausoleu al familiei Carp. El a fost construit din beton, în stil neogotic, după planurile inginerului francez Gustave Eiffel care a ajuns și la Țibănești în vizita sa în România. În interior, se află două sarcofage de marmură. Deasupra ferestrelor din partea opusă intrării se află înscris următorul text: „Svs sa avem inimele.” În mausoleu sunt înmormântați Petre P. Carp și rudele sale: străbunicul, Gheorghe Carp (+1802); bunicii Ioan și Safta; părinții Petre (+1874) și Smaranda; Petre P. Carp (1837-1919) și soția sa, Sevastia, născută Cantacuzino (1853-1947); fiul său, Petre (1890-1916), mort în Primul Război Mondial.

Conacul Carp din Țibănești (1820), cu capela familiei Carp, construită în stil neogotic și proiectată de arhitectul francez Gustave Eiffel, a „supraviețuit” perioadei comuniste (ca sediu de CAP și Palat al Copiilor). În 2001 conacul a fost retrocedat moștenitorilor, însă cu doar un hectar și jumătate din parc, restul fiind transformat în parc dendrologic. Din 2008 se desfășoară proiectul „Batem fierul la conac”, având ca scop final restaurarea clădirii. A fost organizat aici și un muzeu și este gazda diverselor evenimente culturale din zonă și nu numai. Așa că, merită să-i treceți pragul!


Poezii de Felicia Dumitrescu…

Deja… (rugă)

Ce-aş putea să-Ţi cer eu Ţie, Doamne,

din ceea ce Tu să nu-mi fi dat deja ?

Din iubirea Ta cea mare îmi trimiţi tot;

dar ceaţa din visul ce mă-nconjoară

nu mă lasă să văd că Tu mă ţii

de ceva vreme în braţele Tale

emanînd ocrotire şi blîndeţe ;

atîta blîndeţe, încît firea mea

n-o poate percepe şi înţelege.

 

Nu pot, Doamne, decît să fiu extaziată

şi împietrită de uimire în faţa

Minunăţiei care Eşti.

 

Ce-aş putea să-Ţi cer eu Ţie, Doamne,

din ceea ce Tu să nu-mi fi dat deja ?

Să-Ţi cer iertare ?

Este lucrul pe care L-ai acordat deja

prin ceea ce Eşti : IUBIRE.

Singurul lucru pe care vreau să

Ţi-l cer

este

să fiu tot timpul cu Tine,

lucru pe care Tu deja mi L-ai dat

iar eu din neatenţie, l-am uitat.

 

Ție…

Eşti aici, acum, cu noi

Şi Te vom vedea

Prin învăluiri de nori

Tu Vei lumina.

 

Doamne, Tată Cel Ceresc

Tu care iubeşti,

Eşti Lumina pentru noi

Şi ne ocroteşti.

 

Eu sînt o lumină a Ta

Care rătăcesc

Să cunosc Iubirea Ta

Şi să strălucesc.

 

Pacea Ta coboar-o acum

Să mă liniştesc

Şi s-o simt aşa, doar cum

Tu mi-o dăruieşti.

 

În lumina zorilor

Eu voi aştepta

Ca o pasăre în zbor

Libertatea Ta.

 

Tu eşti bucuria mea

Cea de zi cu zi,

Şi tînjesc doar după ea

Atît cît eu voi fi.

 

Tu eşti Totul

Într-o zi m-am uitat la soare

şi Te-am văzut pe Tine.

M-am uitat la un copac

şi am simţit că respir prin el;

nici unul nu are rost

fără celălalt…

Amîndoi dăruim unul altuia

şi împreună, tuturor celorlalţi.

 

În altă zi, m-am uitat la mare

şi Te-am văzut pe Tine.

Cu fiecare picătură din Tine

m-ai clădit pe mine şi

pe celelalte valuri,

fraţi si surori…

 

Marea n-ar fi mare fără valuri.

Valul n-ar exista fără de ea.

Marea dăruieşte valului

puterea de a o lua de la capăt

iar şi iar

sub o altă formă şi nume;

valul dînd „culoare” mării…

 

Te-am văzut în lacrima de bucurie,

în lacrima de durere,

în lacrima ploii ce viaţă aduce

pămîntului însetat de Tine…

 

Aşa cum din crisalidă

fluturele aşteaptă să-şi ia zborul,

tot aşa, aşteptăm şi noi acea clipă,

în care ne vom desface aripile

plutind,

pentru a întîlni

Lumina Ta.


Iosif Vulcan și Eminescu…

Marele Vulcan al dacoromânismului – Iosif s-a născut cu 4 zile înainte de Buna Vestire, respectiv în 21 Martie, anul 1841, la Holod – Bihor, în familia preotului catolic Nicolae Vulcan și a prezbiterei Victoria. Steaua nașterii lui Iosif în preajma Buneivestiri cerești, avea să pecetluiască spiritual marea sa familie spirituală valahă care va înfiia mulți aleși români între ei, și nemuritorul Eminescu. Prin ramura tatălui aparținea Trunchiului marelui mecena bihorean Samuil Vulcan, iar prin mamă (n. Iriny) se înrudea cu mari oameni de afaceri budapestani. Având așadar sprijin puternic material, tânărul Iosif a terminat Facultatea de Drept la Universitatea din Pesta în 1863, dar s-a afirmat literar, mai ales în domeniul publicistic. Bihoreanul a debutat în 1859, cu o corespondență în versuri publicată în revista sibiană de mare prestigiu „Telegraful român.” Iosif Vulcan a colaborat la revistele conduse de tribunul George Barițiu, „Gazeta Transilvaniei” și „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, la „Concordia” lui Alexandru Roman și „Amicul școalei” a lui Visarion Roman, dar și în propriile sale publicații, precum „Familia” reușind să tipărească în 1866, primul volum de Poezii. Acestuia îi vor urma un șir de mărgăritare: Panteonul român (1869); Novele (vol.I-III, 1872-1874); De la sate (1883); Sclavul amorului (I-III, 1873-1875); Ranele națiunii (I-III, 1876); Barbu Strâmbu prin Europa (1879-1880); Fata popii (1885-1886); piese dramatice: Gorunul lui Horia (1876); Mireasă pentru mireasă (1877); Orfana Crișului (1877); Ruga de la Chizătău (1890); Ștefan Vodă cel Tânăr (1893); Sărăcie lucie (1894); Prima rochie lungă (1898); Mâța cu clopot (1898); Soare cu ploaie (1898); Gărgăunii dragostei (1899); Însurățilă (1903); Nunta lui Pârjol (1907); o biografie despre Dimitrie Țichindeal (1893); Doine și balade – Roman nepdalok (1877); Lira mea în1882. (Mircea Popa, Eminescu, Iosif Vulcan și Familia, Ed. Aureo, Oradea-2023)

„Foaie pentru minte, inimă și literatură” a lui George Barițiu a fost prima torță, prima tribună și primul bucium de unificare în spirit a dacoromânilor. Torța spartană a cuvântului constrânsă politic să devină cenușă a fost reaprinsă vulcanic de bihoreanul Iosif în mărinimoasa și binecuvântata Familie – revistă fondată la Budapesta la 5/ 17 Iunie 1865. „Apariția Familiei la Budapesta în 1865 a fost o adevărată mană cerească pentru românii însetați de limbă și cultură națională, de care au fost mereu vitregiți până la acea dată.” (Mircea Popa, op. cit., p. 42) Familia orădeanului Iosif Vulcan a fost în egală măsură un Meteorit de bun augur căzut din cer și un Vulcan de aprindere spirituală pentru cauza sacră a românilor. Familia a încurajat apariția a numeroase societăți și asociații românești care vor declanșa dezferecarea, dezmărginirea măsurilor privind limba, cultura, religia, morala, naționalitatea, reîntregirea identității, continuității și dăinuirii în vatra Strămoșească. Familia lui Iosif Vulcan s-a afirmat ca o mișcare culturală, ca o revoluție spirituală, care a transformat viața românească în esența oglindirilor, prefacerilor lăuntrice și în manifestările ei. Așa a binevoit Dumnezeu, ca nașterea literară, poetică și de nume a celui mai mare poet dacoromân să fie înfiiată de Familia bihoreanului Iosif, un Vulcan al creației românești.

Un Poet de talia geniului eminescian, iubește imperativ după Dumnezeu, Patria sa, care este Cerul și Pământul Moșilor și Strămoșilor săi. Dacă sau dacică Patria sa are trei-patru Țări, Poetul Emin le iubește pe toate în egală măsură, fiindcă sunt fiicele princiare ale Trunchiului dac regal. Din fragedă tinerețe Eminescu a fost un luptător dârz cu sabia cuvântului pentru cauza Ardealului, protestând împotriva actului mârșav, odios și criminal al huno-ungro-maghiarilor de anexare a Principatului Transilvania la Ungaria. Vibrația cuvântului eminescian, eminamente patriotic, țâșnit din lava slovelor sale a acoperit cu foc și zgură tezele retrograde ale canonicului îngust la minte și chircit sufletește Grama. Familia lui Iosif Vulcan a fost hărăzită să-l înfiieze liric pe tânărul de 16 ani, frumos ca un prinț bucovinean, care debutase cu imnul panegiric închinat mentorului său Aron Pumnul, Mihail Eminovici în numărul din 6 din 25 Februarie/ 9 Martie 1866, cu poezia „Da-aș avea”.

DE-AȘ AVEA…: „De-aș avea și eu o floare/ Mândră, dulce, răpitoare,/ Ca și florile de mai,/ Fiice dulce a unui plai,/ Plai râzând cu iarbă verde,/ Ce se leagănă, se pierde,/ Undoind încetișor,/ Șoptind șoapte de amor;// De-aș avea o floricică/ Gingașă și tinerică,/ Ca și floarea crinului,/ Alb ca neaua sânului,/ Amalgam de-o roz-albie/ Și de una purpurie,/ Cântând vesel și ușor,/ Șoptind șoapte de amor;// De-aș avea o porumbiță/ Cu chip alb de copiliță,/ Copiliță blândișoară/ Ca o zi de primăvară,/ Câtu-ți ține ziulița/ I-aș cânta doina, doinița,/ I-aș cânta-o-ncetișor,/ Șoptind șoapte de amor.” (Eminescu, Opere I.Poezii, coord. acad. Mihai Cimpoi, Ed. Gunivas, Chișinău-2008)

Vulcanul Iosif s-a aprins de poezia necunoscutului atât de promițător, și l-a botezat: Eminescu!, pe care îl va publica constant, iar în 1883, i-a acordat și un onorariu. În decurs de câțiva ani Chipul literar-poetic al lui Mihail Eminescu v-a căpăta Aura Luceafărului, reflectându-se ca un simbol național, astfel că literatura noastră dacoromână va avea în el, un mare pedagog și un mare cavaler de conștiință națională. Poetul Zaharia Bârsan, încântat de barzii poeziei Alecsandri și Eminescu ne-a lăsat câteva impresii plăcute: „Alecsandri se pare că ne-a arătat cea mai prielnică cale pe care ar trebui să înainteze poezia noastră. În urma lui s-a ridicat marele Eminescu care ne-a fermecat cu înalta putere de concepție, cu dulceața limbei sale, și duioșie suferindă ne-a turnat în vine un balsam dulce și adormitor, care ne-a plăcut și ne-a făcut să visăm. Am alergat cu toții spre dânsul.” (Fulmen, Gazeta Transilvaniei, 1901). Profesorul Nicolae Sulică din Cetatea de sub Tâmpa s-a exprimat în același ziar în articolul Din Nirvana, despre Eminescu, ca fiind, „un însuflețitor al ideilor și idealurilor mari, precum sentimentul național, dragostea, arta și natura, care sunt străbătute de un puternic idealism.” (Gazeta Transilvaniei, nr. 182/ 1939). Poetul moldav la început de drum George-Radu Melidon, l-a văzut pe Emin, Poet sacerdotal, în fața căruia se închina ca la Sf. Altar, mărturisind că, „versurile lui pune omul în uimire ca la cântul unui zeu-Orfeu.” („Convorbiri literare”)

Muntele publicisticii eminesciene adăugat marelui fluviu liric, revărsat din abundență peste dacoromânii poetului nepereche, ne relevă faptul că, „poetul gândea dimensiunea românească a existenței doar ca parte componentă a unui proces de luptă și acțiune pentru făurirea unității naționale și a statului român unitar, la care să ia parte într-o deplină comuniune toate forțele românimii, indiferent din ce zonă ar veni ele.” (Mircea Popa, Eminescu, Iosif Vulcan și Familia…) Faima Familiei, capătă nume, strălucire și grație renumelor personalităților: Timotei Cipariu, Aron Densușianu, Elisa Circa Densușianu, Ioan Popasu, Henrich Heine, Constantin Rosetti, George Barițiu, Vasile Alecsandri, Francisc Liszt, Al. Roman, Vasile Rațiu, Constanța Dunca, Andrei Mureșianu, Matei Millo, At. M. Marienescu, Papiu Ilarian, Simeon Bărnuțiu, George Tăutu, Al. Sterca Șuluțiu, Victor Hugo, Lord Palmerston, Dora d*Istra, Andrei baron de Șaguna, Samuil Vulcan, Georgiu Hurmuzachi, Ioan Rațiu, Al. Petriceicu-Hajdeu, B.P. Hașdeu, George Coșbuc, Veronica Micle, Al. Pușkin, Sarah Bernhardt, Ciprian Porumbescu, Aristizza Romanescu, Matilda Poni, Aron Pumnul, Dimitrie Bolintineanu etc. Tipărită la început cu un tiraj de 300 de exemplare, a atins repede recordul de o mie de exemplare, grație deschiderii spre România Mică, spre păturile boierești-cărturărești, țărani și preoți și spre Europa. Încrederea pe care i-a acordat-o Nașul, Finului Emin s-a constituit în Corola de creații, printr-un vizionarism fermecător, răspândind mireasma suavă și sublimă de metafore, stil, limbă, religiozitate, patriotism-naționalism, clarviziune ce sunt esențiale destinului românesc, căruia trebuie să-i rodească conștiința menirii sale înalte, o conștiință universală, în care să aibe la îndemână toate însușirile sufletului omenesc.

Însușirea esențială Geniului religios, care îl face predestinat Neamului și Cerului este iubirea! „Nimic nu s-a făcut niciodată în lume, fără Iubire. Nu putem iubi, nu putem crea. E un adevăr care depășește biologia. Pornește din divinitate, de la Iisus. Cine poate închina o mare, nesfârșită iubire acestui neam românesc, acela îl va fecunda.” (Victor P. Gârniceanu, Năzuințele sufletului colectiv al neamului, Ed. Sânziana, București-2011). Profetul Mihail Eminescu a fost hărăzit de Bunul Dumnezeu cu această multă și mare IUBIRE: de Atotcreatorul – Treime, de Maria – Crăiasa Cerului și a Pământului, de Patrie, Neam, națiune, popor, mamă, iubită, locul natal. Eminul nostru a lipsit doar puțină vreme din Patrie, când a fost plecat la studii și totuși i se părea apăsătoare, împovărătoare această despărțire vremelnică.

DIN STRĂINĂTATE: „Când tot se-nveselește, când toți aci se-ncântă,/ Când toți își au plăcerea și zile fără nori,/ Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă/ L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.//Și inima aceea, ce geme de durere,/ Și sufletul acela, ce cântă amorțit,/ E inima mea tristă, ce n-are mângâiere,/ E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.// Aș vrea să văd acuma natala mea vâlcioară/ Scăldată în cristalul pârăului de-argint,/ Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:/ A codrului tenebră, poetic labirint;// Să mai salut o dată colibele din vale,/ Dorminde cu un aer de pace, liniștiri,/ Ce respirau în taină plăceri mai naturale,/ Visări misterioase, poetice șoptiri.” (Eminescu, Opere I.Poezii, op. cit.)

Numele – renumele Iosif Vulcan dă măsura Operei sale reprezentative, precum redactarea vreme de 42 de ani fără întrerupere, de reîntregire a marii sale FAMILII, spirituale care a dominat august literatura celei de-a doua jumătăți a veacului al XIX-lea în Ardeal, având o contribuție militantă, deosebită, pregătind într-un fel cauza creștină a românismului: războiul de independență 1877-1878, proclamarea Regatului României, înființarea Academiei Române, a Teatrului Național Român, a Ateneului Român, Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor, mișcarea memorandistă, intensificarea luptei pentru emancipare socială și națională.

Istoria Neamului nostru de la origini până la Epoca Ceaușescu nu a avut o curgere material-spirituală armonioasă, o istorie luminoasă, deși nu i-au lipsit marii Luminători – conducători. Tocmai de aceea Neamul nostru, chiar după ce s-a închegat ființial, național nu a rămas unitar, realizând doar frânturi mărețe de glorie: Dromichaites, Burebista cel Mare, Decebal, Mircea cel Mare, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Plevna, Smârdan, Oituz, Mărăști, Mărășești etc. Grație marilor Regi geto-daci, Voievozilor reprezentativi, grație Vlădicilor cu suflet de neam și inimă de cer, poporul, națiunea au atins soarta glorioasă în toate momentele lor de izbucnire. „Sufletul colectiv românesc a fost întotdeauna – dar absolut întotdeauna – un suflet care a răspuns total la marile chemări… Suntem un neam de oameni nobili! Fiindcă suntem singurul neam care păstrăm aici, în această parte a Europei, tradițiile pământului și ale cerului de deasupra noastră. Fiindcă suntem singurii stăpâni din vremuri imemoriale pe pământurile acestea… Și totuși suntem un neam cu soartă tragică.” (Victor P. Gârniceanu, op. cit.)

DIN STRĂINĂTATE – partea a II-a: „…Aș vrea să am o casă tăcută, mititică,/ În valea mea natală, ce unduia în flori,/ Să tot privesc la munte în sus cum se ridică,/ Pierzându-și a sa frunte în negură și nori.// Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,/ Ce zilele-mi copile și albe le-a țesut,/ Ce auzi odată copila-mi murmurare,/ Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.// Melodica șoptire a râului, ce geme,/ Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor,/ Cântarea în cadență a frunzelor, ce freme/ Născut-acolo-n mine șoptiri de-un gingaș dor./ Da! Da! Aș fi ferice de-aș fi încă o dată/ În patria-mi iubită, în locul meu natal,/ Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată/ Visările juniei, visări de-un ideal.// Chiar moartea, ce răspânde teroare-n omenire,/ Prin vinele vibrânde ghețoasele-i fiori,/ Acolo m-ar adoarme în dulce liniștire,/ În visuri fericite m-ar duce către nori.” (Eminescu, Opere, I. Poezii…). Munca vulcanică a biografului Iosif a dăltuit volumul Precursori care a îmbrățișat biografiile a 30 de scriitori și oameni de cultură, precum: Andrei Mureșeanu, I.H.Rădulescu, T. Cipariu, Mihail Kogălniceanu, G. Barițiu, A.T.Laurian, S. Bărnuțiu, V. Alecsandri, Samuil Vulcan, Aron Pumnul, Avram Iancu, Al. Hurmuzachi, C. Rosetti, D. Bolintineanu, Dora de Istra, Al.P.Hajdeu, B.P.Hașdeu, Ion Brătianu, Matei Millo, C. Negri, N. Golescu, Andrei baron de Șaguna ș.a.

Izvorul, râul, fluviul liric eminescian s-a revărsat cu strălucire astrală peste întreaga Dacie, cucerind și aprinzând inimile ardelenilor, opera sa fiind un argument existențial al organicității, al continuității, al unității, al dăinuirii Neamului pe pământ și printre stele.
Povestea magului călător în stele…

„În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri/ Erau copile albe cu părul blond și des/ Și coborând pa rază țara lor de misteruri/ În marea cea albastră se cufundau ades;/ Când basmele iubite erau înc-adevăruri,/ Când gândul era pază de vis și de eres,/ Era pe lumea asta o mândră – mpărăție/ Ce-avea popoare mândre, mândre cetăți o mie.// Domnea în ea atuncea un împărat prea mare,/ Bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea,/ Și mâna lui zbârcită, uscată însă tare,/ A țărilor lungi frâuri puternic le ținea./ Și țările-nflorite și-ntunecata mare/ La glasul lui puternic gigantic se mișca./ Dar nu se miră lumea de brațu-i ce supune,/ Ci de a lui adâncă și dreaptă înțelepciune.” (Eminescu, Opere, I.Poezii…)
Binomul providențial pentru Națiunea daco-română, Iosif Vulcan – Mihail Eminescu, care s-a format, s-a întrupat în atmosfera premergătoare marilor și sacrelor înfăptuiri naționale: Independența Țării Românești și Întregirea tuturor Principatelor române în vechea Vatră a Daciei regale, a fost predestinat Culturii și spiritualității Neamului nostru, ca o garanție a dimensiunii noastre spirituale, a continuității, dăinuirii în plan național, universal, transcendent.


Sabotaje contra suveranității, demnității și decenței unei națiuni…

Era clar, de la bun început, că acțiunea de plafonare a prețurilor la alimente nu viza de fel binele românilor… Nu în viziunea guvernanților… Pentru că posibilitatea, și chiar șansa, cumpărătorului român de a mai pune ceva în plus în coșul de consum, era, nu scopul proiectului, ci o rezultantă colaterală… Și nu ar fi existat nici măcar așa, ca „efect” lateral, dar, altfel, nu ar fi putut fi pus în acțiune mecanismul „plafonării prețurilor” ca mijloc de a da mediului de afaceri autohton acele ultime lovituri de grație… Pentru că, mai mult decât au avut de câștigat consumatorii, prin posibilitatea de a cumpăra câteva grame în plus de produse românești, au avut de câștigat importatorii… Prin compensarea cantităților necesare acoperirii cerințelor la raft… Pentru că scopul viza doar strivirea mediului de afaceri intern… Lucru care a devenit tot mai evident pe măsură ce lista alimentelor cu preț plafonat s-a extins, de la cele „de strictă necesitate”, la cele „de bază” și apoi la un amalgam deloc… „otova”… Un soi de listă stabilită de alte și alte comisii „științifice”, cântărind și măsurând, de data aceasta, din ochii politici de clică infracțional economică, nevoile și trebuințele noastre, decizând cât poate să mănânce românul prin măsura unor vremuri de istorii necântărite, ca gravitate, la timp, și neucise, ori chiar felul, cât și unde se mai poate distra el, azi, prin restricția „păcănelilor”, mâine prin listarea variantelor permise de divertisment, de distracții, de lecturi (de postări, cărțile, revistele, ziarele eliminându-le noi singuri!) și vizionări, dar nu de filme de panteon cinematografic cultural, educativ-formativ, căci și pe astea ni le-am scos din hrana spirituală, ci de „vloguri” și alte „trompete” digital-virtuale… Iar ceea ce sistemul nu a reușit să plafoneze (și oricum, nu în interesul consumatorului, ci sub forma unui perfid mecanism de șubrezire a afacerilor românești), a venit să-și așeze pupăza fiscală, pe colacul deja dezumflat de care se mai țineau producătorii și fermierii, mecanismul de îngrădire prin legiferarea de colet fiscal al transporturilor de alimente și produse românești.

Pentru că având de înfruntat, pe de o parte, brutala plafonarea a prețurilor de vânzare, iar, pe de altă parte, taxele și alte consumabile (de resurse umane dar și de alți bani, pentru asigurarea transportului mărfurilor de la fabrică, de pe tarla, la magazine și piețe), ceea ce a fost cândva un mediu de afaceri autohton va putea fi predat, cu piețe și logistică, marilor beneficiari veniți de pe pământuri, nu doar străine de gustul nostru, ci azvârlind un iz amar peste un trecut prin care am știut și am putut să ne hrănim singuri, zeci de generații…

Aici ajunge însă, aproape ca punct final, o țară care se lasă, chiar și în pragul colapsului, desfrânată pe mai departe pe masa pedofililor și violatorilor politici, economici, de istorii, de țări, de demnități… Cu o economie autohtonă pusă în cui prin măsurile de plafonare a prețurilor, pentru a restrânge orice virgulă de minimă, nu profitabilitate, nici măcar rentabilitate, ci de minim coeficient de subzistentă a producătorilor, și, din nou trecută printr-un tăvălug, al acelora ce vor mai supraviețuit, definitv damnați și condamnați prin ilegitima fiscalizare la sigiliu de infractor a priori a transporturilor de mărfuri și produse…

Lovituri de grație menite a lăsa loc altora… Acelora care au început a da cu pumnul în masa libertăților (lor) economice în clipa în care, probabil dintr-o eroare de citire a unui fax de ministru „ceapist”, măsura de limitare a adaosului comercial era cât pe ce să-i plesnească peste degetele pe importatori… Și care s-au isterizat… Chiar dacă, în termeni economici reali, nu era nicidecum vorba de o măsură atât de drastică precum cea azvârlită în producătorii autohtoni, nefiind limitat prețul de vânzare, ci doar adaosul comercial (practic, lăsând loc ajustării prin prețul final afișat)… Dar patronatele mediului de afaceri străin au sărit ca arse, acuzând gravul atac la adresa libertăților și principiilor economiei de piață…

Și nu doar pentru că așa e într-o colonie… Ci și pentru că noi vrem asta… Avem alegeri europarlamentare, fie ele și atât de bine camuflate în cele locale că nu știm cine sunt cei ce vor a ne reprezenta în forul european, dar nu punem întrebări (electorale, economice, politice) esențiale… Noi! Acum! Pentru că, după ce vor fi trecut alegerile, fără a fi înțeles ceva din ele, ca rost și șanse pentru noi, ne vom trezi atât de spulberați de o clică guvernamentală înalt trădătoare că și pașii ne vor fi taxați și imputați fiscal. Și cei de aici, dar și cei pe drumul spre „dincolo”, un dincolo poate nu atât de departe de nelumea pe care ne-au creat-o ei iar noi am permis a o lăsa în urma noastră…

Cât despre mediul de afaceri intern, micii producători, țăranii care își aruncă munca, pentru a nu fi puși în insectarul fiscal de inspectorii care nu au sădit în viața lor o plantă, singura șansă a acelora ce vor cuteza a mai face un pas spre ziua de mâine va fi acela de a-și… exporta produsele în UE (și poate găsim un proiect în care să ne punem în valoare prețioasa resursă a țării de afară, diaspora), pentru a le importa, apoi, fără plafonări de preț, fără adaosuri comerciale, fără costuri de transport aberant fiscalizate…


Dreptul României asupra Tezaurului de la Moscova…

În martie 2024, șase grupuri distincte ale Parlamentului European au depus rezoluții referitoare la necesitatea returnării de către Federația Rusă a Tezaurului României depus la Moscova în decembrie 1916 și iunie 1917. Ca urmare, în 14 martie 2024 s-a emis o rezoluție finală în care se afirmă dreptul României asupra acestui tezaur important de valori și necesitatea introducerii pe agenda unor discuții bilaterale româno-ruse a chestiunii, de îndată ce contextul internațional va putea fi favorabil unor asemenea dialoguri diplomatice. Rezoluția nu face referiri la părțile din Tezaur restituite de Uniunea Sovietică României, în anii 1936 și 1956. Pe de altă parte, rezoluția Parlamentului European este apreciată a fi și o înscriere a României la masa credală, pentru cazul în care sumele de bani ai Federației Ruse blocate în diverse bănci ale Lumii Occidentale vor fi folosite pentru acordarea de despăgubiri diverselor părți care emit pretenții ca urmare a faptului că le-au fost lezate interese de către Federația Rusă. Este greu de prevăzut că țările occidentale își vor asuma o asemenea decizie, care ar reprezenta o ruptură totală cu Rusia, pe termen lung, care implică și riscuri de securitate majore și blocaje diplomatice care în timp le vor afecta într-o măsură mult mai mare decât valoarea sumelor pe care și le-ar putea însușii de la Rusia. Și pentru ce să le ia banii rușilor? Ca să ni dea nouă, sau ucrainenilor, sau polonezilor, sau altor slugi ale occidentalilor?

În anul 2022, după declanșarea conflictului dintre Rusia și Occident, România a cerut Federația Ruse să-i achite patru miliarde de euro, în contul contravalorii Tezaurului. În martie 2024, în România valoarea Tezaurului a fost evaluată la trei miliarde de euro. Să fi mai lăsat conducătorii de la București din preț?

În ianuarie 1918, după ce Rusia Sovietică a rupt relațiile diplomatice cu România și când Vladimir Ilici Lenin anunța că sechestrează Tezaurul României pentru a-l restitui în viitor și doar în mâinile poporului român, valoarea lui reprezenta enorm pentru România de atunci. România era o țară înapoiată în care peste 85 la sută din populație lucra în agricultură cu unelte și metode datând din Evul Mediu, aceleași de 400-500 de ani. Țara se chinuia să iasă din medieval și să se ridice. Atunci, într-adevăr clasa politică românească ar fi avut motiv să-și reproșeze că a refuzat oferta făcută în că din noiembrie 1917 de Lenin ca, în schimbul recunoașterii de către România a noului regim sovietic din Rusia și a încheierii unui tratat de neagresiune să primească recunoașterea apartenenței Basarabiei la România și Tezaurul. Despre aceste lucruri clasa politică din România și istoricii români s-au ferit să scrie. După ce relațiile României cu URSS s-au deteriorat grav, nici sovieticii n-au mai vrut să menționeze oferta lui Lenin, schimbând strategia și afirmând că Basarabia este de drept a lor. Atunci da, Tezaurul României reprezenta mult.

Dar să ne gândim ce mai reprezintă astăzi valoarea Tezaurului României depus în anii Primului Război Mondial la Moscova? În primul rând, valoarea lui sentimentală este una foarte mare, fapt care nu se poate nega, ceea ce afectează sensibilitățile naționale ale românilor care încă nu s-au deznaționalizat.

Dar financiar ce mai reprezintă Tezaurul de la Moscova? În martie 2024, datoria României față de sistemul bancar internațional evreiesc era de peste 170 de miliarde de euro, la care se adaugă garanțiile statului român pentru mari sume de bani cu care s-au împrumutat unele dintre marile companii străine de pe teritoriul României, pentru care împrumuturi este răspunzător statul român, care le-a garantat. În luna ianuarie 2024, România a achitat dobânzi în valoare de 10 miliarde de euro! Institutul Național de Statistică a anunțat că în luna ianuarie 2024 datoria externă a României a crescut cu încă 4,1 miliarde de euro.

La sfârșitul anului trecut, România a fost vizitată și controlată de șefii ei financiari, adică de FMI. Delegația Fondului Monetar Internațional a recomandat Guvernului României să fiscalizeze mai atent la baza sistemului, adică întreprinderile mici și mijlocii și să relaxeze fiscalizarea marilor companii, desigur majoritatea (aproape toate), străine. Argumentul delegaților FMI a fost acela că marile companii străine au mulți angajați și dacă vor fi fiscalizați există pericolul de desființare a multor locuri de muncă. Evreii de la FMI nu mai puteau de mila românilor și se temeau ca nu cumva românii să rămână fără serviciu. Deci, ANAF să pună biciul pe micile afaceri românești, să le stoarcă și să-i lase pe marii proprietari de companii străine în pace! Doar sunt companiile stăpânilor noștri! Adică ale lor! Aceste companii, împreună cu băncile străine și cu companiile străine de asigurări (98la sută din totalul companiilor de asigurări sunt străine) exportă ilegal un profit estimat la aprox. 150 de miliarde de euro anual. Păi cum să nu ne dea și nouă 10-15 miliarde de euro sub formă de fonduri europene, bani care-i fac pe românii neatenți să creadă că pe noi ne ține Uniunea Europeană! Că fără Uniunea Europeană, România ar muri pe loc. Dar Uniunea Europeană a venit în România să ia, nu să dea !

În acest mod de fiscalizare, ANAF colectează sub 30 la sută din totalul veniturilor cuvenite statului român. Păi de unde să fie bani în țară? De aceea se împrumută statul român într-una, spre bucuria bancherilor evrei care-și adună cu grijă dobânzi aia s-au făcut cămătari! Nu uităm că România s-a împrumutat cu cele mai mari dobânzi care se practică în sistemul bancar occidental.

La începutul anilor 2000, banca centrală din România, condusă de 34 de ani de ofițerul de securitate Mugur Isărescu, impropriu numită Banca Națională a României, pentru că nu este a României, ci a bancherilor evrei din sistemul FMI, Banca Mondială, Federal Reserve, a anunțat că nu mai achiziționează aur. României nu-i mai trebuie aur! Toate minele de aur trimiteau minereul la un combinat din Copșa Mică, unde aurul era adus la o puritate de aprox. 65 la sută, iar de acolo era trimis la combinatul din Baia Mare, care-l ridica la puritate foarte mare, iar de acolo pleca la Banca Națională, mărind bogăția țării. Dar stăpânii noștri evrei nu mai vor o Românie bogată, ci una jefuită de ei, iar Mugur Isărescu, un adevărat Iser (!), face jocul jefuitorilor.

Ca urmare, pe rând, s-au închis toate minele și cele două combinate. Beneficiarul a dispărut, finanțarea a dispărut și a venit dezastrul mineritului aurifer, după 2.000 de ani de glorie. Oare, cât aur s-ar fi strâns în ultimii 23 de ani, dacă s-ar fi exploatat în continuare. Dar trădătorii din fruntea României au vrut să dea exploatarea aurului evreilor străini și lacomi, contra unor redevențe simbolice și acelea achitate statului român în conformitate cu propriile declarații ale firmelor evreiești străine privind cantitățile de minereu extrase.

Apoi, pe ușa din dos, Isărescu a trimis în străinătate, preponderent la Londra, aprox. 65 de tone de aur al României (există și afirmații care spun că ar fi vorba despre o cantitate de 80 de tone!), moștenit de la fostul regim socialist de stat, cel care a chivernisit munca românilor. În anul 2019, șeful partidului de guvernământ de atunci, Liviu Dragnea, dezertor din rândul sistemului ticăloșit și trecut în tabăra suveranistă, a cerut repatrierea aurului României, dar BNR s-a opus! Tot Dragnea a cerut ca redevențele plătite de străini pentru exploatarea aurului și a tuturor celorlalte resurse naturale să fie legiferate la 50 la sută. Nu s-a mai făcut nimic, căci Liviu Dragnea a fost întemnițat și ținut trei ani la pușcărie. Despre acest tezaur românesc din Occident nu ne vorbește nimeni. Mai crede cineva că el se va mai întoarce vreodată în România?

Deci nu ne mai trebuie aur! Atunci de ce mai cerem aurul de la Mocova?

În anul 2004, prim-ministrul României, Călin Popescu Tăriceanu și ministrul de externe Mihai Răzvan Ungureanu, au cedat Ungariei întregul patrimoniu al Fundației „Emanoil Gojdu”, constând în sume de bani, depuneri de aur, clădiri impozante, tablouri de mare valoare depuse la bănci etc. În anul 2008, când s-a constituit o comisie de anchetă privitoare la legalitatea acestei înstrăinări, anchetă care nu a fost niciodată finalizată, s-a stabilit că valoarea patrimoniului Fundației „Emanoil Gojdu” este de trei miliarde de euro. Acest mare patrimoniu nu-l mai revendică nimeni, cei care l-au înstrăinat sunt liberi și bine-merci, dar noi avem treabă doar cu partea nerestituită din tezaurul de la Moscova.

În aceste condiții, revin la subiectul rândurilor de față și pun din nou întrebarea: ce mai reprezintă astăzi valoric Tezaurul României de la Moscova?

În 23 decembrie 1991 fosta Uniune Sovietică s-a dezmembrat, iar televiziunile din întreaga lume au transmis în direct clipa în care Mihail Gorbaciov a semnat actul desființării URSS. S-au născut 15 state noi, dintre care Federația Rusă eliberată de sub dominația sovietică a fost și este cea mai importantă, mai mare și mai puternică. În ianuarie 1992, conform cutumei, președintele României, Ion Ilici Iliescu, s-a dus la Kremlin să-l salute pe noul țar Boris Elțîn, Federația Rusă devenind moștenitoarea în dreptul internațional a fostei URSS. Ion Iliescu a sperat în continuare într-o relație bună cu Rusia. Dar întâlnirea a debutat rece și s-a încordat și mai mult pe parcursul discuțiilor. Boris Elțân avea nemulțumiri față de Ion Iliescu, care, în timpul puciului de la Moscova, din august 1991, fusese de partea conservatorilor bolșevici stalinisto-brejneviști, adversari ai lui Boris Elțîn. Boris Elțîn i-a spus în față lui Ion Iliescu că pentru el ușa Kremlinului va fi închisă în viitor. Ion Iliescu a încercat să contracareze și a adus în discuție problematicile teritoriilor românești ocupate de fosta URSS și problema Tezaurului României de la Moscova. Boris Elțîn s-a enervat. Astăzi noi știm că Boris Elțîn a fost un alcoolic, care își începea ziua de lucru cu băutura. Este posibil să fi fost și băut. Ion Iliescu nu a relatat colaboratorilor lui apropiați, la întoarcere, acest aspect. Dar, in vino veritas, aber in Votka ist auch etwas: la întoarcerea la București, Ion Iliescu a relatat că Boris Elțîn l-a întrebat ce tezaur dorește, pentru că el nu-i va da nici un tezaur. Elțîn i-a spus că Tezaurul este plata României pentru protecția pe care Rusia a acordat-o României deceniile în care a putut să se dezvolte în voie, protejată de lăcomia Occidentului, fără să-i ia nimeni nimic. Acum, spunea Elțîn, „va veni Occidentul și o să vă ia tot!” Ce bine a știut Boris Elțîn! Ce mare adevăr i-a spus lui Iliescu! Iar Ion Ilici Iliescu, avertizat de Boris Elțîn, n-a luat nici un fel de măsuri de protecție, iar serviciile de securitate care ar fi trebuit să fie de securitate națională a României, adică serviciile secrete, inclusiv cele militare, n-au făcut nimic pentru a proteja România de jaful occidental! Din contră, au fost și ele parte a jefuitorilor, alături de străini!

În anii care au trecut de la lovitura de stat din decembrie 1989, România a pierdut mult mai mult decât a pierdut în cele două războaie mondiale, în inundațiile catastrofale din anii 1970 și 1975 și în cutremurul din 1977, toate luate la un loc. Atunci nu se construise și nu se realizaseră încă atât de multe câte s-au făcut în anii dictaturii de dezvoltare, cele care aveau să fie prăduite după 1989. Și atunci, întreb din nou retoric: ce mai reprezintă valoric Tezaurul României de la Moscova? Aproape nimic.

În schimb, Tezaurul României de la Moscova, poate să reprezinte un factor de agravare a relațiilor și așa foarte încordate între România și Rusia. Mă refer la faptul că înainte de aderarea României la NATO, Federația Rusă a făcut României o serie de oferte. Rusia a solicitat României să nu adere la NATO, pentru că Moscova nu agreează apropierea armatelor inamice de fruntariile Rusiei. Rusia a oferit României garanții de securitate și armament foarte modern (sisteme SS 400 și altele), care ar fi pus în inferioritate militară totală vecinii României, adversari istorici ai noștri. Pe lângă garanțiile de securitate, Rusia a promis restituirea integrală a Tezaurului României de la Moscova! Ulterior, în ciuda faptului că România a aderat la NATO, ambasadorul României la Moscova, domnul general cosmonaut Dumitru Prunariu, în misiune în anii 2004-2005, a fost chemat la Ministerul de Externe al Rusiei și i s-a spus să transmită la București să fie trimisă o comisie care să coopereze la identificarea bunurilor din tezaur care nu au fost încă restituite. Când domnul ambasador Dumitru Prunariu i-a transmis aceasta președintelui Traian Băsescu, acesta l-a rechemat de la post! Nu a fost trimisă nici o comisie după Tezaur. Motivul a fost unul singur: nu cumva să crească popularitatea Federației Ruse și a președintelui Vladimir Putin în rândul poporului român. Domnul ambasador știe mai multe despre ofertele Federației Ruse, dar regulamentul nu-i permite să vorbească, iar, pe de altă parte, fiul domniei sale este directorul Institutului de Aviație.

Un alt moment important s-a consumat în anul 2008, când, cu prilejul summit-ului NATO la nivel de șefi de state de la București, a sosit și președintele Vladimir Putin, pe atunci funcționând încă un acord NATO-Rusia. La masa de protocol organizată cu acest prilej, președintele Vladimir Putin i-a făcut lui Traian Băsescu oferta ca Rusia să vândă României la cel mai bun preț tot gazul pe care îl exportă în Ucraina, iar România să-l revândă Ucrainei cu adaosul comercial pe care îl dorește. Ucraina era o țară mare, încă nedepopulată, având pe atunci 40 de milioane de locuitori și o economie mare și energofagă, construită în timpul Uniunii Sovietice, când nu se făcea economie de energie, în special de gaz, țara având resurse uriașe. Rusia, devenită țară naționalist-ortodoxă, a întins mâna României, încercând să stabilească un alt mod de promovare a relațiilor cu România decât cel din perioada sovietică a internaționalismului proletar. Numai din această afacere, România putea recupera valoarea multor tezaure. La presiune americană, România a refuzat oferta.

Deci, după ce ni s-a oferit Tezaurul și alte oportunități cu valoare istorică și le-am refuzat pe toate, conducătorii României iudeo-euro-atlantice au venit acum și cer Tezaurul cu mare tam-tam, prin intermediul Parlamentului European. Oare ce-o fi asta în ochii mai marilor de la Kremlin? Nu o fi un fel de obrăznicie, a unei țări devenită foarte mică, sărăcită, ocupată militar de străini și datoare vândută, față de o supraputere a Lumii? Oare obrăzniciile nu se plătesc în istorie? Și când această obrăznicie este însoțită de alte numeroase acțiuni provocatoare ale conducătorilor iresponsabili de la București la adresa Federației Ruse, nu reprezintă acestea toate factori de risc pentru securitatea națională a României?

Ca istoric știu un lucru: Rusia este puterea mondială care a influențat cel mai mult în ultimele două secole destinele României. Mai știu că la Kremlin funcționează niște contoare care înregistrează cu mare precizie toate raporturile Rusiei cu vecinii ei. Cu vecinii trebuie să te ai mai bine decât cu frații, spune un vechi și înțelept proverb românesc. Guvernanții României de după 1989, produse ale trădării care a condus la lovitura de stat și la pierderea suveranității naționale, n-au respectat butada cu putere de axiomă menționată anterior. Mai știu că Rusia și-a plătit totdeauna în istorie notele de plată pe care le-au înregistrat acele contoare. Rusia nu rămâne cu ofense nesancționate, desigur, la momentul potrivit. Mai știu precis, că în cadrul viitoarelor înțelegeri internaționale care vor privi și România, Rusia va fi la masa decidenților, iar România va fi afară, pe hol, în picioare, tremurând în așteptarea deciziilor.

Concluzia mea este că, în acest moment istoric și în acest context politic în care România a împins ruptura din relația sa cu Federația Rusă, Tezaurul României de la Moscova nu va fi recuperat. Pe de altă parte, față de pierderile uriașe provocate României de regimul politic „ticăloșit” (Traian Băsescu) iudeo-euro-atlantic, promovat de statul „eșuat” (Klaus Johannis), valoarea Tezaurului României de la Moscova nu mai reprezintă aproape nimic.

Tezaurul României de la Moscova rămâne doar un moment, o secvență, din istoria zbuciumată a României contemporane.


Fără patrioți, fără… „Patriot”…

Constantin Cantacuzino și Horia Agarici sunt doi aviatori legendari, pe care România i-a avut în timpul celui de-al doilea Război Mondial. De la Horia Agarici, pe lângă numeroasele fapte de vitejie și eroism, ne-au rămas și câteva vorbe de aur, care ar trebui păstrate în istoriografia demnității românești. Întrebat fiind, de ce se mai înălța cu avionul lui de vânătoare la cer, în condițiile în care inamicul american și cel german erau net superiori, acționând cu predilecție în bombardarea Bucureștiului și a văii Prahovei, acesta a dat un răspuns plin de demnitate romanească – „De aia mă ridicam cu avionul la cer și luptam, ca să nu creadă inamicul străin, că România este un fel de sat fără căini”! Azi, din păcate, România a ajuns un veritabil sat fără câini! Și aici mă refer – fără câini de pază, deoarece corcituri întâlnim la tot pasul. Mai ales în politică! Atât pe plan intern, cât și cel al relațiilor internaționale. Referitor la relațiile noastre internaționale cu China, Rusia sau SUA, acestea au fost total diferite când în fruntea țării s-au aflat români. Conducători care au avut sentimente românești și sentimentul răspunderii cu privire la România. De patrioți! Și mă refer mai ales la diplomația noastră în perioada „cârmaciului” Nicolae. Când am fost și noi „cineva” pe scena politică internațională.

Astăzi, la polul opus, îl avem pe președintele Iohannis, care nu are nici un fel de sentimente pentru România și de aceea, pentru mine, el nu este decât un trădător. El nu a înțeles că nu trebuie să aibă nici un fel de obligații fata de sași, de occidentali sau de americani, el trebuie să aibă obligații doar față de România. În nici unul din cele două mandate de președinte, el nu și-a îndeplinit obligațiile așa cum se cuvine. Faptul că zilele trecute a călătorit pentru a nu știu câta oară în SUA, acum ca să-și ridice „premiul de consolare”, este o altă insultă la adresa poporului român. Pentru că acest „premiu”, nu face decât să onoreze un om care a servit SUA, în detrimentul României, fără nici o urmă de demnitate sau de conștiință românească! De fapt, prin acest servilism, Iohannis a vândut și trădat România! Exact ca în filmul Părintelui Mega – „21 de rubini”, unde se arată clar cât sunt de umili și de gârbovi conducătorii noștri politici, în fata occidentalilor și a americanilor… Grotesc! Se pare însă că SUA – partenerul nostru strategic, va conta și pe viitor, pe același tipar de lideri politici, la București. Adică nepastori și mincinoși! Astfel fiind sfidate și cele mai mici dorințe de demnitate ale poporului român. Dar, bineînțeles, celor de la Washington, nu le pasă ce simt și doresc românii, pentru că ei stiu că la noi se vor găsi mereu cozi de topor, precum un alde Iohannis sau Băsescu….

Cu această ocazie, dacă tot s-au întâlnit, la Casa Alba, senilul Joe cu Goe al nostru, acesta din urmă a mai comis una „groasă” rău. Iohannis a plusat stăpânului hegemon, arătându-și umila dispoziție, cedarea cu titlu gratuit Ucrainei, a sistemelor sofisticate de apărare antiaeriană „Patriot”. Sisteme pe care le-am cumpărat cu bani grei, toți acești bani fiind din buzunarul cetățeanului român. În condițiile în care Iohannis nu produce bani, dimpotrivă el consumă bani. Și să mă ierte Dumnezeu, dar are frate niște nevoi de-a dreptul nesimțite! Dar mai mult mă surprinde poziția SUA, care ar fi trebuit să se opună unei astfel de oferte. Asta în condițiile în care cei de la NATO, ne înnebunesc cu „power play-ul” lor, cum că Rusia este în „bloc-start” să atace țările de la frontiera estică a NATO. Țări care conform acestor previziuni sau viziuni „mafaldice”, sunt, așadar, expuse și trebuiesc fără îndoială să fie pregătite pentru „descălecatul lui Putin Vodă” pe meleaguri europene… Un fel de noua Apocalipsă. În aceste condiții, cu Apocalipsa rusă care bate la ușă, la pachet cu inflația și mega criza economico-financiară, ar fi firesc ca NATO să-și întărească membrii, nicidecum să-i slăbească. Să-i înarmeze, nu să-i dezarmeze. Așa ar fi logic. Și atunci, normal, ar fi să întărească, în primul rând, statele din prima linie de la frontieră NATO, care sunt cele mai expuse. Printre care ne aflăm și noi. Desigur, și Ucraina este importantă, un fel de „very ( Gery ) important Person”, dar cine mai gândește sau crede azi că Ucraina mai poate câștiga în războiul cu Rusia – este un utopic! Iar utopiile se plătesc scump în istorie!

Până una alta, România este dezarmată. Avem de-a face cu o acțiune de dezarmare a noastră, simultană cu creșterea prezenței armatelor străine pe teritoriul României. Așadar, noi dăm Ucrainei armamentul nostru, cumpărat cu banii noștri – o Ucraină despre prietenia căreia, putem să ne îndoim, dacă știm puțină istorie. Iar, pe de altă parte, ne punem destinul apărării noastre în mâinile „aliațiilor” noștri, care vin și ne ocupă cu armatele lor. Pe care tot din banii noștri le întreținem! Asta în timp ce Rusia, se uită la noi cu ochi tot mai puțin amicali, deoarece România se implică aiurea într-un război împotriva ei. În condițiile în care vecinii noștri – Ungaria, Serbia, Bulgaria se împotrivesc acestui război! Chiar și Turcia, un vecin puțin mai îndepărtat și a doua putere NATO din Europa – se opune acestui război!

În aceste condiții, nu putem decât să sperăm că România, va putea ocupa un alt loc și va adopta o altă poziție cu privire la politica globală a relațiilor internaționale, de îndată ce întreaga conducere a României vă fi preluată de politicieni fideli și loiali intereselor naționale românești! Sper din tot sufletul că România nu va rămâne etern pe mâna trădătorilor și vom redeveni, cu ajutorul patrioților români, o țară suverană. Că ne vom recâștiga independența! Și ca să termin cu speculațiile unora, cu mintea-n punga de un leu, noi nu avem a alege între China, Rusia, SUA sau UE. Așa cum nici Ungaria nu alege între variantele enumerate anterior. Noi nu avem de ales între ele. Opțiunea este între a ne apăra interesele sau a ne abandona interesele! Mai ales că, momentan, încă avem nevoie de „vize politice” și turistice, atât pentru Washington, cât și pentru Beijing sau Moscova. Iar Schengen-ul european este doar parțial și total nesemnificativ pentru economia noastră. Nouă ca patrioți, ca suveraniști, ne place la București, la Cluj, la Iași, la Brașov, la Constanta. Aici am vrea să trăim. Dar să trăim bine și în demnitate! În tradițiile și Credința noastră ortodox creștină!


Votăm românește sau votăm cu „mondialii”?

Alegerile bat la ușă. Toate partidele trebuie să-și arate „puterea”, „organele” de care dispun, listele de candidați, iunie e aproape! Dar prea puțină lume își mai face iluzii. Cu excepția celor care vor fi aleși și trai nineacă pe banii poporului. Europarlamentarele par deja rezolvate. AUR și eventual alte partide suveraniste mai mici, la fel ca mai toți naționaliștii sau suveraniștii din Europa vor fi pe primul loc. Valul globalist pune în pericol UE. Dar cine din România va fi pus pe un loc eligibil va fi milionar. Va învăța și niște rudimente de franceză la Bruxelles și Strasbourg și va avea timp să studieze toate restaurantele și tot comerțul de lux belgian și franco-german (Alsacia). S-a văzut cu câtă nesimțire s-au dus la Bruxelles un fost președinte și miniștri de toată mâna ca să salveze țărișoara noastră contra imunității foarte necesare pentru infractori. Dar aceste europarlamentare s-ar putea să fie și ultimele, dacă vine din nou Donald Trump la putere în America UE s-ar putea să dispară.

Și totuși noi cu cine votăm? Întrebarea comică din teatrul lui Caragiale e la fel de actuală după mai bine de o sută de ani. Votăm cu ai noștri, cu cei care promit cât de cât credibil că vor face ceva pentru țară, pentru România sau votăm cu Europa, cu imperialii, cu oamenii lui Soroș, cu globaliștii? Votăm conservator sau votăm liberal socialist și globalist? Conservatorii sunt AUR și o puzderie de partide de suveraniști, liber schimbiștii sau socialiștii comasați și mâine fuzionați sunt stânga neomarxită PNL-PSD, la fel ca USR și cele două aripioare ale sale (partidulețul de bătrânețe al lui Băsescu și cealaltă aripioară a detestatului Ludovic Orban). Despre UDMR nu e nimic nou de spus, ei sunt în rol.

Cu europarlamentarele lucrurile par clarificate anticipat. Și Euroactiv dă AUR câștigător în România. Dar cu localele lucrurile sunt tulburi, nu se vede nimic, ceață totală. Aceste alegeri ar trebui să fie singurele cât de cât democratice, dar cu clasa noastră politică traficată, democrația s-a cam evaporat și pentru aceste alegeri. Cu excepția localităților mici în care aleșii și alegătorii se cunosc. Atâta se poate, ăștia suntem și cu consilierii și primarii pe care i-am ales, înainte! Cu orașele mari, București, Cluj, Iași, Brașov, Timișoara, Constanța, Baia Mare, Pitești etc. lucrurile și interesele se complică. Aleșii vor participa, de o manieră sau de alta la puterea și deciziile centrale, naționale. Cine va câștiga primăria Bucureștiului sau a Clujului poate candida, pe modelul Traian Băsescu, la prezidențialele din septembrie. Și le poate câștiga. Cu elanul de după câștigarea localelor. Pentru că nu avem oameni politici de avengură națională, finala prezidențialelor din septembrie se poate disputa între primarii recent aleși ai Bucureștiului, Clujului sau al altui mare oraș.

Partidele par incapabile să propună candidați dintre activiștii lor. Partide? Care partide? De fapt ne-am întors în 1990, la Frontul Salvării Naționale, PSD și PNL (PDL, PD de fapt) se întorc de unde au plecat.

După europarlamentarele comasate arbitrar cu localele, vor veni alegerile prezidențiale și alegerile parlamentare. Ceața e și mai deasă. Nu se vede nimic mai departe de un metru. Singura certitudine e că partitocrația care a infectat în ultimii 30 de ani România se va prăbuși. În beneficiul cui? Depinde foarte mult de contextul internațional, de războiul din Ucraina, de alegerile din SUA și din Marea Britanie.

Să recapitulăm. Votăm cu România sau votăm cu ordinea mondială, cu regulile ei stabilite de alții și executate de marionetele noastre? Cei care vor LGBT votează cu liber-schimbiștii, cu stânga neomarxistă, cu globaliștii, cei care mai vor familie votează cu AUR și cu suveraniștii. Lucrurile sunt până la urmă simple. De ce să le mai complicăm?

Mergi la piață și întrebi: aveți roșii românești? Sau vor mai fi mulți interesați de roșii de plastic, din import?


„Neo-marxismul” trage cu revolverul în Europa…

Împușcarea, ca o formă de execuție, a premierului slovac Robert Fico în plină stradă ridică numeroase semne de întrebare și ne oferă o concluzie tristă pentru viitorul Uniunii Europeane: politica neo-marxistă și progresimul extremist duc la crimă și ucide la propriu. Robert Fico este un premier slovac controversat, etichetat de presa neo-marxistă ca „populist”, „putinist”, „naționalist” și „antivaccinist”. El este împotriva războiului din Ucraina, motiv suficient pentru unii propagandiști militari din UE și România să „cauționeze” atentatul, cu etichetări de populist. Dacă un politician din Europa nu este de acord cu politicile „progresiste” de la Bruxelles este imediat „executat” de presa progresistă și instituțiile europene cu etichetările sus-menționate. Spre exemplu, dacă nu ești de acord ca soțul președintei comisiei europene, numita Ursula, să facă miliarde cu firmele de vaccinuri ești făcut imediat „anti-vaccinist” și „extremist” și o țintă pentru presa neo-marxistă. Isteria mass-media și a ong-urilor, bine stipendiate de companiile multinaționale și cu banii de la Bruxelles, împotriva premierului a dus la tentativa de asasinat asupra premierului slovac Robert Fico într-un orășel de la 150 kilometri de Bratislava.

Tentativa de asasinat arată că propaganda și tezismul neo-marxist ucide democrația la propriu. Propaganda l-a radicalizat și isterizat pe bătrânul criminal să tragă cu revolverul. Pe rețelele de socializare circulă o înregistrare video în care scriitorul Juraj Cintula, cel care l-a împușcat, miercuri, pe prim-ministrul slovac Robert Fico mărturiseşte care a fost motivul care l-a determinat să îl asasineze pe şeful guvernului. În videoclipul care circulă în mediul virtual se aude cum un bărbat îl întreabă pe atentator de ce a comis atacul, iar acesta răspunde: „Mass-media au fost lichidate. De ce este atacată RTVS? Judecătorul Mazák (fostul președinte al Consiliului Judiciar – n.a.) de ce este concediat?”. Juraj Cintula este un fost paznic de 71 de ani și s-a apropiat de prim-ministrul slovac după ce acesta a ieșit din Casa de Cultură din Handlova. Juraj Cintula, care este originar din oraşul Leviţe, din sudul Slovaciei, este cunoscut pentru postările sale de pe reţelele de socializare în care îl și îl critică frecvent pe premierul Robert Fico. De altfel, el a mărturisit că a decis să îl atace pentru că nu este de acord cu politicile guvernului. A fost un atentat politic evident patronat imoral de rețelele ideologice care controlează Europa.

Născut în 1953, Juraj Cintula este unul dintre fondatorii clubului literar Dúha, în cadrul căruia activează din 2005. Este autor a trei volume de poezie, dar şi al unui roman care i-a apărut în 2010. În 2015 a mai publicat un volum şi tot de atunci este şi membru al Asociației Scriitorilor Slovaci și membru al formaţiunii pro-occidentale Partidul Progresist. Potrivit agenției Nexta, el a fost și angajat al unei firme private de securitate. În 2016, Juraj Cintula ar fi supraviețuit el însuşi unei tentative de asasinat, după ce a fost atacat într-un centru comercial de un tânăr aflat în stare de ebrietate. Fiul lui Juraj Cintula a declarat că tatăl lui avea permis de port-armă și, în acelaşi timp, a negat informațiile potrivit cărora acesta ar avea probleme şi ar fi fost pacient al unui spital de psihiatrie. Unele surse suțin că este membru al grupului Renew Europe și membru cu drepturi depline al partidului Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa. Robert Fico este un social-democrat de orientare conservatoare şi apropiat de premierul ungar Viktor Orban și se află din octombrie anul trecut la conducerea unui guvern de coaliţie format din partidul său Smer-SD, încă un partid social-democrat, Hlas (Vocea), şi formaţiunea naţionalistă Partidul Naţional Slovac (SNS). El a fost implicat în câteva cazuri de coprupție neelucidate. Dar asta nu înseamnă deloc că trebuie să fie împușcat așa cum lasă de înțeles, prin cauționare, unii propagandiști și formatori de opinie „neo-marxiști” pe unele rețele de socialzare.

Împușcarea în plină stradă a premierului slovac fără ca gărzile de corp, polițiștii și serviciile secrete să poată preveni tentativa de asasinat arată clar faptul că poetul ucigaș, membru în organziații politice de orientare neo-marxistă, nu a fost un „lup singuratic”, pentru că i s-a permis din sistem breșa de securitate de a trage cu pistolul. Într-un orășel ca Handovla, poliția și serviciile secrete știau evident de potențilul pericol pe care îl reprezintă Juraj Cintula, activist agresiv anti-Robert Fico și propagandist progresisto-marxist. Poliția știa că ucigașul are autorizație de port-armă și totuși l-a lăsat să se apropie de premier suficient sca ă-i tragă patru gloanțe în piept și unul în abdomen. Pare că Jurja a fost lăsat de structurile secrete slovace să se apropie de premier cu arma la el. Robert Fico a devenit avertismentul pentru cei care nu sunt de acord cu politicile Bruxellului în războiul din Ucraina și cu politica de suveranism în Europa?

O anchetă independentă ar trebui să descopere legăturile atentatorului cu organizațiile extremiste de stânga ce flutură steagul progresismului în Europa pe banii companiilor de armament sau farmaceutice. Trebuie reținut în prima fază de către opinia publică că extremismul neo-marxist și „progresist” trage cu revolverul și ucide nu numai pe premierul slovac, ci și spiritul democratic și libertatea în Uniunea Europeană? Cine nu e de acord cu sistemul și orientarea politică neo-marxistă va fi împușcat ca premierul slovac Robert Fico? Despre ce libertate și democrație mai poate fi vorba în Uniunea Europeană, atunci când premierii sunt împușcați pe stradă de activiști de stânga?


Cinghiz Aitmatov și vocația sa de neasemuit povestitor…

Dintre scriitorii sovietici de după Gorki, cu siguranță că cel mai înzestrat povestitor este kirghizul Cinghiz Aitmatov. A făcut din plin dovada înzestrării sale de narator chiar de la apariția splendidei nuvele Geamilia, un emoționant poem închinat dragostei atotbiruitoare. Talentul lui de excepțional povestitor iese în evidență și din scrierile sale de maturitate, precum romanele O zi mai lungă decât veacul și Eșafodul, în care încântarea cititorului este permanent ținută trează atât prin fluența istorisirii și prin suplețea criticilor la adresa regimului totalitar, cât și prin fermecătoarele povestiri concepute aidoma unor paranteze, ca de pildă tulburătoarea istorie a mankurtului, povestiri care au menirea să dilate și să îmbogățească acțiunea din punct de vedere emoțional și artistic. Da, în marea literatură rusă (inclusiv partea valoroasă a celei sovietice), care știm prea bine că este plină ochi de redutabili povestitori (Nikolai Gogol, Lev Tolstoi, Anton Cehov, Ivan Bunin, Maxim Gorki, Mihail Șolohov și alții), căci după ce în anul 1956 este admis la Institutul de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova, iar în perioada 1958-1966 devine corespondentul ziarului Pravda în Republica Kirghiză, el scrie cu aceeași determinare și folos cultural în limba rusă și maternă.

Recitind în aceste zile câteva dintre cele mai izbutite și cunoscute nuvele ale lui C. Aitmatov, incluse de Editura Albatros (București, 1989) în volumul Cântecul stepei, cântecul munților (Geamilia, Plopșorul meu cu băsmăluță roșie, Vaporul alb, Cocorii timpurii), ba chiar și captivantele romane O zi mai lungă decât veacul și Eșafodul, mi-am zis că nu strică să-mi sistematizez în scris impresiile artistice (și nu numai) zămislite de aceste proaspete și atente lecturi, astfel încât – cu conștiința lucrului temeinic făcut – să mă bucur că ele vor ajunge la mulți iubitori de bine, frumos și adevăr.

Da, dar nu înainte de-a face cuvenita precizare că avem parte de asemenea delicii spirituale prin străduința unor admirabili traducători: George Lesnea, Mircea Aurel Buiciuc, Nicolae Iliescu și Ion Covaci din limba rusă, Ion Frunzetti, Edgar Papu și Sorin Mărculescu din spaniolă, Petre Solomon și Ion Frunzetti din engleză, Alexandru Philippide, Teodora Popa-Mazilu și Marcel Gaftone din franceză, Eta Boeriu și Tudor Moise din italiană, Ștefan Aug, Doinaș și Al. Philippide din germană etc.

Apărută în anul 1958 (prima creație aitmatoviană referențială), nuvela Geamilia l-a impresionat atât de mult pe scriitorul Louis Aragon, traducătorul ei în franceză, încât a considerat-o „cea mai frumoasă poveste de dragoste din lume după Romeo și Julieta”. Adică o capodoperă, care cunoaște numai în Franța șapte ediții…

Acțiunea nuvelei se petrece într-un aul/ail (sat) kirghiz în timpul celui de-al doilea război mondial, aul în care – ca pretutindeni în localitățile sovietice din acei grei ani – munca trudnică de bărbat căzuse pe umerii femeilor, bătrânilor, invalizilor și adolescenților, toți aceștia trebuind nu numai să-și asigure cele necesare traiului de zi cu zi, ci și să sprijine „frontul îndepărtat, undeva între Kursk și Oriol” cu hrană. Tocmai de aceea, scriitorul dedică nuvela „Tuturor celor de-o vârstă cu mine (cu naratorul, nota mea), care au crescut cu mantalele părinților și ale fraților mai mari”, iar naratorul-adolescent, cumnatul Geamiliei (soțul ei Sadîk era pe front!) ne înfățișează epuizanta muncă din timpul secerișului: „Săptămâni întregi nu treceam pe acasă, zile și nopți în șir ne aflam pe ogor, la arie ori în drum spre gară, unde erau cărate grânele”. Raporturile dintre narator și Geamilia sunt excelente: el îi spune gene (nevasta fratelui mai mare), iar ea îl alintă cu kicine-bala sau „băiețelul”, „deși nu mai eram deloc băiețel și ca vârstă nu ne despărțeau prea mulți ani”. Însă datina/tradiția cerea cumnatei „să se adreseze fraților mai mici ai bărbatului cu kicine-bala ori kaini”.

În plus, Geamilia fiind „fără asemănare”, ei se simțeau formidabil împreună: „(…)eram voioși și puteam să râdem din nimic, să ne fugărim prin curte”. Acea „fără asemănare” a Geamiliei rezultă din tușele impecabil aplicate de autor pe portretul ei fizic („Bine făcută, zveltă, cu părul aspru și drept, împletit în două cozi groase, își lega cu iscusință basmaua albă, trăgând-o pieziș pe frunte; îi ședea bine și îi punea în valoare pielea smeadă și netedă a feței”) și pe definitoria succesiune a schițelor moral-spirituale (ca fiică de herghelegiu, se pricepea foarte bine la cai și călărit; „în firea ei se făceau simțite oarecari trăsături bărbătești, ceva aprig, uneori violent”; știa să se înțeleagă cu vecinele, însă „dacă era jignită pe nedrept, n-o întrecea nimeni în cuvinte de ocară, ba, uneori, mai și târnuia pe vreuna dintre buclucașe”; îi respecta pe vârstnici și-i asculta, fără să-și plece cu fățărnicie capul în fața lor și „nu se ferea să-și exprime părerile” cu curaj și în mod deschis; nu în ultimul rând, era veselă „ca un copil”, fapt pentru care „dădea buzna în curte” când se întorcea de la muncă și-i plăcea să cânte, îngânând mereu ceva, „fără să se sfiască de cei bătrâni”), dar neasemănarea tinerei eroine se afirmă până la șocant atunci când se îndrăgostește lulea de nearătosul Daniar (fire închisă, necomunicativă, cu un picior beteag, ochi visători și o singură bluză de soldat, pe care o îmbrăca umedă după ce și-o spăla singur în râu), mai exact de cântecele lui răscolitoare despre munți și stepă (în astfel de momente, mărturisește naratorul-adolescent, „îmi venea să mă culc la pământ și să-l îmbrățișez puternic, numai pentru că îl poate iubi într-atât”), așa încât – mai înainte de întoarcerea lui Sadîk și fără să se sinchisească de gura consătenilor sau de năvalnica afecțiune a lui kicine-bala, singurul martor tăcut al revirimentului celor doi – pleacă pentru totdeauna în lume cu omul iubit.

Da, pentru că însetată de dragostea îndelung așteptată și neprimită în scurta conviețuire (de doar patru luni) cu soțul legiuit, la arie Geamilia îl caută pe Daniar („am venit, singură am venit”), unde – simțind mai profund ca naratorul-adolescent „că sufletește e mult mai bogat ca noi toți” – îi face această declarație-rugăciune a femeii împlinită sufletește prin atotputernicia dumnezeiescului sentiment: „N-am nevoie de el (de soț, nota mea, G.P.), de dragostea lui târzie, zică lumea ce o vrea! Iubitul meu, singuraticul meu, n-am să te dau nimănui! Eu te iubeam de mult, Și când nu te cunoșteam – te iubeam și te așteptam, și tu ai venit de parcă știai că te aștept!”

Scrisă într-un limbaj cuceritor de simplu și curgător (traducătorul Nicolae Iliescu a preferat să utilizeze termeni neaoși, precum: ail, adal, arîk, ketmen sau gighit, dând la subsol explicațiile trebuincioase), nuvela Geamilia impresionează atât prin sublima ei armonie lăuntrică, principalul izvor al uriașei sale bogății artistice, cât și prin frumusețea „picturilor” (prezente, de altminteri, în toate scrierile acestui mare maestru al cuvântului): „Se făcuse noapte, pe cer scăpărau roiuri de stele, stepa picotea somnoroasă, și numai cântecul lui Daniar curma tăcerea, răsuna și se stingea în depărtarea blândă, întunecată”.


Perperikon – vechiul oraș trac de piatră din Munții Rodopi (Bulgaria) și cel mai mare ansamblu megalitic din Balcani

Astăzi aflat în ruine, frumosul oraș antic trac Perperikon se află în estul munților Rodopi, la 15 kilometri de orașul Kurdzhali, fiind accesibil dinspre Sofia, via Asenovgrad sau Haskovo. Vestigiile sale sunt cocoțate pe un deal stâncos, despre vechea localitate afirmându-se deseori că era un loc sacru. La poalele dealului se întinde satul Gorna Krepost, pe lângă care curge râul Perpereșka. Perperikon este considerat cel mai mare ansamblu megalitic din Balcani, aici aflându-se cândva inclusiv un sanctuar celebru și un oracol dedicat zeului Dionisos. Complexul arheologic constă din patru zone principale, ce datează din neolitic. Primul este un zid masiv, al doilea un Acropolis construit pe bucăți uriașe de stâncă, al treilea este Palatul, săpat în stânci și având o întindere de 10.000 mp. Excavațiile arheologice au fost începute aici în anul 2000 de către arheologul bulgar Nikolay Ovcharova și nu s-au oprit încă. Complexul istoric este format dintr-un mare sanctuar megalitic din mileniul VI – V î.Hr., monumente antice și o cetate medievală. Printre traci, Perperikon a fost un oraș sacru din stâncă, o fortăreață cu un palat regal și capitală. Primele urme de locuire sunt din neolitic. Chiar și atunci, oamenii s-au închinat formațiunilor stâncoase care le-au oferit o fortăreață naturală, o casă și o legătură cu zeii. Odată cu îmbunătățirea instrumentelor tehnologice, vechii locuitori ai zonei au început să modeleze stâncile, sculptând în ele locuințe întregi.

Dezvoltarea Perperikonului a continuat în timpul epocii bronzului, făcându-l astfel unul dintre cele mai vechi orașe din lume, alături de Troia și Micene. Orașul de piatră este situat lângă orașul Kardzhali de astăzi. Ocupă cel mai înalt vârf (735 m) deasupra văii prin care curge râul Perperek. Proto-tracii (tribul bessilor) venerau pietrele și soarele și unirea lor simboliza un nou început și ciclul etern al vieții. Fără îndoială, cel mai important rol în construcția sanctuarului l-au jucat aceștia. Sanctuarul a fost folosit în principal pentru ritualuri și sacrificii religioase. Potrivit arheologilor bulgari, Perperikon („locul în care piatra se întâlnește cu cerul”) a fost centrul acestei culturi străvechi. Mai târziu aici au locuit tracii, romani, bulgari și goții (geții). Orașul a fost probabil o reședință regală pentru tribul Bessilor. Bessii erau un trib independent al tracilor, care trăia pe teritoriul cuprins între Munții Rodopi și cursul superior al râului Marița (Hebrus). Herodot îi descrie ca un fel de castă-preoțească între satri, bessii fiind interpreții divinațiilor sub forma de incantații profetice ale unei preotese a unui altar-oracol al lui Dionysos aflat pe vârful unui munte, care se crede că este Perperikon. În Strabon, însă, bessii sunt descriși ca cei mai feroce dintre triburile trace independente, locuind în apropiere de lanțul Mons Haemus. Au opus o rezistență dârză macedonenilor și apoi romanilor, încât numai după lupte îndelungate au putut să fie supuși. Ei au trecut și în nordul Dunării, căci îi întâlnim și în Carpații septentrionali. Se învecinau cu coralii, maedii, brenii şi dantheleţii, precum şi cu odrişii şi sapeii.

Ulterior, romanii au adus la Perperikon luxul și rafinamentul lor, iar goții (geto-goții) au ruinat și au ars Perperikon în anul 378 d.Hr.. La doar treizeci de metri sub Acropola din Perperikon se găsea un palat măreț. Se crede că faimosul sanctuar și altarul oracular dedicat lui Sabazios (similar cu Dionysos grecesc) din Bessi a fost situat acolo și s-a aflat în continuă creștere atingând deplina înflorire în epoca romană. Potrivit istoricilor antici, Alexandru cel Mare a venit la acest sanctuar și a primit o profeție ce-i spunea că va cuceri lumea, la scurt timp după ce a invadat Imperiul Persan. Cea de a doua profeție, făcuta după câteva secole, a prevestit puterea primului împărat roman – Gaius Julius Caesar Augustus. La începutul secolului al V-lea al secolului al X-lea, orașul de piatra a devenit un centru episcopal, după ce oamenii din munții Rodopi au adoptat creștinismul. În secolele VII-XIV d.Hr. Perperikon a înflorit ca un centru regional. Exact în această parte a complexului arheologic, în timpul săpăturilor, a fost descoperită o biserică creștină timpurie unică, cu un altar interesant în mijloc. Nu este o coincidență faptul că marele altar rotund și sala ovală orientată spre cer sunt situate chiar în partea de nord-vest a complexului (biserică cu un altar rotund, specific Geților de Aur). De multe ori bulgarii și bizantinii au luptat pentru aceste ținuturi. La sfârșitul secolului al XIV-lea turcii otomani au cucerit și au distrus cetatea, ale cărei ruine s-au prăbușit încet în uitare.

Orașul sfânt Perperikon este unic în ceea ce privește aspectul arheologic, istoric, ecologic și multi-religios. Este considerat una dintre minunile lumii. Multe dintre artefactele descoperite în timpul explorărilor arheologice din Perperikon pot fi văzute în Muzeul de Istorie din Kardzhali. Tot astfel pot fi admirate și artefactele găsite de arheologii bulgari la Perperikon: un vas din lut roșu și alb datând din epoca de piatră; o diademă de aur datată în secolul al III-lea î.Hr.; tronul unui suveran sculptat în stâncă și plasat în templu (o situație neobișnuită); un sanctuar din epoca târzie a bronzului și epoca fierului; un altar ceremonial. Construit lângă orașul antic, se află orașul medieval cu bisericile sale creștine, cu habitatul său din Evul Mediu târziu, dar și o fortăreață bizantină din secolele al XIII-lea și al XIV-lea. Locuri de vizitat interesante ale complexului sunt lacul de acumulare din zonă, zidurile cetății și turnul. O reconstituire a întregului complex de cetăți și temple din Perperikon este păstrat într-un muzeu din Kardzhali.