Muntele Sinai din Egipt poartă pe versanții săi o Mănăstire dedicată Sfântei Ecaterina. Această sfântă mănăstire este un lăcaș de cult, astăzi greco-ortodox (în Sinai, în Egipt), fondat undeva între anii 548 și 565, fiind încă cea mai veche mănăstire creștină locuită și în ziua de astăzi. Mănăstirea este situată la picioarele Muntelui Sinai (Muntele lui Moise – Jebel Musa). A fost construită pe locul unde se crede că profetul Moise a văzut Rugul Aprins. Moise este socotit de tradiția iudaică, iar pe urmele ei, și de cea creștină, un profet și etnarh, conducătorul triburilor israelite ieșind din Egipt (după una din cronologiile presupuse, în jurul anului 1250 î.Hr.) El este cunoscut la evrei ca Moșé Rabenu („Moise Învățătorul nostru”) sau, mai rar, Moșé ben Amram, („Moise, fiul lui Amram”), și este, după tradiția lor religioasă, cel care a primit Legea divină (Tora) pe Muntele Sinai și fondatorul religiei evreilor – iudaismul. De aceea, această religie este uneori numită și mozaism, după Moise.
Peninsula Sinai este o peninsulă egipteană cu forma triunghiulară, cu o suprafață de peste 600 de mii de kilometri pătrați, cuprinsă între două mări: înspre nord Marea Mediterană, iar înspre sud Marea Roșie; în partea vestică aceasta este delimitată de Canalul Suez, iar înspre nord-est se află Țara Sfântă – Israel. Peninsula Sinai este o limbă de piatră ce intră în Marea Roșie, aceasta fiind acoperită în întregime cu munți stâncoși și pietre. Relieful aspru și clima foarte fierbinte au făcut ca aceasta să nu fie foarte populată, pe lângă cele câteva stațiuni turistice și porturi, doar mici triburi de beduini plimbându-se din loc în loc pe suprafața acesteia. Muntele Sinai mai este cunoscut sub numele de Muntele Horeb (în ebraică Har Horev) și este un munte în Peninsula Sinai din Egipt, care este o posibilă localizare a biblicului Munte Sinai. Acesta din urmă este menționat de mai multe ori în Cartea Exodului și alte cărți ale Bibliei, precum și în Coran. Istoricii și arheologi moderni nu cunosc (nu au dovezi) unde se află muntele Sinai de care se povestește în trecut. Muntele Sinai este cel care are o înălțime maximă de 2285 de metri și este situat în apropierea orașului Saint Catherine (Sant Katrin) din regiunea Sinai și în apropierea Muntelui Catherine (2629 m, cel mai înalt vârf montan din Egipt).Acesta este înconjurat din toate părțile de culmi mai înalte ale altor munți. Rocile din care este compus Muntele Sinai s-au format într-un stadiu târziu de evoluție al scutului Arabo-Nubian (ANS). Muntele Sinai afișează un inel complex care constă dintr-un granit alcalin pătruns în diverse tipuri de roci, inclusiv vulcanice. În general, natura rocilor care se găsesc în Muntele Sinai indică faptul că acestea provin de la diferite adâncimi.
Muntele Sinai Biblic este unul dintre cele mai importante locuri sacre ale religiilor mozaică, creștină și islamică. Muntele biblic Sinai este identificat în tradiția creștină cu Jebel Musa din partea de sud a Peninsulei Sinai, dar această asociere datează doar din secolul al III-lea d.Hr. și nu există nici o dovadă că s-a aflat pe traseul Exodului. Potrivit tradiției beduine, Sinai este muntele pe care Dumnezeu a dat legi pentru israeliți. Cu toate acestea, tradițiile creștine timpurii spun că acest eveniment a avut loc în apropiere de Muntele Serbal, la poalele căruia o mănăstire a fost fondată în secolul al IV-lea; mănăstirea s-a mutat în secolul al VI-lea la poalele Muntelui Ecaterina, în urma cercetărilor făcute asupra operei istoricului antic evreu Iosephus Flavius care susținea că Sinai era cel mai înalt munte din zonă. Creștinii s-au stabilit pe acest munte în secolul al III-lea. Georgienii din Caucaz s-au mutat în Peninsula Sinai în secolul al V-lea, și o colonie georgiană s-a format acolo în secolul al IX-lea. Georgienii au ridicat biserici proprii în zona nouă a Muntelui Sinai. Construcția unei astfel de biserici a fost legată de numele regelui georgian David al IV-lea al Georgiei, cunoscut ca David Ziditorul, care a contribuit la ridicarea bisericilor din Georgia precum și a multora din străinătate. Au existat motive politice, culturale și religioase pentru întemeierea bisericii de pe Muntele Sinai. Călugării georgieni care trăiau acolo erau fost profund legați de patria lor. Unele manuscrise georgiene din Sinai au rămas acolo, dar altele sunt păstrate în Tbilisi, Sankt-Petersburg, Praga, New York, Paris sau în colecții particulare. O parte dintre cercetători biblici moderni cred că israeliții au traversat peninsula Sinai în traseu direct, mai degrabă decât să o ocolească pe la extremitatea sudică (presupunând că nu au traversat ramura estică a Mării Roșii) și, prin urmare, caută să identifice Muntele Sinai Biblic în altă parte. Potrivit unor erudiți, Cântecul Deborei (en) (Judecători 5:1-15) sugerează că Dumnezeu a locuit la Muntele Seir, astfel încât mulți cercetători preferă să localizeze Muntele Sinai Biblic în Regatul Nabatean (Peninsula Arabică). Pe de altă parte, descrierile biblice ale Muntelui Sinai pot fi interpretate ca descrieri ale unui vulcan, și deci un mic număr de oamenii de știință localizează Muntele Sinai Biblic în vestul Arabiei Saudite, identificându-l cu muntele Jabal al-Lauz; mai ales că în Peninsula Sinai nu sunt vulcani.
La sfârșitul secolului al XVII-lea, spătarul Mihai Cantacuzino (1640-1716), unul dintre marii boieri din Țara Românească (fiu al marelui postelnic Constantin Cantacuzino, frate mai mic al voievodului Șerban Cantacuzino și unchi al lui Constantin Brâncoveanu), a făcut un pelerinaj la Locurile Sfinte, mergând și în peninsula Sinai, unde a ajuns până la Mănăstirea Sfânta Ecaterina, ridicată pe pantele Muntelui Sinai. Impresionat de măreția biblică a locurilor vizitate, a ctitorit în 1695, la reîntoarcerea în țară, o mânăstire pe care a numit-o Sinaia (actuala Mănăstire Sinaia, de la care provine și numele orașului Sinaia). În actul de fondare se spune: „Am zidit din temelie și am înălțat un schițișor, numindu-se Sinaia, după asemănarea Sinaiei cei mari și după-cum arată și Patriarchul Țarigradului Gavriil (1702), pe care Sinaia au numit-o bine făcând, îndemnându-se de multă dragoste și cucernicie ce avea către sfântul și de Dumnezeu umblatul muntele Sinaiei”. Cu toate că este cunoscută sub numele de Sfânta Ecaterina, hramul mănăstirii este Schimbarea la Față. Uneori mai este cunoscută și sub numele de Mănăstirea Rugului Aprins.
Așezământul monahal Sfânta Ecaterina este, probabil, cea mai veche mănăstire creștină în care viața monastică nu a fost întreruptă, cu o istorie de peste 17 secole. Mănăstirea se află sub autoritatea Bisericii ortodoxe autocefale a Sinaiului și este înscrisă din 2002 în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. În prezent în Mănăstirea Sfânta Ecaterina trăiesc 25 de monahi de mai multe naționalități, iar slujbele se oficiază în limba greacă bizantină. Biblioteca mănăstirii formată din patru camere de bibliotecă, este, probabil, cea mai veche bibliotecă creștină care a supraviețuit. Acesta conține șase mii de manuscrise în greacă, siriacă, gî’îz, arabă, georgiană și slavona din biserică, dintre care trei mii din antichitate și unele mai vechi decât mănăstirea în sine – o colecție care, în măsura doar de către Biblioteca Vaticanului este depășită. Colecția este de 3300 de manuscrise, 8000 de cărți vechi si 5000 de cărți noi. Mănăstirea mai are o colecție de peste 2000 de icoane, inclusiv unele din puținele piese care au supraviețuit perioadei iconoclaste (fără de icoane) a Imperiului Bizantin din secolul al VIII-lea și al IX-lea, datorită situației din regatul islamic. Între acestea se numără unele din cele mai vechi icoane păstrate până în prezent.
Egiptul în secolul al XV-lea î.Hr., perioada Exodului și a cuceririi Canaanului descrisă în „Cartea lui Iosua” conform cronologiei biblice, ocupa Canaanul, fapt „uitat” în Biblie a fi menționat. La țăranii felahi egipteni se păstra o veche tradiție și anume faptul că strămoșii lor au fost geții, iar personaje importante din istoria antică a Geto-Daciei se instruiseră în Egipt. Astfel Deceneu, cel care a fost un filosof, astronom, sfătuitor al lui Burebista (82 î.Hr. – 44 î.Hr.), rege dac între 44 î.Hr. – 27 î.Hr, a călătorit în Egipt și s-a școlit acolo. Înaintea lui, în cadrul oficiului de mare preot, înțelept și sfătuitor, fusese Zeuta, iar, după el, Zamolxis. Deceneu ar fi fost un înțelept al neamului dacilor, care trăia retras, ca un sihastru, într-un ținut ascuns, unii cred că pe muntele sfânt al dacilor – numit Kogaionon. Fusese sacerdot al zeului Zalmoxis, iar în momentul venirii la conducerea dacilor a regelui Burebista era Mare preot. Sfetnic și colaborator apropiat a lui Burebista, cel mai important personaj după rege în statul dac, Deceneu l-a ajutat considerabil pe monarh în opera de unificare și organizare a triburilor geto-dace. Deceneu a devenit rege al geților în anul 44 î.Hr, după moartea lui Burebista. A reformat pontificatul zamolxian. A stabilit locuința preoților lui Zamolxe pe muntele Cogeon (Kogaionon). A împărțit pe geți în ordinul Piloforilor sau Pileaților și ordinul Capeluttilor sau Comaților. A cultivat în rândul geților astronomia și agricultura. A construit altare noi și edificii sacre. E posibil să fi urmat canoanele arhitectonice din Egipt (unde trăise), precum și din Orient. O informație din Iordanes (Getica:XI,67) indică venirea lui Deceneu la putere, inițial, ca vicerege, Burebista acordându-i o putere aproape regală. Strabon spune: „Burebista … și-a luat ca ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de la un timp era socotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe. Ca o dovadă de ascultarea ce i-o dădeau geții, este și faptul că ei s-au lăsat înduplecați să-și stârpească viile și să traiască fără vin” (Geografia: VII,3,11)
După Iordanes, Deceneu era un om de o vastă erudiție. Relatarea istoricului got conține date deosebite privind rolul cultural și religios jucat de către Deceneu în instruirea spirituală a stratului social superior de sacerdoți și tarabostesi daci: „Observând înclinația lor de a-l asculta în toate și inteligența lor nativă, el i-a inițiat în aproape toată filozofia, căci era maestru priceput în aceasta. El i-a învățat etica, dezvățându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în fizică, făcându-i să traiască potrivit cu legile naturii, pe care goții [geții] transcriindu-le le păstrează până azi [sec VI e.n.] cu numele de belagines; i-a învățat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare în ce privește mintea; arătându-le practica, i-a îndemnat să-și traiască viața în fapte bune; demonstrându-le teoria, i-a învățat să contemple cele 12 semne ale zodiacului, iar prin ele mersul planetelor și toată astronomia, lămurindu-i cum crește și scade discul lunii și cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura rotunjimii pământului și le-a expus sub ce nume și sub ce semne cele 345 de stele trec de la răsărit la apus, ca să se apropie sau să se depărteze de polul ceresc. Vezi ce plăcere (este) ca niște oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filosofice, când mai aveau puțin răgaz de războaie. Puteai să-l vezi pe unul cercetând poziția cerului, pe altul proprietățile ierburilor și ale arbuștilor, pe acesta studiind creșterea și scăderea Lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui și cum, prin rotația cerului, Soarele vrând să atingă regiunea orientală, este adus înapoi în regiunea occidentală. Getul se linistește de îndată ce primește explicația acestor lucruri. Aceasta și multe altele, învățând Deceneu pe geți, prin știința sa, a strălucit în mijlocul lor ca o adevărată minune. (Getica; XI; 69-70). „În felul acesta Iordanes ne înfățișează seriozitatea și priceperea cu care cel puțin clasa sacerdotală privea preocupările științifice, iar mai departe „pe bărbații cei mai de seamă și mai înțelepți pe care i-a învățat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite divinități și sanctuare, făcându-i preoți și dându-le numele de pileați” (Getica;XI,71) Deceneu a înlăturat cultul bahic sau dionisiac asociat cu cultura viței de vie și cu orgii. El este cel dintâi care s-a opus viguros pătrunderii în Dacia a cultelor străine. De aceea nu este întâmplător că a determinat autoritatea regală să dispună distrugerea viței de vie — planta sacră a lui Dyonisos — și că toată preoțimea dacică l-a sprijinit în acest act extraordinar. Ca mare preot și vicerege, apoi el însuși rege, Deceneu a dispus de o dublă autoritate, morală (stârpind viciul beției) și politică (organizând triburile și casta sacerdotală). Deceneu a înfăptuit o profundă reformă socială și religioasă a poporului geto-dac, celebră în lumea antică. A impus sobrietatea și cumpătarea, a cerut poporului ascultarea de porunci ca efect al educației prin dreptate, geții fiind recunoscuți, după Herodot, ca fiind cei mai drepți dintre traci. Iordanes despre Deceneu: „Împărtășindu-le cunoștințe de fizică i-a făcut să trăiască în mod natural respectând legile lor pe care ei le au în formă scrisă până astăzi și le numesc belagines.” De fapt, unii cercetători spun că legile belagines sunt legile goților, nu ale geților, termenul fiind întâlnit în Origo Gothica (555 e.n.), cu toate că autorul textului pretindea că e vorba de legi străvechi. Mai precis, e vorba de legile ostrogoților. Lucrarea lui Iordanes nu este considerată izvor istoric de încredere de către unii istorici, scopul său fiind acela de a atribui un trecut prestigios noii clase conducătoare a goților. Dacă preluăm cele scrise în manuscrisul din secolul al XV-lea despre Vlad Țepeș aflat în biblioteca Vaticanului scos la lumină în 2015 de un istoric din Târgovişte, Vasile Lupaşc, scriitor şi autor al mai multor lucrări despre domnitorul muntean, atunci nemţii ar fi de origine dacică, ceea ce ar răsturna multe manuale de istorie. Documentul este scris de episcopul Niccolo de Modrussa, în latină. Modrussa a fost un trimis special al Papei Pius al II-lea, însărcinat cu anchetarea lui Vlad Ţepeş, după arestarea acestuia de către Matei Corvin, şi are peste 200 de pagini. Lupaşc a încercat să traducă acest document cu ajutorul mai multor specialişti, vorbitori de limbă latină veche, dar fără succes. I s-a transmis că în document sunt trecute tot felul de „bazaconii”, motiv pentru care nimeni nu se încumetă să îl traducă. În realitate, însă, trimisul Papei spune în document clar că nemţii ar fi de origine dacică. „Despre pomenirea germanilor în relaţia cu Zalmoxis şi o posibilă origine dacică nu vreau să mă pronunţ. Există mai multe teorii. Prima pleacă chiar de la titlul lucrării: De Bello Gothorum. Principala teorie face referire la o confuzie între termenii de got şi get, dar această confuzie pare că se adânceşte în textul manuscrisului. Alte teorii, pe care nu mă hazardez să le menţionez în detaliu, vorbesc chiar despre o origine comună geto-germană”, spune Vasile Lupaşc. O astfel de ipoteză ar lămurii multe taine ale istoriei, dacă am accepta acest lucru. Astfel și Vechea Biserică Valaho – Egipteană își regăsește locul său în istorie, ca și artefactele egiptene descoperite pe teritoriul țării noastre. Așa și legăturile cu religia coptă egipteană, și cu Sfânta Mănăstire din Sinai (Egipt). De-a lungul timpului au existat strânse legături cu Moldova și Țara Românească. Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai a fost parțial restaurată în 1592 pe cheltuiala domnitorului român Alexandru cel Rău. Mănăstirea Sfânta Vineri din Iași, ctitorită în anul 1610 de Nestor Ureche, tatăl lui Grigore Ureche, a fost metoh al mănăstirii sinaite, precum și Biserica Sfânta Ecaterina din București.
Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina, pe care creştinii ortodocşi din întreaga lume o sărbătoresc pe 25 noiembrie, are o tainică legătură cu poporul român încă din primele secole ale creştinătăţii. Mânăstirea Sfintei, aflată în Sinai (Egipt) este cea mai veche mânăstire creştină în care viaţa monastică nu a fost întreruptă, având o istorie de 17 secole. Mânăstirea a fost construită pe locul în care Dumnezeu i s-a revelat lui Moise sub forma Rugului Aprins, la poalele Muntelui Tablelor Legii (cunoscut şi ca Muntele lui Moise sau Muntele Sinai). În acest loc, Moise a auzit glasul Domnului: „Descalţă-te, căci locul pe care te afli este sfânt” (Ieşirea 3,5). Aici profetul biblic va primi poruncă de la Dumnezeu să scoată poporul evreu din robia faraonului, pentru ca după alţi 40 de ani de pribegie în Peninsula Sinai să primească, în vârful Muntelui Sinai, cele 10 porunci pe două table de piatră. Ceea ce este extraordinar, pentru pelerinii care ajung în aceste locuri, este descoperirea faptului că Mânăstirea Sfintei Ecaterina reprezintă, de fapt, o oază creștină într-o lume islamică, care a supravieţuit de-a lungul timpului în ciuda tuturor invaziilor otomane şi a presiunilor Islamului. Aceasta în condiţiile în care toate celelalte mânăstiri creştine din zona Egiptului (numite copte), rămase până astăzi (care sunt „presărate” pe drumul parcurs de Sfânta Fecioară Maria şi Iisus în vremea refugiului lor în Egipt), au ajuns sub stăpânirea popoarelor musulmane, amprenta lor fiind vizibilă în aceste locaşuri sfinte până în zilele noastre. Puţină lume ştie faptul că această Sfântă Mânăstire este legată, încă de la începutul fondării ei de spațiul românesc, mai exact de poporul dac.
Prima piatră de temelie a Mânăstirii Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai a fost pusă de împărăteasa Elena, în secolul IV d.Hr., când aceasta i-a închinat Sfintei Fecioare Maria o capelă construită chiar pe locul unde se afla Rugul Aprins revelat lui Moise. Acesta capelă reprezintă „nucleul” de la care va porni ulterior dezvoltarea unui aşezământ monahal, construit două secole mai târziu de împăratul Justinian şi care va deveni locaş de adăpost pentru moaştele Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina. Între anii 527 şi 565 e.n., împăratul Justinian ridică aici Mânăstirea Rugului Aprins, pentru a cărei construcţie aduce din Ţara Românească „o sută de familii de valahi” (după cum menţionează izvoarele istorice). Mânăstirea Rugului Aprins îşi va păstra acest nume până în secolul al IX-lea când unui călugăr al mânăstirii i se va revela într-o viziune că moaştele Sfintei Ecaterina se află îngropate pe vârful celui mai înalt munte din Sinai, Gebel Katherina (2.642m). Un secol mai târziu călugării aveau să coboare sfintele moaşte în mânăstire, unde se păstrează până astăzi capul și mâna stângă ale Sfintei Ecaterina într-o raclă de argint depusă în altarul lăcaşului. După descoperirea Sfintelor moaşte şi aducerea lor în biserică, lăcaşul care purta numele de Mânăstirea Rugului Aprins şi-a schimbat numele după cel al Sfintei Ecaterina, păstrat până în zilele noastre. Manuscrisele medievale spun că Justinian ridică iniţial această construcţie cu rol de fortăreaţă militară, având în vedere dorinţa sa de a apăra un punct de maximă importanţă strategică de la marginea imperiului său, destul de expus atacurilor triburilor barbarilor sarazini. Pentru realizarea construcţiei şi asigurarea protecţiei, Justinian îşi instalează aici „cea mai bună garnizoană” (astfel consemnează în scrierile sale unul dintre generalii lui Justinian) – adusă din Dacia, de la nordul Dunării (zonă care făcea parte din teritoriile cucerite de Justinian).
Așa cum unitatea de daci neînvinși a fost cantonată la Bana în Marea Britanie, lângă Zidul lui Hadrian, pentru a lupta cu popoarele picților și scoților, de care se temeau și romanii, tot astfel luptătorii ce proveneau din Dacia erau recunoscuți pentru vitejia lor și credința în nemurire. Componenţii acestei garnizoane ce au fost trimiși în Sinai făceau parte din populația geto-dacică, iar urmaşii celor aşezaţi, aici, în Sinai, vor constitui în timp un trib, o comunitate care peste sute de ani își vor păstra limba, portul și obiceiurile valahe.
Conform manuscriselor, „Justinian a strămutat un număr de 100 de soldaţi, originari din Valahia, împreună cu familiile lor, asigurându-le case în afara mânăstirii pentru a locui, dar în acelaşi timp pentru a străjui mânăstirea şi a-i apăra pe călugări”. Alegerea lui Justinian nu este întâmplătoare, de vreme ce vitejia dacilor era renumită – fiind ştiut faptul că „unităţile militare romane, în componenţa cărora intrau oşteni geto-daci, erau de neînfrânt”, aşa cum menţionează mărturiile epigrafice. Justinian se mândrea, avea încredere în aceşti soldaţi, îi cunoştea foarte bine şi recunoştea că erau din acelaşi neam cu el, adică originari din Dacia Mediteraneea, pe care el însuşi o numea „prea fericita noastră patrie” (împăratul Justinian avea origini daco-trace, era cunoscut pentru evlavia lui, iar în timpul domniei sale a dus o campanie perseverentă pentru răspândirea creştinismului, alături de soţia lui, împărăteasa Teodora). Cei 100 de „colonişti” geto-daci trimişi de Justinian au avut ca misiune, în primă fază, zidirea mânăstirii. Din mâinile lor, a rezultat un adevărat colos din piatră, zidit şi păstrat aproape în forma iniţială până în zilele noastre. De exemplu, „Uşile lui Justinian” sunt vechi de mai bine de 1.400 de ani şi încă funcţionează. Ridicată între anii 527-557, Mânăstirea Sfânta Ecaterina va dispune de o foarte bună fortificaţie, cu ziduri de granit înalte de la 8 la 35 de metri înălţime, înconjurată de grădini şi chiparoşi. Atât zidurile, cât şi edificiul în sine, au fost realizate din blocuri masive de granit. Panta înclinată a locului a reprezentat o provocare pentru realizatorii construcţiei, care au fost nevoiţi „să niveleze muntele” – după cum însuşi Justinian le cere – această nivelare a unei zone extinse fiind necesară pentru a se realiza fundaţia bisericii. Biserica mânăstirii a suferit puţine schimbări de pe vremea fondatorului ei. Marele său portal de la vest este încă închis cu uşile din lemn de cedru, decorate cu sculpturi în relief, cu reprezentări zoomorfe şi fitomorfe – flori, frunze, lujere etc. Aceste uşi, numite „Uşile lui Justinian”, sunt vechi de mai bine de 1.400 de ani şi încă funcţionează perfect, stând în cuiele şi balamalele lor iniţiale. Şi acoperişul din lemn al bisericii s-a păstrat, de asemenea, din secolul al VI-lea. Acesta stă sprijinit pe grinzi care poartă mai multe inscripţii, dintre care una singură este amintită de arhelologi şi istorici – cea care îi menţionează pe „preaevlaviosul nostru împărat” Justinian şi pe „răposata împărăteasă” Teodora. Rezistenţa în timp a locaşului sfânt din Sinai a fost dată prin însăşi modalitatea de construcţie şi de organizare a acestei mânăstiri-cetate, fiind puse în practică cunoştinţele şi tehnicile (inclusiv cele de apărare) pe care dacii le-au aplicat de-a lungul timpului pentru construcţia propriilor cetăţi. După încheierea lucrărilor, această comunitate de daci a rămas pe loc, în slujba mânăstirii. La început erau numiţi bessi – numele generic al creştinilor de la Marea Neagră, urmaşi ai geto-dacilor. Recunoscând originea lor latină, arabii i-au numit „llah” – ca o derivaţie a denumirii obişnuite folosite de alte popoare pentru români: vlah. În timp, coloniştii creştini din Sinai vor fi recunoscuţi drept „oameni de munte”, sub numele generic de Gebalie sau Gebalia (întâlnit şi ca Gebalieh, Jabaliyya sau Gabalyya). Denumirea are o semnificaţie profundă dacă luăm în calcul faptul că dacii l-au numit pe Zamolxis și Gebeleizis, care însemna Zeul Cerului sau Zeul venit din cer. Mircea Eliade a scris la rândul său despre „mărturia lui Herodot conform căreia geţii credeau într-un singur zeu numit de unii Zalmoxis, de alţii Gebeleizis”. O parte dintre dacii creștini vor deveni călugări ai mânăstirii şi vor sluji aici, chiar în limba lor, bessă. De altfel, există şi o mărturie istorică în acest sens. În anul 570, la scurt timp de la fondarea mânăstirii, călătorul Antoninus Placentinus vizitează Peninsula Sinai. El scrie că a „întâlnit 3 călugări care cunoşteau mai multe limbi, anume latina, greaca, siriana, egipteana şi bessa”. Iată cum apar descrişi în scrierile autorului englez Lewis Burckardt (1816) „slujitorii de pe ţărmurile Mării Negre” care locuiau în Sinai: „Ei mărturisesc în chip unanim pogorârea lor din slujitori creştini de unde şi-i numesc ceilalţi beduini – fiii creştinilor… Se căsătoresc numai între dânşii, alcătuind o comunitate aparte din vreo sută şi douăzeci de oameni înarmaţi. Sunt o rasă muncitoare şi robustă, iar fetele lor au o faimă de superioară frumuseţe asupra tuturor beduinilor”. Un alt scriitor arată: „Tribul de beduini numit Gebalia, provenit din Dacia, se remarcă prin vrednicie şi pricepere; mulţi sunt meseriaşi; de asemenea, toţi copiii acestui trib ştiu să citească şi să scrie. Membrii tribului ajută şi îndrumă pe ceilalţi beduini în lucrările agricole şi în meşteşuguri”. Marcu Beza, cercetător român preocupat să descopere comunitatea descendentă din vlahii creştini aduşi în Sinai, povesteşte în cărţile sale că a întâlnit un „beduin vlah”care l-a ajutat, fiindu-i o bună călăuză pe cărările muntelui: „Era un om tânăr şi voinic, înfăşurat la cap cu o broboadă albă, cu cămaşă tot albă, cu cingătoare de piele şi încălţat în opinici. M-a condus pe cărările muntelui şi, la întoarcere, mi-a arătat în grădina mânăstirii colţul unde fusese îngropată, în 1750, cea din urmă femeie creştină a tribului”. Tot istoricii au scris şi despre călugării din Moldova şi Ţara Românească care au slujit în Sinai. În anul 1533, stareţul mânăstirii a fost Ioachim Valahul, susţinut de Petru Rareş. De altfel, toţi marii domnitori români, precum Radu Vodă cel Mare, Alexandru al II-lea Mircea, Petru Şchiopu, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu, au menţinut timp de cinci secole (până la secularizarea averilor mânăstirilor) relaţii foarte strânse cu Mânăstirea Sfântei Ecaterina, sprijinind-o cu donaţii consistente.
Mănăstirea a fost inclusă în politica culturală a multor voievozi români: Petru Rareș al Moldovei (1527-1538) a acordat înalta sa protecție egumenului de Sinai numit Ioachim Vlahul; Petre Șchiopul, tot de pe tronul Moldovei (1574-1591), vedea în mănăstire un posibil loc de refugiu în cazul unei pribegii; Alexandru Mircea-Vodă, în Țara Românească, a zidit în anul 1576, Paraclistul Sf. Ioan Botezătorul în fața bisericii principale de la Sinai și a dăruit mănăstirii „sate, pământuri și venituri în Țara Românească”; Ieremia Movilă, domnul Moldovei, a dăruit așezământului un Evangheliar (un manuscris frumos împodobit, care este până azi o piesă de excepție în biblioteca mănăstirii); Vasile Lupu al Moldovei a donat permanent mari sume de bani și a asigurat cu personal protecția așezământului; Doamna Elena Cantacuzino (mama principelui Șerban al Țării Românești) în anii 1682 a făcut pelerinaje la mănăstire împreună cu fiul său Mihai Cantacuzino (vel spătar, adică mare comandant al armatei) și cu o suită de 200 de călăreți. Spătarul Mihai Cantacuzino impresionat de frumusețea și prestigiul așezământului, când s-a întors în țară, a ctitorit pe Valea Prahovei așezământ care avea să perpetueze până azi, pe harta României, numele Muntelui Sinai „unde a făcut Dumnezeu vorba cu Moise proroc”, este vorba de Sinaia; Constantin Brancoveanu, voievodul Țării Românești, a făcut în anii 1696 „danii” substanțiale așezământului care s-au perpetuat și după moartea sa până în anul 1863, la secularizarea bunurilor conventuale în România. Totodata, Brâncoveanu a făcut un gest deosebit, și a donat mănăstirii un portret de o reală calitate artistică și azi de o deosebită valoare, pe care se poate citi inscripția „Constantinus Brankovan, Supremus Valachiae Transalpinae Princeps. Ae (ta) tis 42. A(nn)o D(omi)ni 1696”. O copie a acestui tablou se află azi la Muzeul de Artă al României din București. Brâncoveanu a contribuit la dotarea cu noi candele, sfetnice și broderii prețioase a mănăstirii. Marele cărturar și tipograf român Antim Ivireanu a întocmit la Snagov și a dăruit mănăstirii, un ghid al muntelui Sinai, în anul 1710; apoi Mihail Racoviță, Grigore Ghica, Alexandru Ipsilanti, Nicolae Mavrogheni și alți principi ai Moldovei și Țării Românești au făcut importante donații. Undeva la mijlocul sec. al XIX-lea, venerabilul așezământ dispunea în România de veniturile a opt mănăstiri și biserici, a numeroase immobile și a peste 50.000 de hectare de pământ arabil și păduri.
Odată cu năvălirea arabilor (între 639 şi 642, Egiptul este cucerit de armatele califului Omar), situaţia vlahilor creştini de la Mânăstirea Sfânta Ecaterina începe să se schimbe. Mânăstirii i se răpesc multe din posesiunile sale, traversând şi unele perioade critice, în care a fost pusă în pericol chiar existenţa acesteia. Din cauza presiunii exercitate de către arabi, cu timpul, vlahii creştini de la Sinai încep să preia obiceiurile și religia musulmană. Unii dintre ei vor intra în categoria populaţiei musulmane pe care o formau cei convertiţi – forţat sau de bună voie – la islam şi cărora le era interzisă întoarcerea la vechea tradiţie. Totuşi, timpul a demonstrat că pentru multe secole, credinţa creştină a acestora s-a transmis mai departe. Actualii urmaşi, prin tradiţia orală transmisă de înaintaşi, îşi aduc aminte că strămoşii lor, foşti creştini, au avut o altă conduită decât ceilalţi trăitori (beduini) ai locurilor, de care nu s-au rupt total, în ciuda vremurilor nu totdeauna favorabile. Într-o călătorie de cercetare din 1914, ieşeanul Teodor Burada află despre vlahii din Sinai informaţii preţioase de la localnicii zonei: „Pentru ei reprezintă o mândrie a fi numiţi «sclavi (slujitori) tu Monastiru» – aşa cum este în limba greacă – dat fiind că ei slujesc acest lăcaş sfânt de foarte multe veacuri. Totuşi acceptă mai puţin numele de beduin arab, dacă nu li se adaugă şi «sclavi tu monastiru». Nu doresc a fi confundaţi cu beduinii arabi”. Vlahii și-au păstrat religia creștină cel puțin până în secolul al XVIII-lea. Ulterior, după mărturiile istoricilor şi călătorilor, au trecut treptat la islam, fără să-şi fi pierdut cu totul conştiinţa originilor lor creştine îndepărtate. Intrând în contact cu populaţia arabă localnică, şi-au schimbat aspectul fizic şi îmbrăcămintea. Totuşi, călugării au notat în manuscrisele mânăstirii că ei prezintă un tip antropologic diferit de ceilalţi beduini din peninsulă şi au în dialectul lor „cuvinte de origine necunoscută”. Mânăstirea Sfintei Ecaterina din Sinai a reprezentat unul dintre cele mai importante centre de spiritualitate pentru lumea creştină, traversând şaptesprezece secole în care viaţa monahală creştină s-a derulat fără întrerupere. Prezentand-o, actualul Arhiepiscop al Sinaiului, Damianos, spune: „Mânăstirea Sfânta Ecaterina este un centru monastic creştin grec-ortodox de rit bizantin, a cărui viaţă monahală se derulează neîntrerupt de şaptesprezece secole. De 1400 ani în inima deşertului Sinai, aceasta şi-a păstrat caracteristicile iniţiale din vremea Împăratului Justinian. De la Mahomed, fondatorul islamului, până la califii musulmani şi sultanii turci, trecând prin epoca lui Napoleon, toţi au preluat mânăstirea sub protecţia lor, ferind-o inclusiv de jafuri. În lunga sa istorie, Mânăstirea Sfânta Ecaterina nu a fost niciodată cucerită sau distrusă. Traversând toate epocile, şi-a păstrat intactă imaginea de loc sacru al Bibliei, aşezându-şi lumina asupra evenimentelor Vechiului Testament precum şi asupra continuităţii proslăvirii Sfintei Fecioare Maria şi a Domnului nostru Iisus Hristos”. La această descriere mai trebuie adăugată „o filă de istorie” uitată (care, de altfel, este prima pagină din „viaţa” mânăstirii): cei care au pus bazele acestui centru spiritual au fost dacii aduşi de împăratul Justinian din zona Dobrogei, a căror primă misiune a fost construcţia locaşului sfânt, urmată de sarcina de a o proteja şi a o întreţine material. De-a lungul timpului, descendenţii acestui grup de daci au fost supuşi influenţelor popoarelor arabe, însă, în acelaşi timp, legătura mânăstirii cu spaţiul carpato-danubian a dăinuit prin interesul manifest al tuturor domnitorilor români de a susţine acest locaş sfânt și care au acordat ajutoare constante până la secularizarea averilor mânăstirilor. Este interesant de remarcat că la mânăstirea aceasta – în faimoasa ei bibliotecă, care este a doua ca mărime şi valoare, după cea de la Vatican – se află până astăzi portretul domnitorului valah Constantin Brâncoveanu, pictat în ulei, în mărime naturală, împreună cu splendide manuscrise, vase liturgice ornamentate în scriptoriile româneşti, ca şi excepţionalele scoarţe ale Evangheliei dăruite de Ieremia Movilă, în 1598; tot aici au fost descoperite manuscrisele – în slavonă şi greacă – ale „Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. O cercetare mai amănunțită dacă va fi efectuată va aduce noi dovezi ale adevărate noastre istorii.
Astăzi, valahii sinaiţi (sau beduinii valahi, după cum mai apar în scrieri) cunosc legenda originii lor care a devenit o tradiţie orală şi îşi duc traiul secular în preajma Mânăstirii Sfântei Ecaterina fiind foarte ataşaţi de pământul lor. Numărând în jur de 2000 de suflete ei sunt divizaţi în trei ramuri: Hamayidah, Salayimah şi Wahibat, cei ce trăiesc în apropierea mânăstirii ajutând la treburile administrative ale lăcaşului. Puţini dintre ei sunt angajaţi permanenţi în mânăstire ca bucatari, lucrători, trapezari, grădinari, paznici, în timp ce alţii lucrează temporar. Tot ei se ocupă de ghidarea pelerinilor pe Muntele lui Moise, Muntele Sfintei Ecaterina şi Muntele Horeb, de transportul şi excursiile în zonă. Există un obicei străvechi prin care monahii Mânăstirii Sfânta Ecaterina oferă în fiecare dimineaţă rații gratuite de pâine nedospită beduinilor Gebalia care vieţuiesc în preajma locaşului sfânt. În cadrul muzeului este păstrată o copie a scrisorii trimise de Profetul Mahomed călugărilor, în care acesta promite că musulmanii vor apăra, cu prețul vieții, mănăstirea și pe cei ce trăiesc acolo. În prezent, mănăstirea funcționează după ritul bisericii ortodoxe grecești și reprezintă unul din cele mai importante centre de pelerinaj din lume. Cea mai frumoasă încheiere şi încununare a acestei prezentări poate fi dată prin cuvintele celei care veghează şi acum sufletele străbunilor noştri din Sinai, Sfânta Ecaterina, a cărei ultimă rugăciune, rostită înainte de a i se tăia capul, a fost: „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte sufletul meu, pe care l-am adus Ţie ca jertfă pentru dragostea Ta. Caută dintru înălţimea Ta, Doamne, şi asupra poporului acestuia care stă înainte şi-l povăţuieşte la lumina cunoştinţei Tale. Şi acelora care vor chema prin mine numele Tău cel preasfânt, dă-le toate cererile cele spre folos, pentru ca de toţi să fie lăudate măririle Tale în veci. Amin!”
Lasă un răspuns