Coroana de cetăți din Munții Orăștiei surprinde și astăzi prin arhitectura lor și modul de fortificare, de ridicare a zidurilor. Când alte popoare își ridicau capitalele pe cursuri de apă importante (Londra, Paris, Roma etc.) geto-dacii căutau vârfurile munților singuratici, precum Olimpul Zeilor. Acest cerc de fortificații poartă pecetea marelui rege dac Burebista și a pietrarilor săi. El a fost primul care a visat să ridice între nori, fortărețe nemaivăzute în vremurile de-atunci. Întinse pe 200 de kilometri pătrați și întărite cu ziduri de piatră („murus dacicus”), cetățile și fortificațiile tip „val” (troian) au fost inepugnabile un timp. Pentru construcția lor a fost nevoie ca un munte întreg să fie spart și cioplit, și apoi urcat în platourile înalte, pe sănii de lemn trase cu animalele de povară. Povestea a fost uitată de mult, dar urmele au rămas. Dacă urcați pe Măgura Călanului, veți vedea cariera de piatră care a făcut ca visul lui Burebista să se împlinească. Dacă privești spre Strei, dinspre Munţii Orăştiei, trei avene (puțuri, peșteri verticale) lungi și albe îți arată, azi, Măgura Călanului. Jos, la poalele dealului, puzderie de bolovani rotunzi, rostogoliți din pădure, par o turmă de oi poposite în iarba înaltă din valea mănoasă, udată de ploile de la începutul verii. Pe măsură ce urci, din loc în loc, de sub camuflajul pădurii.
Măgura își dezvăluie structura de piatră albă. Un loc ascuns, cunoscut doar de cei ai locului și de o mână de aventurieri cu motoare, care răscolesc potecile reavene ale pădurii, ori de câțiva ciudați, care caută de zor, înarmați cu aparate de detectare, comori dacice. Deși e clasată drept „sit arheologic”, Măgura Călanului nu apare în niciun ghid și nu e inclusă în niciun tur istoric al zonei. Dar cum să nu tresari, când auzi vorbindu-se despre o carieră de piatră ce se zice c-ar fi a dacilor. Este vorba despre o lume pe care o căutăm cu patimă mare, prin toate orizonturile pământului și care ne întinde un nou fir, ca să ajungem la ea prin Labirintul Minotaurului. Să vezi cu ochii tăi piatra din care s-au tăiat zidurile Sarmizegetusei Regia, ale Costeștiului și-ale Blidarului, nu este un prilej de pierdut. Locul are ceva magic, o energie care te cheamă înapoi, iar sus, în vârful dealului, priveliștea te împinge în melancolie. Măgura este ca o poveste care strigă să se facă auzită, prin fiecare mic detaliu, prin fiecare mică întâmplare pe care o trăiești, prin fiecare por al pietrei care vorbește despre măreția de demult a locului. Pornim în marș din dreptul mânăstirii Măgura, trecând pe lângă șleaurile mustind de apă, precum cercetașii lui Burebista, aflați în căutarea pietrei pentru cetăți, acum 2000 de ani. După vreo jumătate de oră de mers pe muchia dealului, ni se arată primele „semne”: niște trepte de piatră ivite de sub pământul moale și roșiatic. Intrăm în carieră. „Vezi fețele astea tăiate drept? Cred că de acolo au pornit dacii cu scoaterea pietrei, după care au mers spre capătul celălalt, spre Sântămărie. La început, au tăiat piatra direct din faleză, pe urmă, încet-încet, s-au extins cu exploatări mai mari”, explică arheologul Mihai Căstăian, unul dintre puținii specialiști care luptă să scoată la iveală minunata poveste a Măgurii. Perspectiva pe care o avem în față este măreață: „Munții Orăștiei, Ciungii Romoșelului, apoi sunt Valea Cucuișului, mai la dreapta, Valea Grădiștei, ce duce până în inima Munților Șureanu, axa în jurul căreia e gândit întreg complexul lui Burebista. Acolo e apa Boșorodului, care merge până la Peștera Cioclovina, la fortificația dacică de la Piatra Roșie”, ne arată Mihai Căstăian.
Privind harta fortificațiilor putem spune că avem în față un proiect faraonic. Se spune că Burebista a construit în munți ceva cu adevărat grandios: un întreg lanț de cetăți, castele-forturi, turnuri izolate de apărare și de supraveghere, așezări civile, drumuri, terase, temple, sanctuare. În afara civilizațiilor greacă și romană, niciun popor contemporan dacilor nu a făcut așa ceva. E impresionant numai dacă te gândești că un bloc de piatră de 300 de kilograme, tăiat aici, a fost transportat la zeci de kilometri distanță și zidit la peste 1.000 de metri altitudine. Astfel că o societate despre care se spune că nu ne-a lăsat nimic scris, „vorbește” prin ziduri, iar zidurile acestea impresionează cel mai mult când vorbim de daci. Asta dacă facem rabat de Arhiva de Aur a Regilor Daci scrisă pe plăcuțele descoperite la Sinaia, de Plăcuțele de la Tărtăria, de pietrele scrise din munți și altele. Când Burebista cucerește coloniile grecești de la Marea Neagră, simte nevoia să își ridice aici, acasă, la poalele Muntelui Sfânt, templele cele mai importante. Începe un efort plătit foarte scump. Dar, până la urmă, tocmai această monumentalitate din piatră îi legitimează pe daci. Așa îi descoperim noi azi, punând mâna pe pietrele lor. Din piatra de aici s-au făcut nu doar cetăți, ci și ziduri (valuri, troiene). Piatra asta susține zecile și sutele de terase aflate la Sarmizegetusa, spre Valea Godeanu, avem un zid de 10-12 metri înălțime, absolut impunător, care sprijină tot sistemul de terase pe care se află sanctuarele și care dă locului un sentiment de acropolă („Munți ai Căpățânii”). În Munții Orăștiei, avem un complex de arhitectură civilă, militară și religioasă unic – nu doar prin dimensiune, ci și prin coerență. Când au fost gata, cetățile, templele și totul în jurul lor trebuie să fi arătat foarte frumos. A fost scump și greu, dar a meritat! Dacă dorim putem să ne imaginăm cum arăta întregul complex: avem exemplul turnurilor-locuință, care erau, de fapt, palatele regilor. Acestea erau ridicate pe mai multe nivele: baza era din piatră, urma un etaj de cărămidă arsă sau crudă, apoi un etaj de lemn. La Costești, avem două turnuri de acest tip, unul cu scară ceremonială, care, probabil, i-a aparținut Regelui Burebista, iar cel de-al doilea, mai retras, cu vedere spre Muntele Sfânt, i-a aparținut, probabil, marelui preot Deceneu. Cariera în trepte deschisă la Măgura, în perioada Regatului Dac, este cea mai importantă carieră antică de pe teritoriul României.
Dealul Măgura Călanului, aflat la nord de localitatea Călan și cu o expunere morfologică foarte bună din toate direcțiile și în special dinspre lunca Streiului, este înregistrat arheologic până în prezent prin urme/așezări ale Epocii bronzului timpuriu (cultura Coțofeni, 3500-2500 î.Hr., pe versantul sudic al dealului și pe teritoriul satului Sântămăria de Piatră) și La Tène (cultura dacică – carieră de piatră în partea superioară a dealului și pe versantul nordic). Deși înscris în Repertoriul Arheologic Național sub denumirea de „Situl arheologic de la Călan – Măgura Călanului” (cod RAN 87433.03), cu dovezi arheologice aparținând culturilor Coțofeni și dacică, și deși cariera antică de piatră este cea mai bine păstrată de pe teritoriul României și corelabilă cu monumente care fac parte din Lista UNESCO, acesta n-a fost declarat până în prezent nici monument istoric și nici nu a beneficiat de programe de prezervare sau valorizare. Cunoscând valoarea deosebită a acestui sit din dovezi documentare istorice și ca urmare a cercetărilor cu caracter independent din perioada 2011-2018, Fundația Dacica face în anul 2019 prima solicitare de clasare ca monument istoric a carierei dacice de la Măgura Călanului, rămasă încă fără răspuns la momentul martie 2021.
Ca să își construiască cetățile, dacii au fost nevoiți să facă un efort sisific. Cum vă explicați că au putut transporta blocuri de piatră de câteva tone greutate, la 30-50 de kilometri distanță și la o diferență de nivel de 500 de metri? În vremea dacilor, peste 20.000 de metri cubi de piatră au fost extrași din cariera de la Măgura Călanului pentru a fi folosiți în construcția unor cetăți dacice din Munții Șureanu. Extracția pietrei în dealul Măgura a fost favorizată de dispunerea în straturi a rocii. Nivelele de roci au grosimi de la zeci de centimetri la unu-trei metri. Fisurația naturală a permis inițierea extracției pe nivele prin lărgirea fisurilor, prin introducerea de icuri de fier și apoi depărtarea cu pene de lemn. Acolo unde roca era masivă, se făceau găuri cu dălți, cu lățimea în jur de zece centimetri. Blocurile erau finisate primar, apoi transportate către o zonă de depozitare, pentru prelucrare și transport. Multe dintre blocurile care nu au mai fost duse în munți, rămase în apropierea fronturilor de extracție, păstrează urmele uneltelor de extracție sau prelucrare. Cât privește transportul, mărturisesc că mă gândesc că acesta trebuie neapărat să fie un subiect de cercetare bine documentat, iar ipotezele construite până acum de istorici trebuie confirmate de calcule topografice, matematice și de logistică. Blocurile aveau greutăți între 100 și 600 de kilograme și lungimi între 80 de centimetri și 1,40 metri. Ipoteza larg acceptată este că transportul lor se făcea iarna, pe sănii, către cetățile aflate cam la 1.000 de metri altitudine, pe drumuri care aveau panta mai redusă. Deplasarea acestor volume impresionante de piatră dovedește nu numai abilități logistice și determinare în depășirea condițiilor de vreme dificilă din munți, dar și un plan vizionar.
Din capătul carierei pornește lungul drum al pietrei de la Măgura, înspre Munții Orăștiei. Se poate urmări cu privirea, din culme în culme, drumul către Costești. Blocurile de piatră erau încărcate pe sănii solide din lemn, chiar și pe timp de vară, și trase la deal de două-trei perechi de boi. Sute și sute de daci au lucrat aici, zi-lumină, ani și ani de zile, ca să scoată piatra necesară cetăților și construcțiilor din munți. Mă gândesc la drumul peste munți al săniilor încărcate cu piatră din Măgura Călanului. Fie doar și acest volum impresionant de piatră, transportat la zeci și zeci de kilometri distanță, în munți, ne dă o imagine despre puterea de mobilizare a dacilor lui Burebista și despre puterea regatului său. Ne uimim citind sau privind documentare despre marile construcții ale umanității și nu învățăm mai nimic în școli despre epopeica ridicare a cetăților și templelor de piatră din munții dacilor. Dacă vom căuta, din loc în loc, sub câte un fag sau stejar, de sub ferigi și liane, apare, ca un semn să nu rătăcim cărarea, câte un bloc de calcar din vechea carieră. Pietrele devin tot mai dese, tot mai mari și mai frumos tăiate, ca un uriaș cimitir antic, năpădit de pădure vreme de sute și sute de ani. Fiecare dintre aceste pietre are povestea ei, fiecare dintre aceste pietre a fost tăiată de un dac pietrar. Dacă fiecare piatră de pe Măgura Călanului ar putea vorbi, am avea tomuri și tomuri despre cea mai glorioasă epocă din istoria acestui popor. Încă un pic de marș și dăm de un uriaș perete de piatră, una dintre exploatările de bază ale vechii cariere dacice. Poți ridica un mic palat numai cu pietroaiele rămase împrejur, în urma exploatării. Și tot ce vedem este ce a mai rămas neînghițit de natură. Sus, pe Măgură, a existat în mod sigur și o așezare a pietrarilor daci: aici își aveau uneltele, care trebuiau în permanență călite, ascuțite. Burebista își dorea proiectul înălțat cât mai repede din piatră. Sute de pietrari crăpau blocurile cu „pene” de lemn, alte sute aranjau din daltă asperitățile, iar alte sute tăiau cu ferăstraiele în calcarul moale blocuri de piatră care mai mari, care mai mici, potrivite după cerințele arhitecților greci aduși din cetățile cucerite la Marea Neagră. La Sântămăria de Piatră dăm de cel mai spectaculos obiectiv: un portal din piatră, înalt și solemn ca un altar. Locul are aerul unei vechi catedrale. Calci pe piatra veche acoperită de mușchi moale, și parcă plutești, îți simți și sufletul mai ușor. Chiar în fața altarului e „Tronul Regelui”, o piatră uriașă, sculptată de ploi și de vânt, pentru un adevărat zeu sau conducător. Dar Regele nu este „acasă”…
Locul a fost cercetat în secolul al XX-lea, iar oamenii de știință au găsit urmele lăsate de uneltele dacilor în stâncă și în blocurile de piatră, rămășițe ale unor drumuri antice, dar și câteva simboluri antice și litere grecești. Cel mai deosebit dintre ele a fost, potrivit unor cercetători, simbolul caduceului, toiagul magic în jurul căruia sunt încolăciţi doi şerpi. Unii istorici susţin că avea rolul de a apăra incinta carierei de făpturi demonice. „Cercetarea atentă a carierei de la Măgura a evidențiat în porţiunea existentă a unei firide săpată în stâncă, de formă aproximativ pătrată, cu latura de circa 1,50 metri şi adâncimea de 0,40 metri. Pe peretele posterior al firidei, bine tuşat la daltă, se găseşte sculptat un dreptunghi care adăposteşte în interiorul său, la prima examinare, litera elină „phi” cu înălțimea de 11 centimetri. Prima noastră interpretare tindea să confere literei valoarea unei mărci de pietrar. A doua ipoteză, considerând Phi-ul ca un semn de proprietate, ne îndemna să credem că el se referă la carieră. Reexaminând fotografiile şi, mai ales, Inscripţia, ne-am dat seama că aşa-zisul Phi reprezintă doi şerpi afrontaţi, stilizaţi şi care se ridică pe băţul central. Împreună cu dreptunghiul în care se găsesc, formează monograma, simbolul caduceului”, arătau arheologii Viorel Moraru şi Vasile Pârvu. Potrivit autorilor, simbolul caduceului apare de mai multe ori pe Columna lui Traian, reprezentat simbolic pe scuturile dacilor și ale auxiliarilor romani, uneori sub forma unei cârje, dar și pe monede și coifuri dacice de paradă. „Draconul, emblema zoomorfă a dacilor, este reprezentată de un şarpe fantastic cu cap de lup. Considerăm şi noi că draconul de pe stindardul dac nu reprezintă neapărat balaurul sau zmeul menit să înfricoşeze duşmanul, ci mai degrabă şarpele de aramă care simboliza pentru războinicii daci protecţia, salvarea şi Imortalitatea, oferind tuturor celor care îl priveau tămăduire: şi oricine privea spre şarpele de aramă trăia” (Numeri 21.9). „Întocmai ca la evrei, care privind şarpele de aramă se vindecau, acesta anticipând credința în crucea lui Hristos pentru vindecarea spirituală de veninul păcatului, tot aşa şarpele de aramă de pe stindardul dac reprezenta simbolul nemuririi lui Zamolxis”, arată arheologii Viorel Moraru şi Vasile Pârvu, în lucrarea lor publicată în 1991. Un caduceu (kērúkeion, transliterație din limba greacă, „bagheta, sau toiagul mesagerului”) este toiagul purtat de Hermes în mitologia greacă și, prin urmare, de Hermes Trismegistus în mitologia greco-egipteană. Același toiag era purtat de curieri în general, spre exemplu de Iris, mesagerul Herei. Acesta este un baston (tijă) de lungime redusă, înconjurat de două serpente, care, în reprezentările grafice mitologice, este uneori înaripat, iar serpentele au aspectul unor șerpi. În iconografia romană, acesta este uneori reprezentat ca fiind purtat în mâna stângă de Mercur, mesagerul zeilor (în mitologia greco-romană), călăuza morților (în mitologia greacă) și protector al mercantiliștilor, păstorilor, cartoforilor, mincinoșilor și hoților (cele două căi; alb și negru). În Antichitate a fost un simbol astrologic al comerțului, iar în mitologia tradițională greacă este asociat cu zeul grec Hermes, mesagerul zeilor, cel care îi conducea pe morți spre Hades și este protectorul comercianților și hoților. La greci a fost inițial un baston heraldic, uneori cu aripi, la care se adăugau două panglici de lână. Părerea lui Karl Otfried Müller, că panglicile au evoluat spre șerpi, a fost împărtășită de mai multe generații de mitografi conservatori, deși Jane Ellen Harrison a descoperit că Hermes a avut inițial formă de șarpe, și că șerpii erau un component esențial al caduceului, deși nu cunoștea legăturile cu Orientul Apropiat. Caduceul poate fi derivat și din mitul luptei dintre șarpe și pasăre. Această Coloană a Cerului formată din Pasăre și doi șerpi „împletiți” ține Lumea (Cortul Lumii). Măgura Călanului nu a mai fost cercetată în ultimele decenii. Nu sunt indicatoare și panouri turistice menite să o facă accesibilă și mai cunoscută turiștilor, iar în ultimii ani a fost afectată de distrugeri. În zonă au avut loc exploatări forestiere, iar drumurile utilajelor au brăzdat-o în mai multe locuri. Plecăm cu greu din magia Măgurii Călanului. Mai aruncăm câte o privire fugară către un bloc de piatră ascuns în vegetație și ne gândim că un dac a lucrat la desprinderea și finisarea lui… A lăsat spada încovoiată specifică și a luat dalta și ciocanul. A acceptat acest rol, spre a ridica o capitală în munți, mai aproape de nori și cu fața la soare. Câte sute de daci au devenit oare pentru un timp pietrari ? Cu ce utilaje au lucrat? Și care era visul lor cel mare?
Lasă un răspuns