Arhiva zilnică: 26 decembrie 2023

„Colecția de Aur” de la Mileștii Mici

De hrubele Moldovei lungi de kilometri și încărcate cu „aurul” podgoriilor sunt legate multe legende, mai mult sau mai puțin adevărate. Unele vin chiar din timpul marelui domnitor Ștefan cel Mare. După anul 89 „Podurile de flori” ce s-au întins peste râul Prut au condus frații români și către „tezaurul” viticol al fraților moldoveni. Au ciocnit paharele și au dansat hora strămoșească, în speranța reunirii. Au desenat și un „Drum al vinului”, poate la fel de apreciat ca Drumul Mătăsii de altădată… Aici, în Moldova, se numește „Ruta vinului”. Dar, ca un adevărat campion la celor derulate anterior, „Combinatul de vinuri de calitate Mileștii Mici ÎS” (abreviat CVC Mileștii Mici) este acest producător de vin din Republica Moldova. Vinăria aceasta este cunoscută mai ales pentru cele peste 50 kilometri de galerii subterane, transformate în depozite vinicole în localitatea omonimă, situată la 30 kilometri sud de Chișinău. În august 2005 „Colecția de Aur” Mileștii Mici a fost înregistrată în Cartea Recordurilor „Guinness Book”, ca fiind cea mai mare colecție de vinuri din lume. Aici se păstrează vinuri cu o vechime de zeci de ani. Circa două mln de butelii de vin se păstrează în colecție, vinurile comercializându-se atât în țara, cât și peste hotare. Temperatura constantă de +12 – +14°C și umiditatea relativa de 85-95 la sută ale acestui „regat vinicol” contribuie la păstrarea rezervelor „strategice” moldovenești, cât și la descoperirea calităților naturale ale vinurilor de elită. Vinurile păstrate aici, sunt produse din recolta diferitor ani, între 1968 și 1991. Lungimea totala a galeriilor constituie un total de 200 km, dintre care cca. 55 kilometri (o suprafață de 182 mii m²) sunt utilizate în scopuri tehnologice.

Grosimea stratului până la suprafața variază de la 30 la 85 metri. Butoaiele mari de stejar din subteran au fost asamblate la întreprindere în anii 1970-80, având o capacitate de 5–25 de tone.. Galeriile calcaroase ale pivnițelor pot fi parcurse atât pe jos la pas, cât și cu transportul subteran, printre străduțele umbrite de felinare, cu denumiri precum Cabernet, Aligote, Fetească, care fac să ne imaginăm că ne aflăm într-un adevărat orășel vinicol subteran. Galeriile subterane de la Mileștii Mici sunt în permanență vizitate de delegații oficiale de stat, dar și de numeroși turiști. Strugurii culeși din această podgorie   includ soiurilePinot, Traminer, Muscat, Riesling, Dnestrovscoie, Milestscoie, Codru, Negru de Purcari, Trandafirul Moldovei, Auriu si Cahor-Ciumai. Prezent la o asemenea degustare de vinuri peste Prut am aflat că, odată reveniți din spațiu, cosmonauții de la Baikonur, primeau în perioada de refacere,  în porția zilnică și un pahar de „Negru de Purcari” pentru întremare.

În septembrie 2002, CVC Mileștii Mici a avut onoarea de a prezenta vinurilor sale de colecție la Strasbourg, în incinta Adunării Generale Parlamentare a Consiliului European. La prezentare au participat peste 500 de parlamentari europeni, care au dat o apreciere înaltă calității vinurilor de Mileștii Mici, confirmând astfel locul de frunte al acestei podgorii moldovene din care poate și marele domnitor Ștefan cel Mare s-a „înfruptat” odată…  Cine dorește a afla mai multe despre istoria acestor locuri poate citi cartea „Mileștii Mici – istorie, cultură și destine” a lui Manole Brihuneț. (G.V.G.)


„Anotimpurile poeziei lui Eminescu la Văratic”

„Cel mai mare scriitor român pe care l-a ivit până acum timpul”, aşa cum scria Nicolae Iorga în 1909, piscul romantismului de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, Mihai Eminescu, „Poetul Nepereche”, cum avea să-l numească George Călinescu, poetul care a dat măsura geniului creaţiei româneşti, ca valoare absolută, înscriindu-se, potrivit aprecierii lui Tudor Vianu, alături de Dante, Goethe, Shelley, Hugo, în galeria valorilor universale, este sărbătorit cum se cuvinte printr-o carte-document, o carte reprezentativă, binevenită, fidelă, în termeni proprii, Geniului Eminescu, de folos cititorului modern. O carte de excepţie, ce oferă posibilitatea de contact continuu cu ceea ce înseamnă „nevoia de cultură” şi de comunicare cu timpul culturii române, a văzut lumina tiparului cu binecuvîntarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, ediţie trilingvă – română, engleză şi franceză, străluminată de „Centrul Cultural Spiritual Văratic” şi Editura „Muşatina”. Emilia Ţuţuianu, psiholog, poet, editor, om de cultură, inginerul Dorin Dospinescu şi jurnalistul Victor Roncea, coordonaţi de stavrofora Iosefina Giosanu au încredinţat circuitului cultural naţional un ilustru album omagial, dedicat celor 170 de ani (2020) de la naşterea „Poetului Nepereche”, cu o prefaţă semnată de Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române. Traducerea textelor în engleză şi franceză este realizată de Mihaela Gheorghe, ilustraţia albumului – Cristina Nichituş-Roncea şi Dorin Dospinescu, Grafica – Constanţa Abălaşei.

„Un album despre Eminescu, la peste 170 de ani de la naşterea sa, despre Eminescu şi Veronica, despre Eminescu şi Creangă, despre Eminescu şi gura de rai moldavă, nu poate să fie decît o sărbătoare a spiritului… Centru Cultural Spiritual Văratic, locul în care s-a contopit cu pământul şi cu cerul Veronica Micle, prin maica stareţă, Stavrofora Iosefina Giosau şi doamna Emilia Ţuţuianu, ne încântâ şi ne descântă cu lumea lui Eminescu, surprinsă prin natura umană şi divină a mânăstirii. Din acest spaţiu sacru, viaţa şi creaţia scriitorului ni se dezvăluie în chipuri şi icoane, aşezate sub semnul eternităţii”, consemnează în grăitoarea prefaţă, academicianul Ioan- Aurel Pop.

Albumul omagial se deschide cu excursul motivaţional al IPS Ioachim, care centralizată ideea că Eminescu trebuie abordat prin prisma credinţei şi a evlaviei, ştiut fiind că „a îmbinat poezia şi cântarea poetică cu limba Cazaniilor şi a Bibliei”. IPS Ioachim ne îndeamnă să apelăm la poetul nostru naţional pentru a ne defini credinţa, cultura, neamul şi sufletul naţional. Continuînd lectura, vom putea descoperi texte capabile să purifice mintea şi sufletul, autorii, stavrofora Iosefina Giosanu, Emilia Ţuţuianu, Mihai Cimpoi, Ilie Bădescu, Nicolae Georgescu, Theodor Codreanu, Veronica Balaj, Dan Toma Dulciu, Petruş Andrei şi Gheorghe Simon, reuşesc să transfere textelor lumina ideilor proprii, devenind ei, înşişi, nişte mateini într-o acţiune de restituire, ce ţine exclusiv de o datorie de conştiinţă faţă de marele geniu Eminescu.

În manieră proprie, fiecare dintre autori, în mod pilduitor şi profund, axîndu-se pe ideea potrivit căreia, prin formele nepieritoare ale artei, omul reuşeşte să învingă vremelnicia existenţei sale şi chiar eternitatea timpului, au creat şi întreţin focurile prezente ale Fenomenului Eminescu, subliniind că Poetul Nepereche rămîne un Orfeu modern care, prin cîntecul lirei sale, va însufleţi veşnic moştenirea de preţ lăsată generaţiilor. O contribuţie aparte la realizarea volumul omagial este adusă de condeiul psihologului Emilia Ţuţuianu, care semnează nu mai puţin de şase texte, care vorbesc despre anotimpurile personalităţii lui Eminescu, devenită conştiinţă a culturii noastre, înscrisă de la sine în fiecare vîrstă, în fiecare generaţie, intrată în alcătuirea noastră pentru totdeauna. Volumul omagial „Anotimpurile poeziei lui Eminescu la Văratic” este îndemnul autorilor de a comunica adevărat şi sincer cu opera marelui poet naţional, îndemnul de a-l cunoaşte pe Eminescu în toate ipostazele: poet, traducător, om de cultură desăvîrşit. În ipostazele de publicist şi prozator şi, în dubla natură, de „gînditor la problemele ultime”, unde nu încape loc decît pentru elegia marii poezii, dar şi în ipostaza de om cu faţa spre realitatea timpului său, cu interes pentru istorie, pentru limba noastră, pentru realităţile economice ale timpului, pentru statistică, pentru lumea în „marginea ei”, pe care s-a străduit să o lumineze cu Luceferii şi cu arheii săi, încît Eminescu trebuie să fie astăzi mai actual decît oricînd.

Autorii ne transmit că întîlnirea cu Eminescu, „românul absolut”, cum îl numea Petre Ţuţea, trebuie să fie o chestiune de vibraţie naţională. Că trebuie să ne amintim nu doar în ceasul cardinal al naşterii şi morţii sale de „Atât de frageda Floare albastra” de pe „Lacul” înfiorat de undele nemuririi. Trebuie să batem mai des la curtea „Anotimpurilor eminesciene”, în conştiinţă cu ecuaţia elementară a „Dor”-ului de Eminescu, salvînd, precum autorii sus-menţionaţi, geniul de uitare, aşa cum pe Faust îl mîntuise nu credinţa sau isprava ştiinţifică, ci indurarea lui Greetchen. Pentru că trecerea geniului Eminescu prin lume a lăsat, ca şi trecerea lui Hyperion, o dîră de lumină în „cercul nostru strîmt”. Să ne bucură că în istoriografia eminesciană, autorii de la Centrul Cultural Spiritual Văratic au înscris încă o filă de neuitare din vredniciile lor cărturăreşti. Acest lucru dovedeşte că spiritul românesc a avut dintotdeauna şi are păstori buni şi este o cetate a unirii, a dragostei pentru cultura şi geniul naţional. Volumul omagial nu comportă o analiză literară, trebuie consemnat ca atare, apoi deferit cititorilor.

E o imensă satisfacţie să ţii în mîini o asemenea carte valoroasă, amprentată de creaţia marelui Eminescu. Satisfacţia de putere poate fi asemănătoare aceleia simţite de Goethe cînd a aflat despre isprava unui naturalist englez căruia i-a reuşit încercarea de a clasifica norii după „tipuri”. Nu vom trece cu vederea sporul de cultură al volumului de faţă, nici înţelesul originar, de document masiv care poate întregi conştiinţa culturală a neamului cu netăgăduite sporuri. Volumul omagial dedicat lui Mihail Eminovici este salutar pentru aceste timpuri culturale în pericol, cînd noile programe educative au venit din afară impregnate cu polei nefast, dar imperceptibil, cu rigori şi înjghebări inadecvate fiinţei naţionale, care îî ţin pe tineri legaţi, îi desprind de natura lor divină-creativă, de cultura şi tradiţia neamului.


Cu Lucian Blaga, la Viena…

„Toată presa era plină de înjurături la adresa României…” Este vorba de presa austriacă, iar constatarea aparținea lui Lucian Blaga, ajuns în capitala fostului imperiu hermafrodit pe post de consilier de presă la Legația României. Și mai consemna cu tristețe admirabilul poet și filosof ardelean: „Nici în acest ultim ceas al monarhiei, noi, românii, nu aveam nici un fel de ființă în conștiința imperiului”. Lucian Blaga era un excelent cunoscător al spiritului austriac și, înainte de a ajunge în „capitala valsului” în misiune diplomatică (perioada 1932-1935), el absolvise Facultatea de filozofie de la Viena, obținând titlul de doctor în filozofie în noiembrie 1920. Austria („acea mestecătură de evreu, german și slav”, „dușmanul dibaci al oricărei naționalități” – cum o portretiza Eminescu la vremea lui) se arăta deja ca „punctul cel mai sensibil de pe pielea continentului”. Și așa avea să rămână până în zilele noastre, un buboi fetid ce-a cuibărit, de-a lungul deceniilor, muscoaie de toate culorile. Cei avizați își amintesc, bunăoară, că în primii ani ai deceniului 80, din veacul trecut, România comunistă avea ca ambasador la Viena pe Octavian Groza, fiul acelui descreierat ardelean dr. Petru Groza (cap de oaie/ (care) dă tutunul fără foaie, cum se spunea în epoca lui de premier).

În acei ani, asociația „Unirea – Prietenii României în Austria” edita revista trimestrială „Luceafăr Nou”. (Nu insistăm asupra soiului de români… austrieci. Edificatoare este și numai caseta Colegiului de redacție…). Ce poate fi mai interesant, poate, decât faptul că întâmplările din decembrie 1989 îl găseau la Viena pe nimeni altul decât pe Marin Ceaușescu, fratele semianalfabetului conducător suprem al României… Era, de pe vremea lui Octavian Groza – l-am cunoscut, în redacția revistei România pitorească, unde venea să se întâlnească cu Pop Simion –, șeful Agenției Economice a României la Viena, unde își punea capăt zilelor pe 28 decembrie 1989. Ulterior, livrarea gratuită a subsolului României în folosul austriecilor (în prim-plan cu urmașii scoborâtorilor din sânul lui Avraam) nu reprezintă altceva decât o smintită legătură între cloaca turnantă de la Viena și ticăloșii de la București, jucați pe sfori de tot soiul de venetici, de sudiți, de rătăcitori pe pământ și prin stele mari. Ce reprezenta Austria pentru UE, când România a fost admisă în acest „club select”? Aceeași lume a borfașilor. Și atunci, și azi, și mâine. Să ne mai întrebăm cui îi este de folos prezența Austriei în UE?

Dar să ne întoarcem de unde am plecat. Lucian Blaga și-a început cariera diplomatică de consilier de presă la Varșovia, apoi au urmat Praga, Berna și Viena, ca să-și încheie misiunile diplomatice la Lisabona, unde a fost numit, prin decret regal, la 1 aprilie 1938, ministru plenipotențiar al României în capitala Portugaliei. Nu era, în perioada interbelică, singurul mare scriitor care a slujit România pe calea diplomației (atașați de presă, în special). Să ni-i amintim, bunăoară, pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu. Știți, desigur, cine este actualul (?) ambasador al României la Viena. Un fel de cocotă care, cel mult, ar putea produce sânge în balegă, cum spun țăranii. Oricum, orice comparație cu cei pomeniți înaintea lui este totalmente neavenită…

În rest, cât ne vom înstări mentalitatea și comportamentul de slugi, disprețul și lăcomia patologică a Vienei vor mușca la fel de sălbatec din demnitatea și ființa materială și spirituală a României. Așadar, dragi români – ardeleni, mai cu seamă – nici o vacanță care să nu nimerească Austria…

Explicație foto: Viena, 1933 (de la stânga la dreapta) – Nicolae Titulescu (ministrul Afacerilor Străine, în trecere prin capitala Austriei), Caius Brediceanu (trimis extraordinar și ministru plenipotențiar – cumnatul lui L. Blaga); Raoul Bossy (consilier de legație) și Lucian Blaga – consilier de presă (în rândul din spate)


Stabilitatea și pastila fericirii…

În romanul „Minunata lume nouă” al lui Huxley, din 1938, omul este dezumanizat treptat și sigur, în numele stabilității și al progresului. Controlorii lumii minunate și noi acționează cu disperare contra oricărei schimbări, de teamă că schimbarea ar submina stabilitatea. Individualitatea și natura umană sunt suprimate. Ființele supuse acestui proces de aplatizare și diluare în mulțime sunt private de orice emoție, prin consumul permanent de pastile de fericire (soma). Singura emoție care le este permisă: fericirea chimic indusă. Toată comunitatea are roluri fixe, imposibil de schimbat. Nimeni nu are voie să își depășească în vreun fel condiția prestabilită – nu există ascensor social în mușuroiul de furnici. Nu există proprietate, nu există cariere profesionale, nu există concurență. Iubirea și compasiunea sunt interzise. Nu există nici măcar cupluri legate afectiv – toată lumea poate să aibă oricând, orice partener sexual dorește. Reproducerea nu se realizează pe cale naturală, ci în ferme unde se fabrică la infinit clone ale acelorași persoane nesimțitoare care au intrat în experiment cândva, la originea minunatei lumi noi. Evident, nu există familie (formată din tată, mamă, frați, surori, bunici). Iubirea familială este considerată cea mai rea emoție, căci este cea mai puternică și, deci, dăunează stabilității. Pentru a combate tentativele de legare a unor relații bazate pe compasiune, copiii sunt „educați” încă de la vârste fragede să se angajeze în relații sexuale libere. Copiii sexualizați de la vârste fragede sunt privați de orice șansă de a înțelege vreodată adevăratul sens al iubirii și al compasiunii.

Copiii sunt programați să fie supuși și să accepte să fie captivi ai mușuroiului stabilității prin sistemul de educație. De fapt, sistemul de educație nu este un loc unde copiii să capete informații și să învețe cum să trăiască. Este un loc unde copilul este programat, încă de la vârsta de bebeluș, să se comporte conform planului controlorilor.

Este un truism să spui că cei mai vulnerabili la manipulare sunt copiii. Controlorii minunatei lumi noi utilizează inocența copiilor pentru a alimenta permanent roțilele programării mentale prin mașina de golit pe dinăuntru pe care ei o numesc societate. Guvernul utilizează chiar hipnopedia, un tip special de programare care se desfășoară în somn, deci chiar și visele sunt programate și manipulate. În cazurile frecvente în care omul dă semne că ar putea să redevină natural și să iasă din canoanele programării, guvernul utilizează terapia de șoc pentru a-l readuce la stare stabilă și… fericită. Emoțiile sunt combustibilul motorului care îl conduce pe om să acționeze pe aripile unui vis sau în virtutea unei credințe, a unei pasiuni, a unui mit ori a încrederii în ceilalți oameni și în viitor. Emoțiile sunt resorturi individuale, irepetabile, care îl influențează copleșitor pe om. Nicio forță exterioară mundană nu poate fi prea mare emoționalitatea unui om. Tiparele sunt inaplicabile emoțiilor. De aceea, pentru predictibilitate și stabilitate trebuie suprimate. Chiar și supunerea și sclavia sunt generate de emoții, cum ar fi frica sau speranța unui beneficiu ulterior. De aceea, trebuie eliminate prin pastilele de fericire (soma). Emoțiile pot cauza neplăceri, dezordine, instabilitate, libertate și, în consecință, sunt interzise, pentru că ar răpi șansa clonelor fericite de a trăi veșnic tinere și fericite – „hapilly ever after”… Stabilitatea poate fi atinsă și menținută dacă toată lumea arată și gândește la fel. Exact ca roboții sau ca avatarurile digitale.

De aceea, literatura este interzisă – narațiunea este modul cel mai simplu în care omul poate învăța, întrucât pune informația într-un context emoțional și cronologic, evocând istoria și anticipând viitorul, prin ideal și visare. Dar fiecare simte lumea și timpul diferit. Istoria este interzisă, căci poate determina omul să își pună întrebări despre ceea ce este și ceea ce poate deveni. Religia este, de asemenea, interzisă, întrucât credința într-o realitatea transcendentală, într-o ființă mai înaltă care a creat lumea după chipul și asemănarea sa, poate naște ideea de libertate. Dacă Dumnezeu este responsabil cu crearea lumii, toți avem vocația de a reveni în dimensiunea Sa, iar asta ne face liberi față de servituțile și automatismele lumii de azi și de aici, adică mundanului. Nu poate exista niciun stăpân al lumii materiale și niciun controlor al cărnii sau al minții de vreme ce există posibilitatea mântuirii și a ascensiunii într-o lume mai bună, unde toți suntem liberi. Dar clonele nu sunt creații ale lui Dumnezeu, ci ale omului care a vrut stabilitatea și fericirea artificială eternă. Toate clonele sunt amalgamate într-o mulțime de ființe fără chip, fără voce și fără suflet, în numele stabilității și al progresului. Ele nu pot concepe și trăi credința. Era să uit – clonele sunt permanent menținute în stare de distracție și de petrecere, pentru a fi împiedicați să vadă și să gândească ceea ce se întâmplă în jurul lor, în fața ochilor lor, la doi pași de urechile lor. De fiecare dată când apare o scânteiere de individualitate sau o întrebare, clonele sunt obligate să înghită o pastilă de calmare și fericire (soma). În Minunata lume nouă nu există război, boala e rară, decesele nu contează. Nici conflict social nu pare să existe. Dar merită? Priviți prețul acestei stabilități și al progresului: iubirea, libertatea, familia, istoria, credința și arta au dispărut.
De ce am pus în pagină aparent plicticoasele remarci de mai sus?

Pentru că această distopie nu este la distanță de sute de ani de noi. Este la doi pași de noi. Această distopie este azi, este aici. Stabilitatea a devenit nouă doctrină politică. Progresul, noua religie. Ultra-bogații lumii aleargă după nemurire, fie prin tehnici de prelungire a vieții, fie prin tehnologii de auto-clonare, timp în care, cu continente de bani sustrași de la noi, oamenii de rând, își construiesc buncăre atomice care să îi salveze de apocalipsă (regizată chiar de ei înșiși). Rețelele de socializare și platformele de vânzări ne-au transformat în „produse predictive”. Ne cunosc mai bine decât ne știm noi înșine și, de aceea, nu doar că ne consideră previzibili și stabili – ei ne și supun unui permanent proces de (re)modelare, ca pe niște figurine de plastilină.

Și, să nu uit, stăm pe smarphone sau în alt mod în lumi digitale și pe rețele de socializare unde așteptăm cu înfrigurare să vedem câte like-uri am mai primit în ultimele 15 secunde. Am ajuns toți suspecți de boală și de depresii – deci, trebuie să ne îndopăm cu pastile de calmare și de fericire, iar periodic să ne „imunizăm” cu tot felul de seruri experimentale. Nu este nevoie doar de soma – îngurgităm munți de pastile de ucis durerea și de antibiotice care nu ne mai vindecă de nimic. Copii nu mai sunt educați în școli, ci sunt programați să ajungă roțițe ale mecanismului de supunere și manipulare pe care încă o numim societate. Consumatori. Personaje ale jocurilor online și avataruri ale lumilor digitale. Educați sexual de la cinci-nouă ani, programați să devină mâine bărbat, poimâine copac, răspoimâine pisică. Destinați să fie plante în ghiveciuri cu rotile, care pot fi mutate oriunde este nevoie de ei ca decor, căci nu au rădăcini înfipte în pământ. Entități fără chip, fără nume, fără număr, fără viitor. Familia este descurajată, la fel și natalitatea. Tradiția, cultura și credința sunt declasate ca „medievale”. Arta devine un instrument de deconstrucție a omului, de demolare, pentru a fi reconstruit „mai bine”. Națiunea și sentimentul de apartenență sunt dezavuate și blamate. Iar libertatea redevine o excepție, combătută, paradoxal, în numele „libertății” lucrătorilor stupului, aflați sub controlul permanent al viespiei malefice care se declară regină… Totul, în numele stabilității și al progresului… Iată de ce trebuie neapărat, dar neapărat, să asigurați stabilitatea acestei minunate lumi noi pentru cel puțin 30 de ani de acum încolo supunându-vă și înghițind de bună voie soma.


O nouă lovitură pentru pensionari…

Suntem în plină campanie electorală, anul în care cele două partide aflate mână în mână la dărâmare, căreia ele îi zic guvernare, au promis marea cu sarea, dar de fapt fac tot posibilul să evite reacția și efectele votului real, dându-și mâna, comasând alegerile, căutând variante de supraviețuire la butoane, pentru că simt, știu că oamenii s-au săturat de ei. Din păcate chiar și cei care nu îi mai vor nu au variante de a scăpa de ei, pentru că: – nu există efectiv alte variante. Celelalte partide care mai contează ar fi UDMR, PMP, USR, AUR și, poate dacă va reintra în joc, UNPR. Niciunul din ele nu reprezintă o opțiune; – niciun alt partid din cele enumerate mai sus nu are posibilitatea să formeze o majoritate, fără cel puțin PSD sau PNL și eventual un alt partid balama; – toate mijloacele și frâiele se găsesc în mâna celor din PNL și PSD, plecând de la ministere, la servicii, justiție, comisie electorală, CCR. Vă amintiți, sper cum a întors Zegrean, într-o noapte, votul a șapte milioane de oameni când cu suspendarea lui Băsescu, cum Ponta umbla prin Africa ca să nu-l întrebe oamenii „de ce?”; – românii, cei de jos, loviții, s-au obișnuit cu jugul, s-au obișnuit cu pomenile, s-au obișnuit cu lanțul la gât, cu statul în casă, cu urmărirea circului la tv, cu scârba, lehamitea, cu comentariile pe facebook; – mulți realizeză această stare de fapt și ca urmare nici nu se vor mai prezenta la vot, li se pare mai ușor, mai la îndemână să boicoteze votul, decât să se organizeze, să iasă în stradă, să dea cu ei de pământ, să taie de pe liste toți candidații partidelor abonate la guvernare și să găsească pe lista de vot măcar un om care să nu fie amestecat în mocirla politică. E și aceasta o lașitate mascată. Și partidele știu asta, pe ele absenteismul le avantajează, pentru că una e să obții 30 la sută din 12 milioane de alegători prezenți la vot și alta din 2 milioane. Așa că dacă cineva crede că partidele aflate la putere își doresc cu adevărat ca oamenii să iasă la vot, se înșeală, ele de fapt dansează de bucurie și pentru a obține această rețetă, își permit să facă orice, chiar dacă declară contrariul.

Bunăoară actuala guvernare s-a lăudat că anul ăsta vor crește pensiile. Când au acordat indexarea de 13,8 la sută, s-au lăudat că au majorat pensiile. Nu au majorat nimic, aia nu e majorare, e o palidă încercare de a acoperi o parte din inflație, care a fost mult mai mare în realitate, dar acoperirea respectivă a fost „recuperată” de guvern prin impozitul progresiv. Dar pentru că nu au reușit nici așa să „echilibreze bugetul” au avut grijă să inițieze un proiect de lege care va readuce o nouă (veche) taxă, de zece procente pentru pensiile mai mari de 4.000 lei.

Așa că în timp ce vorbeau despre indexare și creșterea pensiilor, în Senat, pe 16 noiembrie 2023 se introducea în procesul legislativ o „Propunere legislativă pentru modificarea art.155 din Legea nr.227/2015 privind Codul fiscal”, pe numele de botez L754/2023, prin care se reintroduce CASS pentru o parte din venituri obținute din țară și din afara țării. Deci domnilor nu le mai ajung taxele românilor din țară, acuma îi urmăresc și pe cei care lucrează afară, neangajați ai statului sau firmelor din România. Nu vă întrebați cum vor reuși, vor avea ei grijă să își scoată banii și din piatră seacă. Oricum sunt mână în mână cu U.E. care reintroduce „fumăritul” căruia îi spune „taxa pe carbon” de fapt taxa pe oxigenul pe care îl inspirăm, căci nu mai pot să respire ei din cauza noastră. O să ajungem să ne dorim să fi trăit în evul mediu, atunci erau mai puține biruri pe spinare de vită furajată și nici nu te obliga nimeni să mănânci viermi, te mâncau ei pe tine.

Așadar guvernul și-a propus să reintroducă CASS, o mică taxă de zece la sută, pentru „o parte” din veniturile care depășesc 4.000 lei. Care nume? Iată-le: – venituri din salarii şi asimilate salariilor, definite conform art. 76; – venituri din pensii, definite conform art. 99, pentru partea care depăşeşte suma lunară de 4.000 lei; – venituri din activităţi independente, definite conform art. 67; – venituri din drepturi de proprietate intelectuală, definite conform art. 70; – venituri din asocierea cu o persoană juridică, contribuabil potrivit titlului II sau titlului III, pentru care sunt aplicabile prevederile art. 125; – venituri din cedarea folosinţei bunurilor, definite conform art. 83; – venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură, definite conform art.103; – venituri din investiţii, definite conform art. 91; – venituri din alte surse, definite conform art. 114.

Indemnizațiile de parlamentar nu intră în discuție.

De reținut faptul proiectul a fost iniţiat de un grup parlamentari, 15 din PNL, 1 din UDMR şi șase neafiliaţi (Bp.659/2023). Așadar, „PNL-ul e fruncea!”. Să nu înțeleagă cineva acuma că PSD-ul se pune contra, Doamne ferește, ei vor vota dar nu au fost invitați la masă. Până în acest moment, proiectul a primit avizul pozitiv de la: Consiliul Legislativ, Consiliul Economic și Social, Comisia pentru Drepturile Omului, și aviz negativ de la guvern. Se pune întrebarea cum a dat Consiliul Legislativ avizul, când acum 2 ani, OUG 130/2021 a fost declarată neconstituțională prin Decizia 650/2022 pe textul privind introducerea CASS pentru pensii? De fapt prima întrebare ar fi cum de au mai încercat să inițieze o nouă lege pe acest subiect? Uite că au îndrăznit, pentru că pe ei îi interesează efectul imediat, adică să facă rost urgent de bani, chiar dacă legea va fi apoi atacată la CCR și (probabil) respinsă căci atacarea și respingerea va dura, în timpul ăsta ei vor face rost de bani, chiar dacă apoi îi vor da înapoi, cum s-a întâmplat în anul 2023. O decizie a CCR poate să vină și după 4 ani nu? Nu uitați că motivarea pentru OUG 59 nu a apărut nici acuma deși au trecut deja mai bine de două luni.

Pe de altă parte, având în vedere bunele relații de colaborare dintre Guvern și CCR ai căror judecători sunt aleși de partide, nu ar mira pe nimeni, având jurisprudența și experiența atâtor decizii CCR care s-au dat cap în cap, să ne trezim că de data asta aceeași prevedere va fi avizată favorabil de CCR pe motiv că … emisiile solare au fost mai puternice în 2024 decât în 2022, deci legea este emisă în condiții diferite. Iată însă ce spunea CCR acum doi ani: 51 – „Curtea constată că reglementarea contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru persoanele fizice care au calitatea de pensionari în privința pensiilor lor este o măsură care conduce în mod implicit la diminuarea pensiilor respective. Or, diminuarea cuantumului pensiei, fie ea contributivă sau de serviciu, cu sume de bani considerabile afectează dreptul la pensie privit lato sensu.

Dacă în jurisprudența Curții s-a statuat deja că suspendarea plății pensiei (indiferent că pensia este contributivă sau de serviciu) pe perioada realizării unor venituri de altă natură constituie o afectare a dreptului fundamental la pensie, cu atât mai mult diminuarea pensiei prin prelevarea unei contribuții (fie și ea direcționată către bugetul FNUASS) pe o perioadă nedeterminată în timp (practic permanentă) reprezintă o afectare a acesteia. Rezultă, astfel, că ordonanța de urgență nu poate diminua cuantumul pensiei aflate în plată, nici prin instituirea de impozite, nici prin instituirea de alte contribuții, pentru că o asemenea măsură conduce la o diminuare inevitabilă a cuantumului pensiei. Or, afectarea dreptului fundamental la pensie se poate realiza prin cel puțin două modalități: încetarea sau suspendarea plății pensiei și diminuarea cuantumului său. În măsura în care Guvernul apelează prin intermediul ordonanței de urgență la unul dintre aceste două elemente afectatoare ale dreptului, respectiva măsură afectează dreptul la pensie prevăzut de art.47 alin.(2) din Constituție, fiind, astfel, contrară art.115 alin.(6) din Constituție; 52 – În consecință, Guvernul, impunând prin ordonanță de urgență plata unei contribuții de asigurări sociale de sănătate pentru persoanele fizice care au calitatea de pensionari în privința pensiilor care depășesc 4.000 lei, a încălcat art.115 alin.(6) din Constituție, cu referire la interdicția de a afecta drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, în speță, dreptul la pensie – prevăzut și garantat de art.47 alin.(2) din Constituție”.

Orice alt comentariu este de prisos, trăim într-o țară în care nu se mai respectă nicio lege, pentru că legiuitorii sunt nelegiuiți. Deocamdată legea se află în Senat, ar mai trebui să primească avizul Comisiilor pentru Muncă, Buget Finanțe și Apărare. Termenul pentru depunerea amendamentelor și pentru avizul comisiilor a fost 7 februarie, terment expirat. Termenul de adoptare tacită este de 45 de zile, și se calculează de la data de 28.12.2023. Termenul se împlinește la data de 11 martie 2024. Și ca să înțeleagă toată lumea cum e cu politicienii ăștia, iată două declarații date de conducerea PNL în 2023: ;- Pe data de 17 decembrie parlamentarii PNL propuneau un amendament la Legea Bugetului, prin care „în vederea întăririi disciplinei financiare şi a asigurării predictibilităţii politicii fiscale, este necesară introducerea în Legea bugetului de stat pentru anul 2024 a unei prevederi exprese şi explicite privind menţinerea unui nivel predictibil de impozitare. Acesta reprezintă şi un principiu enunţat şi asumat de către Guvernul României şi de către Ministerul finanţelor, că pe parcursul anului 2024 NU se introduc impozite, taxe sau contribuţii obligatorii noi, NU se majorează cele existente şi nici nu se lărgesc bazele de impunere, NU se elimină şi NU se reduc facilităţi existente – condiţie esenţială pentru a asigura o creştere economică solidă şi pentru a proteja antreprenorii români şi puterea de cumpărare a populaţiei”; – În 18.07.2023, Rareș Bogdan declara: „PNL nu doreşte introducerea niciunei taxe noi. Este o promisiune făcută de această coaliţie, cum ne-a reamintit şi preşedintele României, că nu va introduce taxe noi ci din contră, această coaliţie care a fost construită cum a fost construită nu trebuie să facă altceva decât reforme, absorbirea banilor din PNRR şi a banilor europeni”.

Cât durează și contează declarațiile, se poate observa. În noiembrie 2023 era deja introdus în Parlamentul Proiectul pentru reintroducerea CASS, deci între cele două promisiuni.


De la războiul politic la politica războiului…

Politica este un proces prin care se iau decizii și se gestionează afacerile publice pentru a ghida sau influența conduita și deciziile unei comunități sau a unei națiuni. Ea include activități cum ar fi guvernarea, administrarea, formularea de politici publice, precum și emiterea de legi în favoarea acelei națiuni. Scopul principal al politicii este de a organiza și controla resursele și puterea într-o societate pentru a atinge obiectivele și prioritățile stabilite de către decidenți politic. Politica este atractivă pentru mulți oameni din mai multe motive. Unele dintre aceste motive ar putea include puterea. Mulți oameni sunt atrași de politica pentru că le oferă posibilitatea de a obține putere și influență în societate. Fiind implicați în politică, aceștia pot lua decizii care afectează viețile altora și pot contribui la modelarea direcției unei comunități sau a unei națiuni. Alți oameni sunt motivați să se implice în politică pentru a face schimbări pozitive în societate și pentru a îmbunătăți condițiile de trai pentru toți membrii acesteia. Implicarea în politică poate oferi oamenilor o platformă pentru a-și exprima și a-și susține drepturile și valorile personale, precum justiția, egalitatea, drepturile omului și protecția mediului înconjurător. Oamenii sunt interesați de problemele și dezbaterile publice și doresc să contribuie la găsirea soluțiilor pentru acestea prin intermediul activităților politice. Sunt doar câteva motive pentru care politica este atractivă pentru mulți oameni, dar există multe alte motive individuale și variate care determină implicarea și interesul în această sferă a activității umane.

Politicienii care au dus țările spre război au fost adesea caracterizați de acțiuni și decizii care au amplificat tensiunile internaționale, au ignorat diplomația, au promovat agresiunea sau au urmărit propriile interese și ambiții politice în detrimentul păcii și securității. Motivele ar fi: ideologii extremiste, dorința de expansiune teritorială sau control politic, rivalități istorice sau conflicte interne. Politicienii care apelează la război pot fi motivați de dorința de a-și consolida puterea și controlul asupra țării și a regiunii.

Sunt politicieni care promovează naționalismul extremist și pot alimenta sentimente de superioritate prin conflict cu alte state, ducând la escaladarea tensiunilor și a conflictelor. Lipsa de respect pentru drepturile omului și democrație. Politicienii autoritari care își ignoră proprii cetățeni și încalcă drepturile omului pot aduce țara pe drumul unui război sau conflict. Politicienii care adoptă o poziție arogantă și refuză să negocieze sau să găsească soluții pașnice la conflictele internaționale pot agrava situația și pot duce la escaladarea violenței. Politicieni responsabili, unde mai găsim? Politicieni care să acționeze în interesul comun al poporului și al păcii, evitând acțiunile care pot duce la suferință și distrugere în rândul populației lor și a altor națiuni.

Greu cu politica aceasta, greu cu acești politicieni care impun politica bățului prin gard pentru a motiva setea lor de: sânge, putere, bogăție. Cum luptă politicienii noștri pentru pace, când ei rostesc doar cuvântul război? Albert Einstein, faimosul fizician și om de știință, a rostit mai multe citate și gânduri referitoare la pace în timpul vieții sale. Unul dintre cele mai cunoscute citate atribuite lui Einstein despre pace este următorul: „Pace nu este doar absența războiului; este respectarea, încrederea și cooperarea”. Einstein a pledat pentru pace și înțelegere între oameni, și a subliniat importanța resurselor dedicate educației și cooperării internaționale pentru menținerea păcii în lume. Ideile lui Einstein despre pace au rămas valabile pentru mulți oameni de-a lungul timpului.

De curând am văzut filmul produs de Netflix „Einstein und die Bombe”. Marele profesor care a fost un pacifist convins, nu a avut nici-un rol în fabricarea bombelor atomice. Singurul rol al dânsului a fost că a scris președintelui american o depeșă prin care sugera că Germania era avansată în elaborarea unei super-bombe, pentru aceasta a fost supărat toată viața. Formula lui „F=mc la pătrat” demonstra că se poate construi așa ceva. În 1955 când la radio a venit acest anunț, a plâns: „Prima bombă atomică a vestit sosirea unei ere bulversate. Dintr-un singur foc, orașul japonez Hiroshima, și șaptezeci de mii de bărbați, femei și copii au fost anihilați. În ultimii ani magistralul eveniment a fost pus sub lupă. A fost bomba un preț acceptabil pentru pace?”… Dar s-a întâmplat, chiar și pilotul avionului care a lansat acele bombe a rămas cu traume psihologice toată viața. Să sperăm că nu se mai poate întâmpla, să sperăm că politicienii și rațiunea nu mai repetă aceste greșeli.


Numărul 661

Descarcă PDF


Record național de scufundare în Izbucul Ibzândiș din Munții Pădurea Craiului (jud. Bihor)

O echipă de scafandri din cadrul Serviciului Public Județean Salvamont-Salvaspeo Cluj a stabilit un nou record național de scufundare într-o peșteră inundată, atingând cota de – 129 metri adâncime, în Izbucul Ibzândiș din Munții Pădurea Craiului, județul Bihor, acum la început de an 2024. Acest izbuc este considerat unul emblematic în speologia din România: aici se realizează explorări de mai bine de jumătate de secol. Izbucul Izbândiș este cel mai adânc izbuc din România și se află în munții Pădurea Craiului în extremitatea de sud-vest a comunei Şuncuiuş. Cursul de apă debuşează dintr-un sifon ce formează la ieşire un lac de culoare albastru turcoaz, aflat pe dreapta văii, la baza unui abrupt în care se înscrie peştera cu acelaşi nume. Din nefericire, Izbucul Izbândiș are o poveste tristă, pentru că în acest loc și-a pierdut viața în anul 1984, la adâncimea de -40 de metri unul dintre cei mai mari speologi și scufundători ai acelui timp, Gabor Halasi. Cea mai mare parte a acestui sifon (241 m), se pare că a fost parcursă de Gabor Halasi în 1984 când, din motive necunoscute nu s-a mai întors, corpul său neînsufleţit a fost găsit, după lungi şi anevoioase căutări, la o depărtare de 200 m de la intrare. În anul 2014, speologii au pus o placă comemorativă în acest izbuc în memoria acestuia. Scafandrii speră că această placă montată în adâncuri va rezista în timp, astfel că toți cei care se vor scufunda în Izbucul Izbândiș să își amintească de speologul orădean. Până nu demult, apele acestui izbuc reprezentau o importantă sursă de energie pentru punerea în funcţiune a unor joagăre şi mori ţărăneşti, ce se aflau în lungul văii, iar în prezent, ca şi în trecut, ele servesc la alimentarea cu apă a gospodăriilor din apropiere, respectiv din Şuncuiuş.

Echipa ce a „atacat” vechiul record a fost format din trei scafandri (Cristian Irimieș și Flaviu Pop – echipa de vârf și Ciprian Man – sprijin) și a reușit doborârea fostului record de – 121 metri din același izbuc (record ce data din anul 2022), depășind restricția (strâmtoarea) de la această cotă. La adâncimea de 129 metri, scafandrii au descoperit o zonă în care galeria se îngusta și din pricina penalizării de decompresie pe care o aveau la acel minut, scafandrii au decis să se întoarcă. Ei au constatat că peștera continuă descendent, oferind provocări de explorare viitoare. Scafandrii din cadrul Serviciului Public Județean Salvamont-Salvaspeo Cluj, entitate aflată în subordinea Consiliului Județean Cluj, au efectuat, în ultimele luni, mai multe ture de explorare în Izbucul Izbândiș, ca parte a procesului de pregătire continuă pentru intervențiile din lacurile montane din județul Cluj, cunoscute pentru condițiile dificile de scufundare (adâncime și vizibilitate). Pe parcursul acestor ture, scafandrii au reușit cartarea, în premieră, a acestui izbuc.

O scufundare într-o peșteră inundată la astfel de adâncimi necesită o pregătire extrem de minuțioasă: • calculul și pregătirea amestecului de gaze pentru respirat – de remarcat că o scufundare la asemenea adâncimi necesită o perioadă de până la câteva ore în care scafandrii trebuie să rămână în apă pentru decompresie, adică restabilirea echilibrului de gaze din organism pentru revenirea la presiunea atmosferică normală; • calcularea și pregătirea surselor de energie electrică pentru aparatura subacvatică (scutere, dispozitive de iluminat, etc.) și pentru încălzirea costumului de scufundare (apa nu are mai mult de nouă grade Celsius); • pregătirea și instalarea firului ghid (lungimea firului a fost de 425 metri, amarat în 86 de puncte), obligatoriu pentru orientarea într-o peșteră inundată.

Izbucul Ibzândiș rămâne încă o atracție pentru scafandrii speologi ce doresc să vadă până unde ne „deschide” pământul tainițele sale. Din ce în ce mai dificil și mai îngust, tunelul carstic are încă „porțile deschise”, spre bucuria celor de caută să atingă punctul terminus. (G.V.G.)


„Samurai. Legendele Japoniei” – stampe japoneze şi statui cu samurai

Colaborările instituțiilor noastre muzeale cu partenerii lor externi fac să fie diversificată oferta acestora dedicată publicului vizitator. După colaborări interesante ale muzeelor din Banat, sau din Capitală, iată că Muzeul Naţional Brukenthal din Sibiu ne oferă expoziţia „Samurai. Legendele Japoniei” care va fi deschisă în 21 februarie, la ora 11.00. „Muzeul Naţional Brukenthal continuă cel mai amplu proiect expoziţional din ultimii ani din ţara noastră – promovarea stampei japoneze. Începând din 2018, colaborarea cu Ambasada Japoniei în România, cu FITS şi colecţia privată a avocatului George Şerban a dus la organizarea în România a 17 expoziţii de stampe japoneze. A fost organizată la Sibiu, Bucureşti, Braşov, Timişoara, Iaşi, Galaţi, Oradea, Suceava şi în alte oraşe din România, atrăgând un număr impresionant de 450.000 de vizitatori. Curatoriate de subsemnatul, unele expoziţii tematice cu stampe japoneze au fost organizate în premieră în România şi Europa de Est: stampe japoneze din perioada Meiji, stampe japoneze din perioada Edo cu temele Kabuki, Bijin Ga, Peisaje, Shunga şi istorie. În ultimii ani, Ziua Împăratului Japoniei era sărbătorită în România şi prin expoziţiile cu stampe japoneze. Lucrul acesta îl facem şi în acest an la Sibiu prin sărbătorirea Zilei Împăratului Japoniei prin această premieră expoziţională – stampe japoneze şi statui cu samurai. De asemenea, avem deosebita onoare ca la acest eveniment să participe ES Domnul Katae Takashi, Ambasadorul Japoniei în România, începând din luna ianuarie 2024”, a declarat Alexandru Constantin Chituţă.

„Ne bucurăm că ne alăturăm într-un proiect atât de frumos la aniversarea Zilei Majestăţii Sale Împăratul Japoniei, Muzeului Naţional Brukenthal, unul dintre marile muzee ale României şi Europei. Suntem la a 17-a colaborare, iar această expoziţie unică în peisajul cultural românesc ilustrează ceea ce înseamnă cu adevărat samuraiul în istoria Japoniei. Mulţumim organizatorilor pentru acest cadou minunat oferit publicului şi specialiştilor, dar mai ales iubitorilor de dialog între cele două culturi importante, română şi japoneză. Mulţumim, de asemenea, colecţionarului George Şerban, mare iubitor al culturii japoneze, care pune la dispoziţie aceste stampe. Transmitem Majestăţii Sale Împăratul Japoniei urările noastre de sănătate, bucurie şi viaţă lungă! Transmitem urările noastre de bine tuturor reprezentanţilor Japoniei în România şi tuturor partenerilor noştri! Ne dorim să continuăm să naştem împreună proiecte importante pentru bucuria publicului, cel care este raţiunea noastră de a fi!”, a transmis și Constantin Chiriac, preşedintele FITS. Elita militară a dominat politica, economia şi politicile sociale japoneze între secolele al XII-lea şi al XIX-lea. Cunoscuţi sub numele de „bushi” sau mai ales de „samurai”, aceşti războinici, care au apărut pentru prima dată în înregistrările istorice ale secolului al X-lea, au ajuns la putere iniţial prin priceperea lor marţială – în special, erau experţi în tir cu arcul, manevrarea sabiei şi călărie. Cerinţele câmpului de luptă i-au inspirat pe aceşti oameni să preţuiască virtuţile curajului şi loialităţii şi să fie foarte conştienţi de fragilitatea vieţii.

„Bushido” înseamnă „Calea Războinicului” iar acest concept a fost în centrul credinţelor şi conduitei samurailor. Filosofia lui Bushido este „eliberarea de frică”. Însemna că Samuraiul şi-a depăşit teama de moarte. Aceasta i-a dat pacea şi puterea de a-şi sluji stăpânul cu loialitate şi chiar de a muri, dacă este necesar. „Datoria” era o filozofie primară a samurailor. Samuraii au devenit în cele din urmă o clasă în sine între secolele al IX-lea şi al XII-lea d.Hr. Aceştia erau numiţi Samurai (cavaleri-reţinători) şi Bushi (războinici). Unii dintre ei erau înrudiţi cu clasa conducătoare, iar alţii erau angajaţi. Ei au acordat loialitate completă Daimyo-ului lor (proprietari feudali) şi au primit în schimb pământ şi poziţie socială. Fiecare Daimyo şi-a folosit Samuraiul pentru a-şi proteja pământul şi pentru a-şi extinde puterea şi drepturile pe mai multe pământuri. Samuraiul a devenit în timp expert în lupte. A practicat lupta înarmată, dar şi cea neînarmată. Samuraiul timpuriu a pus accentul pe lupta cu arcul şi săgeata. Ei au folosit săbiile doar pentru luptă strânsă şi pentru a-şi decapita inamicii. Bătăliile cu mongolii de la sfârşitul secolului al XIII-lea au dus la o schimbare în stilul de luptă al samurailor. Au început să-şi folosească mai mult sabia şi, de asemenea, au folosit mai mult suliţele şi naginata. Naginata este o armă japoneză asemănătoare unei săbii cu mâner lung ca de suliță. Aceste arme erau folosite în Japonia feudală de către samurai (cavaleri japonezi), ashigaru (soldați japonezi), dar și de sohei (călugări budiști războinici).

Samuraiul s-a schimbat încet de la lupta călare la lupta pe jos. Cu toate acestea, stăpânirea artelor războiului nu era deloc suficientă. Pentru a-şi atinge şi menţine bogăţia şi poziţia, samuraii aveau nevoie şi de perspicacitate politică, financiară şi culturală. În contrast cu brutalitatea profesiei lor, mulţi lideri ai guvernului militar au devenit indivizi extrem de cultivaţi. În perioada Edo (1615-1868), cultul războinicului, „bushido”, a devenit oficializat şi s-a dezvoltat un cod de comportament idealizat, concentrat pe fidelitatea faţă de stăpânul şi onoarea cuiva. Samuraii din această perioadă au moştenit estetica şi practicile tradiţionale ale predecesorilor lor şi, prin urmare, au continuat relaţia aparent paradoxală dintre cultivarea – artelor războiului şi ale culturii – care i-a caracterizat pe marii războinici ai Japoniei. O lume misterioasă ce ne fascinează prin originalitatea sa, o lume care ne atrage prin filosofia sa, prin depășirea limitelor dintre viață și moarte, vă așteaptă să o vizitați! (G.V.G.)


Optimizările fiscale… la alții!…

Am participat ,recent, în Washington, la o dezbatere pe politici publice de fiscalitate organizată de organizația non-guvernamentală „American for tax Reform”, la dezbatare fiind prezente și delegații din șase state membre ale UE. Printre altele, am reținut că șapte state ale federației americane nu au deloc un impozit pe profit sau pe dividende (income/dividend tax). În această categorie, Texas și Florida sunt cele mai dezvoltate și dezirabile (companiile își mută afacerile acolo, din motive de optimizare fiscală). Și Nevada este în această categorie, ceea ce este foarte interesant din perspectiva faptului că acolo, la Las Vegas, este capitala mondială a jocurilor de noroc și a divertismentului. Există, de asemenea, 13 state cu un impozit unic, fix, care nu depășește șase la sută. Restul statelor federației au impozite progresive. Cel mai mare (și mai evitat) impozit pe profit este în California (13,3 la sută). Al doilea cel mai mare este în New York (10,9 la sută). Există, de asemenea, taxe pe vânzări (ceva similar tva – ului), stabilite de fiecare stat membru, dar această taxă nu depășește șase la sută.

Întrucât politica fiscală este în competența exclusivă a statelor membre ale federației, există o competiție acerbă între ele pentru a atrage investiții, capital și forță de muncă înalt calificată. Potrivit lui Grover G. Norquist, competiția fiscală între state este necesară pentru a se putea obține cea mai bună administrație de stat la cele mai mici costuri, adică la cele mai mici taxe. Pentru o asemenea filosofie, cetățenii europeni trebuie să înțeleagă faptul că taxele, impozitele și contribuțiile lor sociale sunt costuri ale funcționării statului, costuri care ne dau dreptul să pretindem de la stat serviciile sociale, solidaritatea socială și sarcinile esențiale pe care statul și le asumă și pe care noi le „achiziționăm” de fiecare dată când achităm taxe, impozite și contribuții sociale. Noi, contribuabilii, avem, mai ales, dreptul la transparența cheltuirii banilor publici și la asumarea responsabilității financiare pentru efectuarea lor (accountability).

Că să putem învăța din exemple, să luăm câteva: -nu știm cum au fost angajate și cheltuite cele 78 de miliarde de euro pe achizițiile ne-transaparente de seruri experimentale de „imunizare” și manipulare genetică; mai ales, nu știm ce anume și în ce condiții de potențiale conflicte de interese au negociat pe sms Bourla, patronul Pfizer, cu von der Leyen, „patroana” birocrației de la Bruxelles care caută acum cu disperare metode de a rămâne, stabil, la cârma Titanicului european; nu știm pentru că acele sms – uri au fost secretizate și, ulterior, șterse; -nu știm ce conține contractul cu Pfizer pentru ca măcar teoretic să ne putem apăra de acțiunea în justiție pentru „daune” de 550 de milioane de euro formulată de Pfizer contra României pentru 28 de milioane de doze de minunat ser, care a devenit complet inutil între timp; -nu știm nici ce conține programul de finanțare a statelor membre pentru a ieși din insolvența cauzată de politicile de sănătate publică din plandemie, program cifrat înițial, la 750 de miliarde de euro; nu știm nici de ce și cum anume s-a majorat, pentru a fi incluși în acest program bani pentru energia verde și bani pentru susținerea financiară a războiului din Ucraina; știm doar că se numește, pompos, program de redresare și reziliență, amendat cu și mai penibil denumitul Repower Europe; -nu știm cum a fost posibil să se fure un miliard de euro în afacerea cu serul alocat României, prin „negocierea” la sânge, dar secretă, făcută de Iohannis (un tip foarte abil și priceput la negocieri, de altfel – se vede clar că, având pe masă dosarele de la DNA ale șefilor pesede – penele, i-a forțat să intre în cea mai penibilă alianță politică posibilă); nu știm nici unde sunt banii pe izolete măști, teste de scuipat în școli; -nu știm nici cum a fost posibil ca, timp de 20 de ani de după privatizare, să se tot achite „despăbubiri” de zeci de miliarde investitorilor de trapa OMV, Enel, Noble Ventures, frații Awdi (Rodipet) etc., acum existând riscul ca, în dosarul Gabriel Resources, să achităm „depăbubiri” de 2 – 6 miliarde de dolari; nu știm nici măcar cum se desemnează avocații României care au obiceiul de a pierde mereu aceste procese, plus interesantul tupeu de a fi, în paralel și, uneori, în același timp, avocați ai statului și avocați contra statului; -nu știm cum de este posibil ca UE să își fi angajat o armada de 60 de mii de birocrați care consumă anual între 13 și 15 miliarde de euro pe salarii și alte privilegii (chirii, transport și hoteluri de lux, pensii speciale), ceea ce reprezintă 1% din totalul PIB-ului cumulat al UE; -nu știm cum de este posibil ca, în condițiile în care deține cea mai mare și, aparent, cea mai sofisticată birocrație din lume, UE să (sub)contracteze cu experți, consultanți, oengeuri militante și colaboratori externi o porțiune enormă, esențială, din sarcinile supra-statului bruxellez, cu consecința aruncării pe fereastră a altor miliarde de euro anual; ca să vedeți absurdul, trebuie să reamintesc că, de exemplu, politica de sănătate publică în plandemie a fost făcută de McKinsey, care a scris și politicile bugetare pentru Franța din acea perioadă, iar politicile publice în domeniul „verde” al ecologiei ipocrite, de laborator, au fost scrise de KPMG sau de PriceWaterhouseCoopers; toate aceste companii de consultanță se pun, ulterior, la celălalt capăt ale mesei, de unde facturează zeci de miliarde corporațiilor, pentru optimizare fiscală sau, după caz, colectare de beneficii, rente și privilegii din postura de adevărați destinatari ai politicilor verzi – omul de rând doar plătește, el nu are niciun beneficiu sanitar sau ecologic din aceste politici.

Notă: reamintesc că SUA par a sta chiar mai rău decât UE. Birocrația federală și (sub)contractanții de stat cheltuie anual șapte trilioane de dolari.

Ce a spus acest Grover Norquist este, evident, valabil și pentru UE și pentru România. Acest aparat birocratic, acest uriaș păienjeniș de oengeuri și de (sub)contractanți vor consuma, ca niște termite, tot ceea ce li se pune pe masă. Vor fi mereu hămesiți și, deci, vor pretinde mereu mai mulți bani, pe care statele îi vor obține de la noi, din continui majorări de taxe (asezonate, la intervale scurte, de „tipărirea” și aruncarea din elicopter de bani suplimentari, care ne evaporă și ne erodează nouă veniturile din muncă și din activități independente). De aceea, este absolut esențial ca această birocrație, iar nu altceva, să fie protejată prin stabilitate. Disperata căutare a stabilității nu este pentru cetățean și nici pentru democrație și libertate. Este pentru ei, pentru birocrați. Este pentru toată pletora de consultanți, lobby-iști și oengeuri militante din jurul lor. Este pentru acest real stat paralel, cu accente sovietice, care a parazitat societatea.

Stabilitatea înseamnă nimic altceva decât menținerea în viață și dezvoltarea nenaturală a acestui simbiot malefic. Nu ne putem permite o asemenea „stabilitate”. Uniunea Europeană trebuie reconstruită. Nu le-ar prinde rău celor din apendicele birocratic al UE experimentarea teoriei care le-a plăcut atât de mult, teorie emisă și susținută la Forumul Economic Mondial de la Davos. Built back better. Demolează și reconstruiește, pentru a obține ceva mai bun.

P.S.: Am participat și la o ședință, în același format, cu Atlantic Council, un ong pe care și-l pun la butonieră toți diplomații securistoizi români. Revin mai târziu cu detalii, dar acum rețineți un nou cuvânt utilizat în cercurile conservatoare americane și britanice: quingo. Adică, prescurtarea de la quasi-non-guvernamental organization. Adică, un oenge care nu este decât aparent privat, în realitate el fiind organizat, finanțat și impus de stat, peste tot unde este nevoie de soft power (un substitut lingvistic pentru imperialism cultural și juridic). Un astfel de quingo este chiar Atlantic Council. Este, categoric, ceva constituit și impus lumii de către serviciile secrete americane. La fel cum sunt US AID, Transparency International, Camera de Comerț Româno – Americană etc. Tot quingo sunt și fundațiile lui Soros, ale Bill Gates și ale familiei Clinton, care numai aparent sunt private, căci în realitate sunt ghidonate de statul american.

P.P.S. Hai Liberare, să nu uităm!