Poezia este parte a spectrului luminii… Și poate că e lumină în lumină chiar de la începuturile Facerii Lumii… Încă de pe când zorii se întindeau… Este acolo, pe lungimea de undă de la capătul și din preatotul rogvaivului ceresc… Este Lumina dragostei Tatălui Ceresc față de fii Lui, dar este și lumina iubirii de mai târziu dintre oameni… Și va fi mereu cu noi… Chiar dacă iubirea dintre oameni pare a se schimba ireversibil… Pentru că rămâne esența Tatălui Ceresc: Facerea Lumii și a noastră din și în Lumină… Acea lumină fără de care nu ar fi existat poate nici păcatul dintâi… Dar nu ar fi existat nici Cunoașterea… Și nici pomul vieții transformându-se în arborele destinului… Căci viața-din-viață, din a cărei esență a fost desprinsă, pentru cunoaștere, însăși cunoașterea a devenit destin… Destinul celor dintâi… Apoi soarta lumii rostogolindu-se de la Facerea Lumii dinspre cunoaștere spre necunoaștere și, curând, poate, prea curând ignoranță, nedorință, înstrăinare și întârziere… Dar, oricum va fi lumea atunci, pentru cei rămași în Lumină, poezia, ca parte de grăunte din ubicoidala Lumină-Ființă dăruită de Tatăl Ceresc, dar și, în sine, ca lumină, nu, nu va fi nimic pierdut… Ci doar pus de o parte acelora ce merită… Acelora ce trebuie să ducă mai departe seva lumii dintr-un început… Cu binele, cu puritatea, cu deschiderea celor dintâi… Dar și cu partea de prim-păcat, de tocmai părtași întru totul, și noi, ai acelui păcat… Pentru că veșnică va fi dragostea Tatălui Ceresc… Și din ea se vor plămădi alte și alte lumi mereu adamice… Chiar și în clipa în care lumea noastră se va fi stins în rugul pe care noi l-am aprins cu feștile din pagini de porunci-decalog încălcate, murdărite, otrăvite de-a dreptul de răutatea cu adevărat fără de sfârșit parcă în acest colț de univers… În această parte de univers (de umanitate, dar îi mai putem spune așa?) în care umanismul a devenit doar o simulare a ceea ar fi trebuit să fie… Dar despre care autoarea are puterea de a crede ca poate fi un sâmbure spre un alt umanism câtă vreme vor exista poeți… Adică, de ce nu?!, poate o veșnicie… Căci atâta vreme cât poezia va vorbi în graiul luminii, câtă vreme va fi lumină, în suflete vor continua a se naște emoții înaripate… Aripi ce vor duce mai departe însăși lumea…
Noul volum al Floarei Mihali Petrov, „Percepții din templul luminii”, biestetic ca formă poetico-eseistică, întrupează o carte în care poezia nu este înlocuită în preocupările autoarei, ci fericit completată, chiar dacă pare că, în sine, versurile cedează ușor locul prozei eseistice, fiind, în fapt, o continuare a rețelei de spiritualizare prin destăinuiri, meditații, învățături, pentru sine, dar și pentru mase, pentru noi, lectorii, în care sursa universală a cunoașterii, lumina, este desferecată în spectre poetice, eseistice și de proză cu același penel dintâi al poetului… Pentru că acela ce va fi scris poezie, va respira esența versurilor în orice formă de transpunere reflexivă a gândurilor pe hârtie… A gândurilor umanității, pentru că acesta este sensul unei rețele de spiritualizare: dezvelirea, revelarea și cunoașterea, de către sine, de către ea, poeta, și pentru sinele lumii, pentru și prin noi, cititorii, a luminii… Indiferent, nu de nivelul de evoluție în care se naște omul, ci de acela în care evoluează din și prin spirala cunoașterii spre absorbția și contopirea cu însăși esența: Lumina…
Totul într-o dimensiune în care cunoașterea va deveni ea însăși receptor, și nu doar filtru al altor cunoașteri… Acela în care voința de a nu mai azvârli cu piatra, a acelora decăzuți, înspre cei căzuți, să devină poarta, locul și momentul, trecerii spre următoarea destinație: spiritualitatea superioară. Locul de izvorire în veșminte de lumină în însuși sanctuarul Mamei Natură… Singurul loc în care omul actual poate cuteza a traversa toate lecțiile umanismului înainte, nu de iluminare, ci de a păși în atelierul de îndumnezeire, cel ce va deschide drumul spre iluminare, dar nu numai ca evoluție în sine, ci și ca dezvoltare a sinelui prin sine, pentru a ajunge la esența supremă a Luminii: întâlnirea cu Lumina, cu Divinitatea. Iar pentru asta, ne deslușește poeta, omul nu trebuie să caute scări în exteriorul său, acele himere ale pseudocunoașterii, și mai ales pseudosimțirii, a falsei și falselor trăiri, ci în el însuși. Când omul, nu doar va înțelege că trebuie să iubească aidoma Luminii, necondiționat, ci o va și face, dar nu căutând scurtături spre a înțelege acele percepții din templul luminii, ci devenind înțelegere a lumii.
Adică, lumină. Căci, da, totul din jurul nostru, din noi și dintre noi, este materie, energie și spirit. Dar fără viul Luminii nu ar fi decât părți ale întunericului dintâi. Adică, nu nimic, nu gol, nu vid… Ci lipsă a însăși esenței…
*Floare Mihali Petrov – Percepții din templul luminii., Editura Semne, 2023
Lasă un răspuns