Ioan Barbu și diminețile unui florilegiu cu povestirii…

În „Dimineți cu petale și alte povestirie“, povestirile sunt, practic, rememorări a unor clipe din întâlnirile scriitorului cu personalități de pe meridianele Terrei, precum relatarea din povestirea „Ce trist mai bate vântul…“, cu care se deschide evantaiul de povestiri, în care acțiunea se desfășoară undeva în apropierea Arcului de Triumf, având ca personaj pe Monique Claveau și prietenii acesteia, în care o poezie cu titlul povestirii aplanează conflictual ideatic, iar promisiunea autorului vâlcean de a spune scopul vizitei sale la Paris nu l-au aflat nici atunci când și-a lansat cartea „Două țări surori“/ „Deux pays freres”. Povestirile din prezentul volum ne desoperă un autor puțin romantic și naturalist fotografic, în „Măicuța lacrimilor“, pe plaja tireniană este prolix, plastic în descripția pe viu a unei umanități văzute direct, religios „La Madonnina delle Lacrime“ păstra urme de sânge pe obrazul alb și delicat”. Fiind un prozator cu o experiență incalculabilă, vine, în povestirile sale trăite pe diferite meridian ale lumii, cu un spor indiscutabil de valoare la examenul propriu-zis estetic. Relatarea din reportajul literar, plastic și sugestiv, despre efigia lui Eminescu la Recanati, sub mângâierea brizei Adriaticii, Ioan Barbu reușește să „picteze“ o atmosferă impresionantă unde cuvintele cioplite în basorelief vibrează cu dragoste în sufletele celor care le citesc: „Dumnezeul Geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar“ – Il Dio del Genio mi ha tratto a se dal popolo, come il solo trae a una nube d`oro dal mare di mestizia.“

În cele 13 povestiri, izbitoare nu este mișcare exterioară, cu toate că prin unele locuri tangențiază cu reportajul literar, amintindu-mi de Geo Bogza (Vezi Tărâmul fermecat, pag.37 ), ci mai degrabă informația și psihologia.Adică atitudinea autorului față de ce vede și trăiește.Descoperim personaje solitare, amabile, animate de inanalizabilă bucurie a cunoașterii- acesta este prototipul, mereu viril, căci în aceste proze a le lui Ioan Barbu, de esență reportericească și rememorativă, direct și uneori romantică, relatarea este cursivă și atractivă.

Cartea de 105 pagini mai cuprinde un „Arbore biografic“ semnat de profesorul Emil Pădurețu, biografia actualizată a talentatului și harnicului scriitor Ioan Barbu: „S-a născut la 15 mai 1938 în comuna Corbu – Județul Olt… A fost profesor de limba și literatura română; profesor de istoria, jurnalist, scriitor. Ioan Barbu este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu, Membru de Onoare al Asociației Scriitorilor Români din Canada și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Este Cetățean de Onoare al Municipiului Râmnicu Vâlcea și al comunei natale, Corbu – Olt. Ioan Barbu este absolvent al Universității București, Facultatea de Filologie, secția Română – Istorie și al Cursului postuniversitar de Jurnalism, cu durata de un an. (…) Cartea se încheie cu „Pro Memoria“ în care descoperim 17 texte semnate de renumite personalități din lumea culturală, științifică și teologică, despre personalitatea și opera lui Ioan Barbu, printre care: Mihai Antonescu, Ion Andreiță, Î.P.S Mitropolit dr.Serafim Joantă-Germania, Î.P.S. Mitropolit dr.Bartolomeu Valeriu Anania, Constantin Zărnescu, George Astaloș, Florentin Popescu etc.

Și în acest mic volum descoperim în scriitorul, jurnalistul și promotorul cultural Ioan Barbu un prozator excelent în domeniul realismului reportericesc și al prozei de conduită, precum și al investigațiilor sociologice dar și al relatărilor călătoriilor efectuate. O revelație a unei vieți dăruită culturii, prețioasă. Închizând coperțile acestei cărți mi-am adus aminte de citatul lui Andre Malraux: „A reflecta asupra vieții – asupra vieții în fața morții – nu înseamnă fără îndoială decât a ne aprofunda” interogația.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*