Arhiva zilnică: 11 noiembrie 2023

„Peștera cu sarcofage” de la Olteni-Dobrogea…

Data: 10 septembrie 2024 by Redacția

De la Albeşti drumul ne poartă prin sate retrase prin văi meandrate, fugind din faţa vântului care mătură podişul dobrogean. Citim pe indicatoare ruginite: Cerchezu, Viroaga, Căscioarele. În localitatea Olteni prindem o cărare ce coboară spre o derea seacă (derea=canara, vale meandrată şi cu pereţi verticali). Canaraua Curvii denumeşte un gen de locuinţe rupestre suspendate la o înălţime de circa 25-30 metri deasupra firului văii. Numele vine de la fetele furate şi necinstite prin aceste locuri de către bandiţi din vremuri de mult apuse. Firul principal al canaralei în care ne aflăm continuă mult spre amonte şi după circa 3km trece graniţa în Bulgaria. Peştera cu Sarcofage se află suspendată la 6 m în peretele de calcar friabil. Ea este un cavernament natural, dar ajustat în unele porţiuni şi de mâna omului. Lungimea galeriei este de 15-20 m. Peştera cu Sarcofage de la Olteni este unicat în România, aici aflându-se singurele sarcofage găsite într-un spaţiu subteran natural. La intrare, în podeaua de piatră, au fost descoperite 3 scobituri de mărimea unui om, identificate a fi sarcofage fără pietre de capac. Accesul în peşteră necesită scară, ori coborâre în rapel. Unul dintre numerele revistei „Natura României” este dedicat integral călătoriei speologului Ică Giurgiu (membru al Clubului de Speologie „Emil Racoviţă“ din Bucureşti) şi a prietenilor săi (fotografii Andrei Samoil şi Radu Piţigoi) la „Peştera cu sarcofage” de la Olteni din Dobrogea de Sud. Speologii – dar şi autorii reportajului deopotrivă – povestesc că prezenţa lor în această zonă a ţării a avut ca scop continuarea unor cercetări începute de unul dintre colegii lor de club în mai 1993, în satul Cerchezu, pentru a găsi o grotă denumită şi „Peştera de la Cişmea”.

Intrarea în acest loc, se spune, fusese astupată pentru ca peştera să nu mai fie folosită „pe post de sală de mese“ de animalele care dădeau iama prin păsările de curte ale oamenilor. Ică Giurgiu a ajuns la Cerchezu în martie 2004. În timp ce lucra la deblocarea peşterii, printre nenumăratele „exagerări“ povestite de localnici (cum ar fi, de exemplu, faptul că era atît de lungă încât, prin ea, se putea ajunge până în Bulgaria, sau că în trecut intrarea era atât de înaltă încât acolo se putea întoarce un car cu boi), două informaţii i-au atras în mod special atenţia autorului. „Povesteau, cu reţinerea oamenilor care nu fabulează, de o peşteră aflată nu foarte departe, în perimetrul localităţii Olteni, la Canaraua Curvii, unde „hoţii ascundeau fetele furate”, peşteră care are scobituri ca nişte băi. Asocierea celor două informaţii (peşteră nouă şi „băi”) au făcut ca echipa să meargă până acolo, neregretând schimbarea de plan. „Canaraua Curvii” – explică speologul – este numele dat de localnici peretelui în care se afla peştera; obligaţi, probabil, să modifice acest nume, arheologii au început să folosească denumirea de „Canaraua Fetei”, care ar putea să creeze unele confuzii, dat fiind că acesta este şi numele unei rezervaţii la vest de Olteni.

După cum avea să descopere Ică Giurgiu mai tîrziu, „băile” despre care sătenii îi povestiseră fără să îi poată da însă prea multe detalii s-au dovedit a fi nişte sarcofage (coșciuge) foarte bine conservate, dar fără capace şi fără conţinut. Costel Chiriac, care a publicat în urmă cu cîţiva ani o notă despre complexul de la Dumbrăveni în revista „Pontica”, a lansat ideea că la baza peşterii a existat şi o biserică care pe jumătate folosea spaţiul natural săpat de ape în stâncă, pe jumătate era ridicată din lemn (construcţie care nu s-a păstrat); cele trei sarcofage ale peşterii se pare că ar fi fost săpate deasupra acestei biserici. Locul în sine şi nu doar informaţia istorică pe care o oferă („singurele sarcofage din România găsite într-un spaţiu subteran natural“) are o atracţie specială prin piesele de piatră de diverse mărimi şi forme care împrejmuiesc zona. Cu toate acestea însă – povesteşte Ică Giurgiu – sătenii şi autorităţile locale sunt prea puţin interesate de faptul că grota în sine, dar şi împrejurimile ar putea fi valorificate economic, fapt care ar fi în interesul comunităţii locale. „Ce se descoperă prin peşteri este obiect de joacă (schelete, ceramic, alte piese…), ce se poate transporta dintre şlefuirile din piatră rămâne rătăcit sau ignorat […] Peştera cu sarcofage de la Olteni este unicat în România, un impresionant monument aflat într-un judeţ pe care cu greu reuşim să-l cunoaştem şi să-l pricepem, nicicum să-l valorificăm la cât ne spun peisajele locurilor şi urmele lăsate de vechile locuiri. Membrii clubului nostru „Emil Racoviţă“ – descoperitori, printre altele, ai singurei peşteri cu urme de utilizare din perioada dacică, din apropierea cetăţii capitală a lui Decebal, dar şi a picturilor din peştera Cuciulat din judeţul Sălaj – regretă că nu vrem să promovăm şi să respectăm mesajele rămase peste timp.“ (R. T.).

În toamna anului 2011 s-a făcut o „tură de descoperiri” prin Dobrogea de Sud şi unul din obiective a fost Rezervaţia naturală de la Canaraua Fetii. Din localitatea Băneasa am prins un drum betonat spre sud, spre o carieră abandonată. Dincolo de această carieră există un drum de pământ care străbate mai întâi o pădure tânără, după care iese la lărgime în poienile din Canaraua Fetii. Canaraua Fetii este o vale sinuoasă, largă de 50-100m şi cu profilul transversal în forma literei U. Ca fundament geologic, arealul sud-dobrogean s-a format în Paleozoic, iar până în Cuaternar a suferit mai multe acoperiri de către apele mărilor de atunci, perioade în care s-au depus stratele masive de calcare sarmatice pe care le vedem astăzi în tot locul. În prezent valea este secată, cu scurgeri spre Dunăre numai în perioadele cu precipitaţii abundente. Versanţii sunt verticali, dar foarte depărtaţi, ceea ce denotă o îndelungată eroziune externă, dar şi în regim inundat. Tot în acest regim inundat au fost realizate şi peşterile din versanţi. La vizita noastră din septembrie 2011 am găsit în capătul din stânga al poienii o rulotă în care doi călugări pregăteau şantierul de construcţie al unui schit. Sfinţirea noului lăcaş creştin, cu hramul „Sfântul Cuvios Gherman”, s-a săvârşit de către arhiepiscopul Teodosie al Tomisului la 29 iulie 2012. Cu această ocazie stareţul noului schit, părintele Gherman Nicolae venit de la Mânăstirea Dervent, a dat locului şi o aură de sacralitate afirmând următoarele: „…în Dobrogea de Sud ar fi dus, pentru un timp, o viaţă de pustnic însuşi Apostolul Andrei, legenda aflându-i locul de odihnă în peştera de la Ioan Corvin, loc ce se cheamă acum „Peştera sfântului Apostol Andrei”. Pe la grotele din Canaraua Fetii ar fi trecut şi Sfântul Ioan Casian, însoţit de prietenul său mai vârsnic, Cuviosul Gherman. Acest fapt ar fi fost urmat de apariţia unui mare număr de discipoli ai sfinţilor, care vor fi rămas să vieţuiască în peşterile din zonă. Doar că scrierile despre vieţile celor doi sfinţi dobrogeni spun că după plecarea lor la Betleem, apoi în Egipt, la Constantinopol şi Roma, ei n-au ajuns să se mai întoarcă şi în Dobrogea. Cuviosul Gherman şi-ar fi aflat sfârşitul la Roma în anul 405, iar Ioan Casian s-a îndreptat spre sudul Galiei si a pus la Marsilia temeliile a două mănastiri creştine de rit răsăritean. Biserica rupestră la care face referire stareţul Gherman Nicolae, cu 2-3 încăperi şi cu sarcofage în podea nu este alta decât „Peştera cu Sarcofage” de la Olteni, la 35-40km mai spre est şi nicidecum în Canaraua Fetii. Pustnicii amintiţi că ar fi trăit în peşterile din Canaraua Fetii nu se regăsesc şi în eventualele urme de locuire din cele 14-15 peşteri din zonă. E drept că de curând a apărut în faţa „Peşterii Mari de sub Graniţă” o scândură de lemn pe care e scris destul de stângace „Peştera Pusnicilor”. Legenda care dă numele de Canaraua Fetii spune că în aceste grote se ascundeau şi românii în vremurile de restrişte, când hoardele de turci năvăleau în ţară. Şi pentru a nu cădea în mâinile păgânilor, una din fetele din zonă a preferat să se arunce în apele tulburi şi adânci ale râului din Canara. Legenda se potriveste istoric şi geografic multor zone din Muntenia ori Moldova, în schimb în Dobrogea ea devine total nepotrivită. Şi asta pentru că Dobrogea a făcut parte din imperiul otoman încă din anul 1393, după ce turcii înving cel de-al doilea Ţarat bulgar şi până în 1878, când intră în hotarele regatului român. Deci e puţin probabil ca turcii să mai fi năvălt tot timpul în propria lor ţară…

…Şi nici râul învolburat nu a curs vreodată prin defileul larg de aici. Speologii notează Peştera nr. 1 din Canaraua 7 (P. din Canaraua Fetei) din Dobrogea de Sud (9 / 5205) din Bazinul Lacului Oltina şi Valea Canaraua Fetei. De la Rezervația „Canaraua Fetii”, drumul continuă prin pădurea care a devenit rezervație naturală. Spre stânga, vizitatorii pot ajunge la Mânăstirea Sf. Gherman, a cărei construcție a început în anul 2011. Dacă privim spre dreapta, vedem un mic indicator către Peștera Sihaștrilor. Drumul până la grotă dureaza în jur de zece minute. Intrarea nu este deloc impozantă, însă există un indicator care arată pe unde se face accesul spre grotă, sub care a fost așezată o cruce. Peștera este, de fapt, un fel de tunel scurt, săpat în stâncă, în capătul căruia se adâncește o prăpastie. Dar iata că lucrurile se mişcă acum în direcţia dorită aici, la Canaraua Fetii şi am văzut câteva doamne demne de toată încrederea care ieşeau cu un aer cucernic din „Peştera Pustnicilor”, cea de sub Graniţă, spunând ca „simt din plin energia acelor locuri, devenite sfinte prin rugăciunile a atâtor sute şi sute de sfinţi părinti neştiuţi de nimeni…” Astfel că timpurile noastre nu sunt cu nimic mai prejos decât cele de dedemult, sacrul continuând să se nască chiar şi sub ochii noştri. (G.V.G.)

Realitatea din vis sau visul realității?…

Data: 10 septembrie 2024 by Ben Todică

Eram în vest și doream să ajung acasă. Știu că peste mări și țări, munți și văi este casa. Pentru mine acasă este locul părinților mei. Însă cineva mi-a șoptit că pot ajunge mai repede dacă trec printr-un tunel. Am luat-o prin tunel, trec pe lângă multe grupuri de oameni, unii se odihneau, alții munceau săpând după aur și diamante, iar unii emigrau din est spre vest. În sfârșit, am ajuns la capătul labirintului subteran care era celula unui pușcăriaș. Un pat de fier, o pătură din păr de cal, o fereastră cu gratii și o ușă deasupra patului. I-am spus înlănțuitului că vreau să ajung la Ciudanovița. Mi-a arătat ușa. Am deschis-o și, în fața mea, s-a revelat satul Gârliște. L-am recunoscut, aici veneam vara, în copilărie, la scăldat în râul Caras. Această celulă era așezată pe o piramidă de trepte concentrice, albe, lucioase și călcând pe ele, am realizat că este crusta de zahăr alb al unui imens tort de nuntă din cafea, nuci și stafide. L-am recunoscut de pe vremea când o filmam pe Nicoleta Voica la marile nunți orgolioase din Melbourne. Trebuia să pășesc atent pentru că eu sunt cam greuț.

Am scăpat din celulă, am coborât treptele marelui tort. Oare tortul era fort? Alerg pe șosea spre puțul din Ciudanovița. Era o șosea asfaltată, un fel de autostradă acum, în schimbul celei construite de ruși din bolovani cât curcanul, asta, cu scopul să nu alunece la vale basculantele iarna când le înghețau ploile îmbâcsite cu zăpadă și sare drumul.

Nu vreau să fiu prins!

În curba de la podul râului Jitin, apar luminile unui mare Truck Rig. Știu cine e. Urcă în viteză panta. Sar în șanțul șoselei, îmi trag capul sub crengile copacului proaspăt crescut în margine. Sper că nu voi fi văzut. Sunt îmbrăcat în salopeta de culoarea bolovanilor de uraniu steril de pe margine, ușor de mascat. Truck-ul oprește chiar lângă mine. O văd pe tipa care conduce. E cea din filmul „Terminator” al lui Arnold Schwarzenegger. Se preface că nu mă vede. E ocupată cu bordul mașinii. Oare de ce? Ne jucăm de-a războiul!? În copilărie ne făceam săbii și cine o avea pe cea mai frumoasă era căpitanul. La parter, locuia Nicolae un copil firav si pipernicit al lui Pleșa, Moș Pleșa, un mare becher/șmecher și fi-su nu accepta, niciodată, ierarhia săbiilor pentru că era un pămpălău, nu era capabil să fie creativ să-și construiască o sabie și atunci aplica șantajul. O tehnică învățată de la taică-su. El nu se juca până nu-i dădeam noi cea mai frumoasă sabie ca să fie și el Făt-Frumos care omoară balaurul pentru a câștiga inima Ilenei Cosânzene. Apoi vine Yuval Harari și ne spune că Inteligența Artificială va nenoroci lumea și că suntem terminați ca ființe biologice. Eu îi spun că mănâncă prea multe chimicale când sperie lumea, că tot așa s-ar putea spune despre cel ce a inventat toporul. Imaginați-vă ce se va întâmpla dacă îi vom dota pe cincizeci de mii de soldați cu topoare și vor porni să se lupte cu cincizeci de mii de fermieri cinstiți. Vom ajunge muritori de foame, nu va mai avea cine să lucreze pământul.

Atunci au apărut colonialiștii și au zis: Ce idee grozavă! Noi n-o să-i omorâm, ci o să le furăm o parte din recoltă ca să nu murim de foame ca ăștia cu topoarele. Și uite așa, avem azi baze militare staționate precum erau rușii la minele de uraniu în Ciudanovița. Șoferița din truck/camion n-a vrut să mă prindă ca să-și poată justifica existența în episoadele următoare și a dat vina pe roboți. Așa putea continua lupta. După ce l-a omorât pe balaur nu a mai fost nevoie de Făt-Frumos. Azi, Cosânzeana lucrează în străinătate. Nicolae ar fi împlinit japoneza vârstă de 106 ani. Desigur, modificat genetic. Orice crimă e considerată Progres, iar Conştienţa, Halucinație. Conștiință sau conștiență, nu știu care i se potrivește răului mai bine, produs în ziua de azi. Toți cei lipsiți de ele, cei ce rănesc umanitatea ar trebui să fie în linie, la Haga.

Imaginea asta era văzută de noi, a celor din est despre vest în anii șaptezeci, însă deasupra tortului nu era un castel, ci o celulă.

Fortificația „Turnul Spart” din Boița

Data: 10 septembrie 2024 by Redacția

Lucrările de defrișare de pe Valea Oltului au scos la lumina zilei și o parte din restul ansamblului care compunea fortificația medievală de la Boița, respectiv vechiul zid al vamei dintre Transilvania și Valahia, parte a complexului de apărare al Turnului Roșu. Turnul Spart (Halbertum) reprezenta cea de a treia fortificaţie a sistemului de apărare și a fost construit în interiorul trecătoarei, la doar cinci kilometri de Turnu-Roşu. Înalt de 20 de metri, cu ferestre de tragere la trei nivele avea ziduri groase de circa patru metri la bază. Acoperişul, de formă conică, era compus din ţiglă. În anul 1493, în urma unei invazii turceşti ce a prădat ţinutul Sibiului, regele Ladislau al Ungariei hotărăşte construirea unui turn masiv nu departe de Turnu-Roşu cu scopul de a asigura securitatea prin trecătoare. Prin secolul XIX era considerat a fi turn roman, componentă a „Porţii lui Traian”, deoarece pe aici au trecut o mare parte a trupelor lui Traian când au invadat Dacia. Turnul Spart a fost clar, o fortificaţie de graniţă şi un important punct de control la trecerea frontierei dintre Valahia şi Transilvania. Aşezat în aşa fel încât să controleze drumul care trecea pe malul Oltului, de la Cîineni spre Boiţa, complexul fortificaţiei mai era alcătuit şi dintr-un zid ce pornea de pe coasta muntelui, cu un pasaj boltit la nivelul drumului şi prelungit dincolo de turn până în albia Oltului. Turnul Spart a avut însă o viaţă scurtă. Marea inundaţie din anul 1532 a spart Turnul masiv, rămânând doar o jumătate din el, şi anume, partea de către Olt. Săpăturile arheologice întreprinse în anul 1991 au scos la iveală urme ale fortificaţiei medievale, ale clădirilor construite ulterior, dar şi evidenţierea unor nivele de arsură sau depuneri rezultate din inundaţii.

Turnul Spart era vizibil pentru toți șoferii care traversau Valea Oltului. Dar, de data acesta a ieșit la iveală și fortificația punctului vamal de altadată. Construit în secolul al XVI-lea, ansamblul fortificat al Turnului Spart de la Boița era vizibil pentru trecători în special prin ruinele care mai dăinuie pe malul drept al Oltului. În cadrul lucrărilor de defrișare executate în vederea studierii terenului pentru viitoarea autostradă Sibiu – Pitești (lotul 2), muncitorii au îndepărtat vegetația de pe versantul aflat vis-a-vis de Turnul Spart, astfel încât și resturile zidului care compunea întreaga fortificație pot fi acum văzute de trecători.

„Pentru prima dată văd cum trebuie și restul construcției ce făcea parte din complexul turnului de la Boița. Deși pare la îndemână de vizitat, înainte era destul de greu de făcut acest lucru din cauza vegetației şi a terenului înclinat. Acum e posibil pentru că s-au efectut lucrări de defrișare necesare construirii autostrăzii A1 Sibiu – Pitești. Zidul pornea de pe coasta muntelui, cu un pasaj boltit la nivelul drumului şi prelungit dincolo de turn până în albia Oltului”, semnalează Laurențiu Cuțaru, un pasionat de istorie care a fondat proiectul „Țara cu balauri”. Zidul nou descoperit nu afectează în vreun fel culoarul autostrăzii, putând să rămână pe locație. Monument istoric de importanță națională, Turnul Spart face parte din a patra fortificație medievală din complexul de apărare a Turnului Roșu, conform datelor din „Monografia istorică Boița”, volum publicat în 1990. Turnul Spart din Boița este declarat a fi un monument istoric aflat pe malul râului Olt, pe teritoriul satului Boița, comuna Boița., având Cod LMI SB-II-m-A-12334. Expediția nautică cu pluta „Cutezanța” din filmul artistic „Egreta de fildeș” (1988; regia Gheorghe Naghi; rol principal: Ovidiu Moldovan), trece pe lângă Turnul Spart, prilej pentru membrii expediției să poarte o scurtă discuție despre istoria lui. Enigmaticul Turn Spart de la Boiţa – Sibiu a suscitat de-a lungul timpului o serie de întrebări şi controverse legate de originea, rolul şi modul în care s-a prăbuşit. Ultimele cercetări arheologice au mai făcut lumină în acest caz. Chiar dacă un drum medieval pe Valea Oltului nu a existat niciodată, în urmă cu aproximativ şapte secole, una dintre trecerile peste munţi, între Transilvania şi Ţara Românească, străbătea o porţiune din acest traseu.

Drumul transcarpatic medieval pornea din cetatea săsească a Sibiului şi cobora pe la Turnu Roşu şi Cetatea Lotrului, iar în Ţara Românească pătrundea pe la Vama de la Genune – Câineni de astăzi. Iar de aici, se treceau munţii prin Ţara Loviştei. Deşi dificil de străbătut în acele timpuri, drumul a devenit o principală arteră comercială, mai ales după lărgirea sa la Turnu Roşu, cu acordul Regelui Ungariei, în 1473. Un secol mai târziu, ruta avea să fie din nou reparată de către voievodul Ardealului. Vama de la Genune (Câineni) avea corespondenţă în Transilvania pe cea din zona Turnu Roşu. În timpul domniei lui Ladislau Jagello,1490 – 1510, potrivit documentelor, a fost ridicat un turn de apărare pe Valea Oltului, mai jos de Turnu Roşu, la Boiţa – Tălmaciu, cunoscut acum sub denumirea de Turnul Spart. În 2015, când au avut loc lucrări de consolidare ale Drumului Naţional DN 7, pe Valea Oltului, în zona ruinelor Turnului Spart, acesta fiind decretat monument istoric de categoria A, a fost necesară o cercetare arheologică preventivă.

Cu această ocazie, arheologii Muzeului Naţional Brukenthal din Sibiu au anunţat o serie de descoperiri, menţionând că „datele arheologice recente susţin şi completează vechile informaţii”. Claudia Urduzia, arheolog specialist în cadrul Muzeului Naţional Brukenthal, coordonatoarea echipei care s-a ocupat de cercetări, a anunţat că în urma săpăturilor, la baza turnului, s-a găsit segmentul lipsă al turnului prăbuşit, alături de un zid de împrejmuire circular. Din raportul succint al cercetărilor – „The 2015 preventive archaeological research from Turnul Spart (Boiţa, Sibiu County)”, s-a reţinut că printre dărâmături au fost descoperite: „două archebuze şi un vas de bronz” care „au oferit suportul necesar pentru datarea prăbuşirii turnului la începutul secolului al XVI-lea”. „Compararea datelor arheologice cu puţinele şi ambiguele informaţii anterior cunoscute despre turn, ne-a oferit o imagine mai clară a acestui vechi punct de frontieră dintre Transilvania şi Valahia”, a explicat specialistul. Cu ajutorul archebuzelor, s-a stabilit că turnul datează, aşa cum se cunoştea deja, din secolele XV – XVI, iar distrugerea lui despre care existau „informaţii scrise (documente) puţine şi ambigue”, a avut loc în 1533 (după cum menţionase şi von Treuenfeld în 1839).

Printre descoperiri s-a aflat şi un „vas de bronz care afişează pe o parte un decor vegetal şi pe cealaltă inscripţia «1516»”. „Cele mai multe dintre elementele găsite, dar mai ales aceste trei (vasul şi archebuzele), toate având o valoare considerabilă în timpul în care au fost folosite, atestă faptul că jumătatea turnului a căzut în timp ce era încă în uz”, a mai specificat şefa arheologilor în raportul cercetărilor. În plus, aceasta a mai precizat: „Concentraţia de reziduuri pe o suprafaţă relativ mică, absenţa unor obiecte mai uşoare şi faptul că nu au fost recuperate elementele menţionate, par să sprijine ideea că prăbuşirea a fost cauzată de o inundaţie după cum menţionează surse mai vechi (von Treuenfeld 1839, 402)”. Cât despre controversatul an al construcţiei turnului – 1493 după unii, 1501 după alţii, tot pe baza documentelor şi studiilor mai vechi, „concluzionăm că turnul a fost construit în vara anului 1503 (Munteanu-Beşliu 1999, 58)”, dar şi că „a funcţionat pentru mai mult de treizeci de ani”. Cu ocazia cercetărilor din 2015 s-a mai descoperit că partea estică a zidului de împrejmuire a fost afectată de apele râului Olt, în timp ce partea vestică „se află astăzi sub drumul naţional DN 7”. În ceea ce priveşte rolul turnului, din datele existente până acum, dar şi din „modul de construcţie” reiese că „utilizarea nu a fost în primul rând militară”, aşa cum s-a ştiut până acum. „Rezultatele cercetării ne ajută să completăm puţinele informaţii scrise pe care le avem despre istoria acestui monument şi să întregim imaginea ruinei prezente cu acele structuri care au marcat anterior graniţa dintre Transilvania şi Ţara Românească, pe valea râului Olt”. Cercetări arheologice în zonă au fost făcute şi în 1991, când au fost scoase la lumină „câteva date privind stratigrafia şantierului, a clădirilor care urmează turnului şi a drumului medieval târziu şi modern. (Munteanu-Beşliu 1999, 54)”, se menţionează în acelaşi raport. Tot atunci, s-au scos la iveală urme ale fortificaţiei medievale, fiind „evidenţiate unele nivele de arsură sau depuneri rezultate din inundaţii”.

În urma cercetărilor, specialiştii au ajuns la concluzia că fortificaţia mai era compusă dintr-un zid care pornea de pe coasta muntelui şi ajungea până în albia Oltului. Exista un pasaj boltit în zid, la nivelul vechiului drum, care pe atunci era mai jos faţă de cel de astăzi – DN 7 / E 81. Potrivit reconstituirilor, la nivelul superior al turnului existau guri de păcură şi de tragere, iar deasupra un acoperiş circular. Zidul avea doi contraforţi şi un drum de strajă. În picturile şi desenele de epocă este înfăţişat zidul care traversa vechiul drum, precum se vede şi în pictura lui Franz Neuhauser cel Tânăr, dar şi o construcţie cu etaj despre care se bănuieşte că era punctul de control de după carantina de la Râul Vadului. Cel mai probabil acesta reprezenta un loc de popas pentru comercianţi, în pictura lui Neuhauser observându-se o „tabără” cu oameni în port popular românesc. În secolul al XIX-lea se credea că turnul reprezenta o componentă a „Porţii lui Traian” sau „Poarta Romanilor”, fiind construit de daci şi circulau o serie de legende potrivit cărora Halber Turm, Gebrochener Turm, sau Törttorony, cum i se mai spunea, comunica printr-un sistem subteran complex de tuneluri secrete cu zona dinspre Valahia. Din fortificaţia de graniţă de la Boiţa a rămas doar jumătatea de turn, îndreptat spre Olt, şi o urmă de zid circular, pe malul drept al râului, la confluenţa Oltului cu Meghişul. Monumentul este semnalizat de un indicator în dreptul căruia există o parcare. „Jumătatea de turn” stă în picioare de sute de ani, marcând locul unde se termina Transilvania şi începea Ţara Românească. O reconstituire a acestei părți de fortificație nou descoperită și aparținătoare de ansamblul Turnului Spart și o consolidare a ruinelor acestui turn emblematic va atrage numeroși turiști și pasionați de istorie. Sperăm să fie luate aceste măsuri cât mai urgent. (G.V.G.)

„Peninsula ucraineană” a Kurskului, Donbasul butoaielor cu pulberi de mâine…

Data: 9 septembrie 2024 by Cezar Adonis Mihalache

Nu doar de rușine va trebui să rezolve Moscova situația pseudo peninsulei ucrainiene din… Rusia. Nu atât pentru umilință suferită prin incursiunea (e drept, mai mult internațională decât ucraineană, de la Kursk), cât, mai ales, pentru consecințele ce vor apărea dacă va lăsa fâșia câștigată de Kiev să devină o enclavă. Să capete problemele specifice unei enclave instabile. Asta dacă, într-adevăr, ceea ce s-a întâmplat în incursiunea de la Kursk, a fost o umilință survenită pe neașteptate și o nu capcană magistrală întinsă de Rusia, o slăbire intenționată a frontului pentru a atrage, nu atât Ucraina, cât mai ales forțele internaționale invazive, forțe de acțiune militară aflate servil sub comanda unchiului Sam… Pentru că, dacă Ucraina este, de drept, într-o acțiune militară de apărare (inclusiv prin atac), Occidentul s-a poziționat ca un factor agresor… Iar din momentul în care în zona de incursiune nu vor mai fi mișcări semnificative, strict ale trupelor ucrainiene, pe linia războiului, iar Rusia nu se va angaja într-o contraofensivă disperată de eliberare, ci va lăsa Kievul sa mustească în sudoarea provocatoare a unchiului Sam, se va putea pune problema dacă nu cumva acțiunea ucraineano-internațională va putea fi catalogată drept invazie. Două țări agresoare, reciproc invadatoare. Și dacă, în contextul în care Kievul își va permite susținerea pe mai departe a incursiunii, aceasta nu va putea fi considerată cumva drept agresiune. Iar Ucraina nu va mai putea fi deplânsă (moral) și apărată (militar) ca stat invadat. Sau daca nu cumva totul se va transforma într-un butoi cu pulberi în așteptare, cu precedentele tip Kosovo ca „soluții”.

De altfel, chiar Kievul poate complica lucrurile în „peninsula pseudo ucraineană” din Rusia, prin strămutarea minorității ruse (și chiar a propriei populații) de pe teritoriul ei. Și împingerea acolo a chestiunii inițiale care a dus la acțiunea Moscovei: Donbasul. Pentru că nu doar împingerea liniei frontului mai poate fi considerată drept scop. Și nici explicația prin faptul că ucrainienii au vrut ca „rușii să simtă ce înseamnă războiul la ei acasă”. Căci, prin strămutarea de populații (pe model stalinist, în fond, parte semnificativă de constituire a Ucrainei de azi, nu?!) se poate transfera focarul inițial declanșator al Donbasului în Kursk.

Sigur, pe de altă parte, prin această incursiune costisitoare, cu pierderi majore la nivelul propriilor forțe (o carne de tun pe care pare că Ucraina a aruncat-o în mașina războiului fără o minimă problemă de morală), Kievul poate considera ca și-a asigurat un as la masa tratativelor de pace. Un atuu în negocierile viitorului: populația rusă captivă într-o enclavă. O altă enclavă problematică a viitorului imediat. Doar că „acțiunea” (căreia ar trebui să-i spunem, de drept, joc, dar, din respect pentru cei sacrificați să menținem discursul la nivelul pieselor de șah sacrificate „logistic”, chiar dacă morții tot morți vor rămâne, iar răniții și invalizii tot loviți pe viață vor fi…) pare a fi trecut de momentul său de glorie. Pentru că Rusia se va regrupa și va acționa tocmai pentru a nu lăsa Kievului astfel de atuuri…

De altfel, Kurskul va putea deveni noul Donbas și va putea rămâne așa doar până în clipa în care ucrainienii vor trece peste ordinele Statelor Unite (numite, „polictically correct”, „permisiuni”!) și vor ataca, din zona rusă, cu arme americane. Înainte că un tribunal internațional, părtaș unchiului Sam, să declare zona cucerită de armatele ucraineano-internaționale drept o enclava sub supraveghere internațională. Iar când zilele în care Kievul ar mai fi putut folosi atuul, obținut cu pierderi imense, se vor fi scurs, se va consemna momentul în care Ucraina va rămâne sigură (cu doi-trei aliați servili unchiului Sam), într-un război al unei pseudo enclave…

Halloween generalizat…

Data: 9 septembrie 2024 by Petru Jipa

Despre un mare profesor german specialist în virusologie am mai vorbit. Dânsul a editat o carte care s-a numit „Falsche Pandemien” (Falsa Pandemie) în care a spus tot ce trebuia știut în perioada aceea. Ce nu se știe este că dânsul a lucrat la Uniunea Europeană ca expert medical, iar atunci când a vorbit despre gripa aviară în sensul că este o prostie, a fost eliberat din funcție. Sau cum spune dânsul „Argumente Gegen Die Herrschaft Der Angst” (Argumente împotriva domniei fricii). De atunci a urmat: vaca nebună, pesta porcină, oaia de „sulfină”. Și toate aceste animăluțe pe care omul le crește pentru hrană. Dar doar ”savanții ne spun cum doar moluștele și carnea artificială ne este recomandată ca înlocuitor. Privesc cum bieții ciobani stau în stradă pentru a-și apăra animăluțele iar „grangurii oficioși” stau cu eșafodul la grumazul bietelor animale. Am avut norocul în vara aceasta, să călătoresc în Grecia, Turcia, Bulgaria, acolo nu am auzit de această grozăvie. Dar la noi se poate. Priveam „ministruțul” de la guvern care s-a deplasat să limpezească apele la greva aceea, adică să vorbească cu ciobanii: Dar lăsați-mă să vorbesc, aici eu vorbesc”. El vorbește și noi o să murim de foame dacă nu acceptăm moluștele gata preparate. Miniștrii aceștia numiți pe ochi frumoși în politică sunt exact ca în bancul cu blonda și ciobanul: O blondă care s-a săturat sa râdă toată lumea de ea se vopsește brunetă, își schimbă numele și pleacă din oraș. Pe drum vede un cioban cu o turmă de oi. Ce se gândește ea: toată viața lumea a făcut mișto de mine, ia să fac și eu mișto de alții, acum nu mai sunt blondă și nu mă știe nimeni. Zis și făcut. Coboară din mașină și se duce la cioban, apoi spune: Bade, dacă-ți spun așa dintr-o privire câte oi ai în turmă, îmi dai o oaie? Da, fata tatii vine răspunsul. Blonda se uită de jur împrejur și spune: 201. Da fata tatii, înțelegerea-i înțelegere, alege-ți o oaie și a ta să fie. Zis si făcut. Blonda veselă se urcă în mașină, dar când să plece îi bate ciobanul în geam: Fata tatii, dacă-ți spun ce culoare naturală are părul tău, îmi dai câinele înapoi?

Pe vremuri am văzut la agricultură: electroniști, economiști, parcă toți „parașutați” și inventați de Interesul Național. Specialiștii lipsesc, ei sunt ocupați cu împletitul covrigilor pentru a rămâne într-o gaură perfectă de potențial. Are dreptate domnul Javier Milei, președintele Argentinei, când spune: „Singurii care pot genera bogăție în această țară și în lume sunt antreprenorii, nu politicienii.

Politicienii nu știu cum să creeze bogăție și nu au niciun stimulent să facă acest lucru. Când încearcă, tot ce creează este corupți”. Bine că o spune dânsul, eu nu spun nimic, dacă spun sar cetele de „savanți” pe mine să-mi reamintească că ei știu „cum golul a sunat mai tare, ca în toba mare”. Bill Gates ne propune să punem fermoar la dosul vacilor, să le reparăm, dacă nu să trecem la mâncat lăcuste. Bill Gates ne încurajează: „Șase la sută din emisiile globale sunt vaci… Puteți fie repara vacile pentru a le împiedica să facă asta, fie puteți face carne de vită fără vacă”. Vorba proverbului: Ferește-mă Doamne de experții în de toate că de „premianți” mă feresc singur. Dar ce spun sursele credibile. Consumul de carne de vacă și oaie a devenit problematic din mai multe motive. Studiile sugerează că un consum excesiv de carne roșie poate fi legat de probleme de sănătate, cum ar fi boli cardiovasculare și cancer. Creșterea animalelor pentru carne contribuie la emisiile de gaze cu efect de seră, defrișare și consum excesiv de apă. Există o conștientizare crescută asupra bunăstării animalelor și a condițiilor în care sunt crescute. Există mai multe surse de proteine vegetale care sunt considerate mai sănătoase și mai sustenabile. Aceste aspecte au condus la o reevaluare a obiceiurilor alimentare tradiționale. Pentru că, studiile recente se referă la cercetări noi care analizează și reevaluează efectele sau beneficiile anumitor alimente, comportamente sau tratamente. Aceste studii pot contrazice sau susține concluziile anterioare și sunt importante pentru a înțelege evoluția cunoștințelor științifice. De obicei, ele sunt publicate în reviste științifice și supuse evaluării de către experți în domeniu. Ce ne mai mirăm noi cu aceste studii, umanitatea trăiește bine merci de milioane de ani cu hrana tradițională. Să lăsăm cunoașterea empirică, susținută de experiență și tradiție, ea are în continuare valoare, dar trebuie să fie evaluată în contextul descoperirilor și cercetărilor științifice recente. Deși practicile tradiționale pot fi utile, știința oferă metode riguroase pentru a valida sau infirma aceste cunoștințe, adaptându-le la noile informații și condiții. Astfel, combinația dintre cunoașterea empirică și știință poate oferi cele mai bune rezultate.

„Bill Gates controlează OMS care impune „vaccinuri” pentru întreaga lume…” – Robert F. Kennedy Jr. Dacă domnul „impune” unde mai are loc cercetarea. Pe o scară de la 0 la 10, cât de probabil aveți să mâncați „carne” cultivată în laborator, produsă de companii finanțate de Bill Gates, pentru a „salva planeta”? Încă cineva care salvează planeta. „Mark Zuckerberg – a achiziționat recent un mega-yacht de 387 de metri de 300 de milioane de dolari, propulsat de patru motoare diesel gigantice – ne spune despre importanța „opririi schimbărilor climatice înainte de a distruge planeta”. Potrivit europarlamentarului german Christine Anderson, tirania climatică, ID-ul digital și CBDC-urile, printre altele, sunt lansate ca mijloc de „abolire a libertății, a democrației și a statului de drept”. Acolo am ajuns, iar noi Europenii suntem obligați să strigăm în cor: Trăiască…!

Libertatea presei e îngrădită pe șestache în UE!

Data: 9 septembrie 2024 by Diana Maria Brăgaru

În timp ce o mulțime de lume este preocupată de emisiuni de înaltă valoare intelectuală, precum „Insula Iubirii”, pe scena internațională au loc tot felul de giumbușlucuri care duc la strângerea lațului pe gâtul drepturilor și libertăților cetățenești. CEDO a ajuns la concluzia că măsurile luate împotriva cadrelor medicale care au refuzat vaccinarea obligatorie (în pandemie) din Republica San Marino nu au reprezentat o încălcare a drepturilor omului. Motivația hotărârii CEDO nu a avut la bază decât argumentele poveștii oficiale – NEvaccinații împrăștiau boala – adică exact pozițiile guvernelor publicate în presa abonată la fonduri de stat – nicidecum criterii de Drept. Hotărârea CEDO a apărut după ce, nu cu mult timp în urmă, oracolele UE, mai precis cele de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, decretaseră că drepturile omului, inclusiv libertatea de exprimare în UE, atât a presei cât și a cetățeanului așadar, este ok – dar numai dacă nu aduce atingere intereselor economice ale Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, poți crede, spune și scrie tot ce dorești doar atâta timp cât nu tulburi apele și nu pui sub semnul întrebării matrapazlâcurile (a se citi „interesele barosanilor care sunt de părere că țările UE sunt tarlalele lor personale, moștenite de la tătucii lor cu vederi neomarxiste”).

Să ne reamintim, în acest sens, doar de tăcerea asternută brusc, subit, instantaneu și deodată peste dosarele achiziționarii frauduloase de vaccinuri, tăcere care a cuprins toate țările Uniunii, achiziții în care s-a dovedit că au fost implicați direct atât cei mai înalți demnitari de la Bruxelles, în frunte cu doamna Ursula, dar și potențatii politic ai fiecărei țări membre. Peste toate acestea vine și raportul Liberties, care țipă din toți rărunchii că libertatea presei a luat-o abrupt la vale în întreaga UE. În timp ce Uniunea pentru Libertăți Civile pentru Europa (Liberties) urlă că libertatea presei este în declin și „periculos de aproape de punctul de colaps”, lumea „bună” aflată la conducerea UE și a celor mai puternice state europene își bifează netulburată punctele agendei Noii Ordini hotărâte pe la Davos și prin alcovuri cu nuanțe rogvaiv. Nu este niciun secret pentru nimeni că mass-media controlată este unul dintre atributele de bază ale instaurarii regimurilor totalitare. Cu diferența înfiorătoare că aici nu mai vorbim doar despre un singur stat, ci despre 27 de țări, 27 de guverne care iau lumină de la un grup restrâns, care hotărăște pentru (cel puțin) 27 de popoare.

Bref, jurnaliștii independenți din UE au fost și sunt țintele abuzurilor, inclusiv dar nu numai, prin SLAPP. Ce este SLAPP? SLAPP este acronimul pentru „Strategic lawsuits against public participation” – avalanșă de acțiuni în instanță, declanșate strategic împotriva oamenilor de presă care nu sunt „cuminți”. SLAPP este o modalitate folosită pe scară largă pentru a pune pumnul în gură jurnaliștilor care au „tupeul” să spună adevărul și să se lege „de cine nu trebuie”. Acestor profesioniști din presă li se intentează procese istovitoare financiar și psihic, menite să îi intimideze, să îi sleiască de puteri și să îi lase fără bani. Totul pentru a-i face să tacă, să se autocenzureze și să renunțe la criticile aduse sistemelor politice sau financiare, politicienilor, mai-marilor zilei, omnipotenților orei. Mai mult decât îngroparea în acțiuni în instanță, jurnaliștii neafiliați politic, independenții, au fost și sunt supravegheați cu ajutorul unor programe precum Pegasus și Predator. Și cum Europa e în criză, nici amenințările, abuzurile și atacurile împotriva jurnaliștilor nu ajung să fie cercetate și pedepsite conform legislației în vigoare. Care este minunată, dar neaplicată. Pe motiv că nu există resurse financiare și umane. Legislația anti-SLAPP în UE e mai mult decât firavă, ba chiar frizează ridicolul.

Noua lege UE menită să protejeze independența jurnalismului posedă hiba majoră că nu are cum verifica dacă jurnaliștii sunt intimidați, spionați (de parcă cei care supraveghează sau intimidează ar cere acordul UE) și nici nu poate garanta, verifica și dovedi totala transparență ori adevăratele surse ale sponsorizărilor din mass-media, altele decât cele guvernamentale. Deloc curios, reglementările UE nici nu aduc vorba despre sursele de finanțare cel puțin obscure, care umplu buzunarele „jurnaliștilor-activiști”, veșnici luptători pe subiecte anti-Biserică, anti-naționalism, anti-normalitate. Dar acest lucru nu este de mirare. În toate țările UE, cele mai importante canale mass-media sunt deținute de doar câteva persoane care hotărăsc politicile editoriale, ceea ce duce la un flux de știri părtinitor, în conformitate cu interesele economico-politice ale acestor persoane sus-puse. Iar pretinșii „dezvăluitori” de „adevăruri” – adică susținătorii progresismului – sunt finanțați de ONG-uri sponsorizate abscons de aceeași păpușari ai neomarxismului și al politicilor „libertine” – ca să nu le numim altfel – care îi manevrează și pe aparenții decidenți de la Bruxelles. De exemplu, în Olanda (una dintre cele mai progresiste state UE), în Germania (țară acuzată deseori că ar fi, de facto, un stat polițienesc), în Ungaria (stat subjugat de partidul lui Orban) jurnaliștilor care și-au făcut datoria și au criticat guvernele li s-a interzis accesul la conferințele oficiale de presă și li s-a blocat accesul la informații la care au dreptul în mod legal. Iar acestea sunt doar câteva exemple de abuzuri pe față, pentru că jurnaliști din Italia, Grecia, Cehia, Franța și așa mai departe (inclusiv din România) s-au confruntat, se confruntă cu tot felul de mizerii. Ei au fost și sunt țintele abuzurilor, inclusiv abuzuri ale unor instituții de stat care își depășesc, în mod ilegal, atribuțiunile. Să nu uităm de CNA, care a chemat „la ordine” prin harnicii oameni „de bine”, exact cum procedau secretarii PCR în vremurile totalismului în România, jurnaliști din presa scrisă care nu țin hangul basmelor oficiale – mulți dintre noi nu am uitat „episodul ActiveNews”.

Plasarea deciziei CEDO în acest context mediatic european, în care jurnaliștii sunt, s-o spunem pe cea dreaptă, strânși de ouă prin orice mijloace pentru a se conforma trendului general impus de cele mai puternice țări UE, aducându-ne aminte că fondurile guvernamentale din toate țările UE revin marilor trusturi de presă care fac frumos și stau sluj în fața puterii (România e campioană la acest capitol), nu e de mirare că spălarea colectivă pe creier a populații lor țărilor Uniunii Europene merge ca pe roate și ne îndreptăm cu succes spre construirea unui viitor în care noi nu vom avea nimic (nici măcar creiere funcționale!), iar ei își vor vedea liniștiți de treabă, fără a întâmpina niciun fel de rezistență din partea popoarelor devenite victime ale noii propagande.

Pregătit de sistem ca „independent” pentru a se confrunta cu „estul sălbatic”…

Data: 9 septembrie 2024 by Ionuț Țene

Demisia lui Mircea Geoană din funcția de secretar general adjunct de acum câteva zile era așteptată de toată lumea. Președintele de o seară, Mircea Geoană, cunoscut pentru exclamația antologică de dragoste pentru soția sa, din noaptea alegerilor în 2009 – „Mihaela, dragostea mea”, s-a hotărât în sfârșit să se arunce în arena cu lei a alegerilor prezidențiale din decembrie 2024. Încă de acum doi ani în mediile politice se vorbea despre candidatura lui Geoană la președinția României și despre sprijinul sistemului ca acesta să fie ales în prima funcție a statului român. Mircea Geoană are avantajul alianței cu sistemul, el făcând parte cu familia sa din fosta elită a nomenclaturii securisto-comuniste de dinainte de 1989, care controlează încă, prin regimul pensiilor speciale, scena politică de azi. Tatăl, Ioan Geoană s-a născut în anul 1928 în județul Dolj, într-o familie de ceferiști, ca și Ion Iliescu, cu care a fost apropiat. După absolvirea Institutului de Construcții din București, a ales cariera militară, activând în structurile DSS și MApN, în perioada 1965-1992. Între 1953 si 1954 a fost trimis la specializare la Moscova, devenind un cadru de nădejde pentru sovietici. A ocupat mai multe funcții importante în comunism, culminând cu cea de șef al Comandamentului Apărării Civile, în momentul Revoluției din 1989. Generalul Ioan Geoană a fost un răsfățat al regimului, fiind implicat conform graficianului Eugen Mihăescu în negocierile dintre Securitatea lui Ceaușescu și delegația evreiască mandatată să se ocupe de răscumpărarea evreilor în anii ‘70 – ‘80. El s-a ocupat de partea financiară a problemei, fiind lăudat de evreii bogați din New York pentru serviciile importante aduse comunității. Potrivit istoricului Corvin Lupu, Ioan Geoană a jucat un rol controversat în momentele cruciale ale Revoluției din Decembrie 1989, fiind „cel care l-a ținut pe Ceaușescu departe de Centrul de Comandă al Comandamentului Suprem, care controla toate forțele militare din țară.” Fostul procuror Dan Voinea, cunoscut ca procurorul din procesul soților Ceaușescu, a avut Dosarul Revoluției pe mână până în anul 2009.

Potrivit ziarului „Curentul”, pe măsură ce procurorii militari păreau că înaintează în pas alert cu dosarul, fostul procuror Dan Voinea a început să facă publice diverse informații trecute sub tăcere. Ioan Geoană a făcut parte din complotul anti-ceaușist, condus de Ion Iliescu. Așa că Ion Iliescu și-ar fi răscumpărat sprijinul generalului Ioan Geoană în complotul din decembrie 1989, coordonat de Moscova și Berlin, prin intrarea în MAE a fiului Mircea Geoană, apoi promovat ca director și ambasador în SUA la o vârstă foarte tânără. De altfel, și socrii lui Geoană au făcut parte din elita nomenclaturii comuniste de factură sovietică. Mircea Geoană a fost un răsfățat al sistemului, chiar dacă a pierdut alegerile prezidențiale din 2009, fiind doar președinte de-o noapte. Iliescu i-a dat porecla „prostănacul”, care a devenit renume, atunci când l-a trădat.. Pierderea alegerilor i s-a tras lui Geoană și de la vizitele lui la Moscova și la Sorin Ovidiu Vântu. Candidatul Mircea Geoană, ca fost secretar general adjunct NATO, are toate pârghiile interne și internaționale de a accede la funcția de președinte al României, mai ales, că prin fiica sa a intrat în una dintre cele mai bogate și respectate familii din New York, familie cu origini poloneze.

Mircea Geoană candidează la președinția României având fără îndoială, atât sprijinul sistemului și structurilor de securitate interne, cât și externe. Candidatura lui Geoană vine în întâmpinarea schimbărilor geopolitice și de paradigmă, acum când liderii polonezi vorbesc la cerințele lui Zelenski, ca Polonia și România să nu mai fie „flancul de est” al NATO, ci pur și simplu să devină „frontul de est” NATO, al războiului pentru apărarea Europei față de agresiunea rusă. Mircea Geoană ales în prima funcție în stat va fi președintele războiului? Ca fost înalt funcționar al NATO are expertiza necesară de a manevra politic și militar, prin cumpărarea de armament american ca să poată face din România o puternică linie a frontului împotriva înaintării Rusiei spre Europa centrală și Balcani. România mai are multe Patriot-uri, avioane F-16, corvete și tancuri Abrams de cumpărat pentru a face față unui posibil război pe flancul de est al NATO. Apărarea costă foarte mult ca și sprijinul aliaților ca să ajungi în România președinte!

Geoană reprezintă cea mai bună și pragmatică alegere pentru această funcție din partea Occidentului (American) pentru o țară aflată în prima linie a țărilor învecinate cu Rusia. Drumul către Cotroceni al lui Geoană pare pavat de intențiile și interesele structurilor și serviciilor interne și internaționale. Lucrurile deja par mai ușoare pentru Geoană, acum când mișcarea suveranistă este destructurată în circa șase candidaturi separate, iar de unitatea patrioților nu se mai vorbește în România. Mai mult, premierul Ciolacu nu reușește să treacă de paradigma notei șapte la examenul de Bacalaureat, foarte puțin pentru un posibil președinte al României, iar generalul Ciucă nu și-a publicat încă cartea promovată pe milioane de euro din bani publici într-o vreme când guvernul dă una după alta ordonanțe de austeritate și taie ca de obicei în ultimii 34 de ani tot din banii săracilor sau a pensionarilor, care nu sunt „speciali”. Deci, Mircea Geoană în cursa prezidențială este în „pole position”, pregătit de „sistem” ca „independent” pentru a se confrunta cu „estul sălbatic”. Să vedem dacă poporul român îl va vota masiv în decembrie anul acesta, bineînțeles fără ajutorul tabletelor STS. Războiul pare că bate la ușa păcii?

Atenție, se poartă „poporul român”!

Data: 9 septembrie 2024 by Marin Neacșu

Ce spun, ce vor, ce votează românii. Despre asta este vorba! Conform declarațiilor unor lideri ai alianței (care ne guvernează, dar, de fapt, ne dezmembrează), în aceste zile, și cam până la alegeri, se poartă „ce vor românii„ bineînțeles, „pe sticlă”. Întrebați, până să se stabilească data alegerilor parlamentare și prezidențiale, până să se stabilească dacă P.N.L. va avea candidat comun cu P.S.D., dacă vor candida la prezidențiale, ambii lideri de partid, Ciucă și Ciolacu au spus că nu ei decid, ci „boborul”, congresele, partidul, ca și cum partidul ar fi persoană fizică și nu ar conduce el, președintele, filialele. Aiurea, totul era doar o abureală, încă nu știau ce va fi, nu primiseră plicurile cu mutările și așteptau să vadă cine va câștiga alegerile la Înalta Poartă, ca să știre și ei cui să se închine. Acum, după ce se pare că s-au decis să candideze fiecare, se pune problema cu cine vor face alianțe și cu cine vor guverna. Întrebat cine va câștiga prezidențialele, senatorul Ciucă a răspuns fără ezitare: „subsemnatul„ dovedind nu numai lipsă de modestie ci și de inspirație și realism. „Nu am găsit altă rimă”, ar fi spus Mateiaș. Probabil el crede în sondajele comandate de P.N.L., așa cum P.S.D. crede în sondajele lui Pieleanu. Trec peste faptul că nici în interiorul P.N.L. Ciucă nu are asigurat cvorumul, că există peneliști, grupuri sau aripi care se îndreaptă spre alt candidat și vor vota împotriva sa sau deloc, și iau în calcul ceea ce văd pe stradă, în mediile de socializare, chiar pe panourile cu ostașul în slujba unei țări care nu se mai ține pe picioare și din cauza sa.

Vrând să arate lumii cât de decis și orientat spre dreapta este idolul său cel care ocupă funcția de președinte al P.N.L. a fost întrebat pe cine va nominaliza prim ministru, dacă va ajunge președinte, iar domnul senator a dat un răspuns primit parcă de la A.I. Ion: „Să vedem ce va decide «poporul român»!”. Sincer, nu știu ce să cred. Să cred că domnul senator nu știe procedura de numire a premierului? Sau să cred că nu știe pentru că nu îl va alege el ? Pentru oricine trăiește în România și mai iese afară din casă, este clar că partidul care va câștiga parlamentarele va câștiga și prezidențialele, iar dacă domnul senator are convingerea că va ajunge președinte, atunci nominalizarea premierului nu poate veni decât din P.N.L. iar el fiind președintele P.N.L. și apoi și președinte, este exclus ca „partidul„ să propună un premier pe care el să nu îl accepte de fapt să nu îl ceară așa cum și Iohannis l-a cerut pe el călcând peste Cîțu. Dar pentru că domnul senator a spus că vom vedea ce va decide poporul înseamnă că nu mai e atât de sigur de câștigarea alegerilor și implicit nici că va ajunge președinte. Varianta cea mai plauzibilă este că nu poporul va stabili cine va fi președinte și nici el cine va fi propus premier, așa cum s-a întâmplat din ’89 încoace. Așadar, domnul senator a reușit să mai rateze o dată ținta, căci credea că dacă dă răspunsul cu „poporul” va rupe inima târgului. Rateu, ar spune un militar, sau incident, ca și cel din Polonia unde lovitura nu și-a atins ținta.

Dar nu numai în P.N.L. se poartă „populismul”. Ca să nu rămână în urmă, P.S.D., prin gura celui „mai creț decât salata creață”, cum l-ar fi botezat un indian huron, vicele Tudose ne aburește și el, tot cu poporul și televizorul. Cercetat de Digi 24 cu privire la zvonurile privind o alianță de stânga pentru parlamentare, domnul Tudose ca să nu supere prea mult mâna dreaptă a guvernării și nefiind sigur de o reușită P.S.D., pentru a nu adânci crevasa apărută între P.S.D. și P.N.L., dă și el un răspuns într-o dungă: „Nu decidem noi cu cine facem alianță, decid românii la vot”.

Măi, dar al dracu’ mai e poporul ăsta român. Al dracu’ de prost, că dacă e să ne luăm după cei doi vorbitori, poporul român a decis vinderea tuturor rezervelor, tăierea pădurilor, distrugerea învățământului, a sistemului sanitar și popularea lui cu medici criminali, desființarea armatei și aducerea mercenarilor care să „ne apere”, vinderea suveranității, subordonarea economiei intereselor americane, înfometarea populației și susținerea altor nații ostile pe toate planurile, etc, de vreme ce ei au decis cine și cum să îi conducă și să jefuiască timp de 35 de ani. Și-au votat singuri călăii și condamnarea la dispariție.

Dar răspunsul lui Tudose ne mai spune ceva. Ne mai spune că pentru P.S.D., nu contează nici doctrinele, nici statutul, nici principiile, nici ce dorește electoratul, nici ce au promis, nici ce au semnat ci… doar interesul, guvernarea. Pe ei nu îi interesează cine sunt sau ce urmăresc cei cu care se aliază atâta vreme cât le asigură majoritatea parlamentară. Așadar, stimat „popor român” indiferent pe cine vei vota, la conducere va fi cel care va reuși să strângă o majoritate, nu contează ce pretenții va avea, ce va cere, ce se va mai vinde, ce taxe se vor mai pune, câți oameni vor mai muri de frig în case, câte pandemii sau războaie va mai trebui să susținem, P.S.D.-ul va bate palma și cu Scaraoțchi dacă acesta va asigura majoritatea care să îl aducă la guvernare. Nu mă îndoiesc că la fel va face și P.N.L.-ul, că doar nu sunt peneliștii mai proști nu ? Un lucru e cert: ambele partide vor avea grijă ca U.D.M.R. să ajungă la guvernare și vor da voturi către U.D.M.R. în județe în care au clar majoritatea, chiar dacă nu trăiește picior de honved acolo, numai să treacă de pragul parlamentar și să și-l asigure ca aliat. Așadar, U.D.M.R. va fi la guvernare de anul viitor, cu cine va da mai multe ministere. Cultura și mediul sunt deja stabilite. Dacă crede cineva altfel, nu trăiește în România.

Știți ce e mai trist în toată istoria acestui popor? Cel mai trist este că încă nu știm cu adevărat cum s-a format poporul român de care se folosesc cei aflați la putere, dar știm cum va pieri: de mâna lor.

Călător prin anotimpuri și ani, drumuri și poteci…

Data: 8 septembrie 2024 by Al. Stănciulescu-Bârda

Cine nu-și amintește de Victor Pârvănescu(1904-1987)? Chipul său venea parcă din altă lume. Îmbrăcămintea, încălțămintea, pletele, barba patriarhală, traista și vioara făceau din dânsul un personaj aparte, inconfundabil. Călătorea mereu, anotimpuri și ani, drumuri și poteci. Din vioara lui izbucneau doine și cântece ca o lavă de vulcan. Cânta oriunde și pentru oricine acest apostol al cântecului bătrânesc. Puțini l-au apreciat la adevărata lui valoare; mulți i-au făcut ceasuri amare. Ca om, era nefericit! Romantic rătăcit într-un veac străin! Ca artist, era un geniu fără de noroc. Ducea cu sine povara unei lumi trecute. În sufletul său păstra tezaurul de sunet și simțire, pe care-l zămisliseră prin veacuri Munții Mehedințiului și Plaiul Cloșanilor. Nu-l ascundea, ci era gata să arate oricui bijuteriile ce le conținea. Înfrunta cu stoicism jicnirile ce i le făceau atâția gură-cască. Dacă-l vedeai, nu puteai să nu-i asociezi imediat chipul cu al lui Barbu Lăutaru și să șoptești versurile care i se potriveau cel mai mult: „Eu mă duc, mă prăpădesc,/ Ca un cântec bătrânesc….!”…

Și s-a dus moș Victor pe drumul cel fără de întoarcere întru împărăția cântecului, unde, poate, va fi mai bine înțeles de îngeri.âA lăsat în urmă, să-i ducă mai departe povara cântecelor, pe fiul său cu același nume, pe Domnica Trop, pe Angelica Stoican, pe Constantin Gherghina, pe Niculina Stoican, pe Irina Zoican și mulți, mulți alți elevi ai „școlii de folclor” de la Izverna. Dintre toate zonele Mehedințiului, Izverna și împrejurimile sale a reușit să supraviețuiască cel mai bine sub aspect folcloric și etnografic. Avem convingerea că la această performanță a contribuit din plin și Victor Pârvănescu prin cântecul său măiestrit, prin cuvântul său de bătrân înțelept, prin însuși exemplul vieții sale.

Victor Pârvănescu îndemna spre autenticitate, spre izvoare, spre eliminarea falsului din folclor și din viață. Civilizația acestui sfârșit de veac l-a strivit ca om, dar nu l-a învins. Idealul, mesajul și cântecul său au biruit și vor rămâne pentru noi indicatoare pe drumul regăsirii de noi înșine.

Redăm mai jos o întâmplare din tinerețea lui Victor Pârvănescu, așa cum ne-a relatat-o Părintele Stelică Zoican de la Balta. Părinții Părintelui Stelică de la Coada Cornetului au organizat o clacă cu petrecere, fiindcă le venise din armată fiul lor Constantin. Cu acel prilej l-au invitat pe Victor Pârvănescu să le cânte. Iar povestirea: „Au trimis după Victor Pârvănescu la Cernavârf. El era cel mai bun dintre toți lăutarii din zonă și știa să te ungă la suflet cu vioara lui. În Cernavârf și-n satele din jur i se spunea „Popa Victor“, fiindcă purta plete și barbă mare. Victor a primit invitația, căci știa cu cine are de-a face. Îl cunoștea și pe Ioniță și pe Anica Zoican. Cu femeia era cam de aceeași vârstă și-și mai amintea cum îl gonea Anica cu bulgări de zăpadă, când era mică și trecea pe la poarta ei. De data aceasta, Anica era femeie în toată puterea cuvântului, cu copii de însurat.

„- Care-i treaba, Anică?” a întrebat Victor curios.

„- Iacă, Victore, poimâine vreau să fac clacă cu tot satul. Mi-a venit copilul din armată pentru câteva zile și vreau să se bucure și el. Te-aș ruga să vii să ne cânți!” i-a zis Anica hotărâtă.

„- De acord, Anică, oi veni!”

„- Și cât îți plătesc eu ție, Victore?” a mai zis femeia grijulie.

„- Apoi, Anică, mi-oi da și mie o baniță de grâu și asta-i plata!”

„- Îți dau, Victore, îți dau!” Și femeia i-a pus masa lui Victor și el a mâncat și a băut bine, apoi și-a luat sacul de grâu și dus a fost.

La clacă n-a mai venit. L-au așteptat zadarnic. Atunci au luat câțiva tineri fluierele și au început să-i zică așa, cum știau ei. Țuica era bună, veselia în toi, așa că s-a lucrat, s-a jucat și toată lumea s-a bucurat. Totuși, Anica nu a uitat necazul ce i-l făcuse Victor Pârvănescu.

Au trecut anii. Anicăi i s-au căsătorit copiii. Constantin cel din armată s-a căsătorit în Cernavârf. Și-a făcut gospodărie frumoasă și trăia fericit cu familia sa. La un praznic, la Sfântul Ștefan, când îi veniseră toate neamurile, inclusiv părinții, la poarta Tiței, nora din Cernavârf, a bătut Victor Pârvănescu. Era cu vioara, cu fiul său Victoraș. L-au primit înăuntru și el le-a cântat, așa cum numai el știa să cânte. La un moment dat, Anica i-a făcut semn lui Ioniță să iasă. La fel și celorlalți bărbați. Erau toți apropiați ai casei. A rămas în casă cu noru-sa Tița, cu Victor și cu Victoraș. Când a văzut Victor că bărbații au ieșit și au rămas doar femeile, a început să cânte o doină păstrată de el pentru zile deosebite: „Știi tu, mândră, știi tu, știi?/Când eram noi mici copii,/Ne zburătuream cu glii/Și făceam dragoste-ntâi!“

Femeia atât așteptase. Acum avea motiv să-și verse focul. A pus mâna pe un vătrai și l-a bătut pe Victor, cum nu-l bătuse nimeni vreodată. El nu se putea apăra, fiindcă era cu vioara în mână și abia o ferea să nu-i fie lovită. La sfârșit, când s-a săturat femeia de bătaie, i-a spus: „ – Asta este, Victore, răsplata pentru clacă și pentru cântec!”. A ieșit Victor cu fiu-său val-vârtej pe ușă și dus a fost pentru totdeauna. Niciodată însă n-a uitat cele ce pățise cu Anica lui Ioniță Zoican.

„Piatra scrisă” de la Broscaru din Munții Buzăului…

Data: 8 septembrie 2024 by Redacția

O altă „Piatră însemnată” (Piatra scrisă de la Broscaru) a fost descoperită de arheologii de la Muzeul Județean Buzău de curând în zona așezărilor rupestre din Munții Buzăului. Este vorba despre o piatră gigantică inscripționată cu semne aparținând unei civilizații necunoscute. „Piatra însemnată”, cum a fost supranumită, este în formă de ciupercă și se află pe dealul Broscarului, în comuna Colți, locul altor celebrele așezări rupestre, „Aghaton” și „Fundul Pesterii”, care cuprind simboluri începând din Epoca Bronzului și până în perioada creștinismului timpuriu. S-a săpat în jurul ei şi s-a dezvelit o suprafaţă cam de doi metri pe un metru, plină de semne pe toate feţele. Directorul Muzeului Județean Buzău, Doina Ciobanu, a spus că „sunt semne absolut ciudate, în formă de triunghi, steluță sau pătrat, cu certitudine făcute de o ființă umană, care nu se regăsesc în nici o scriere cunoscută până la această oră”.

Piatra însemnată a fost dezgropată de arheologi, studiată, fotografiată și îngropată la loc de arheologi, pentru a nu fi distrusă de turiști sau de alți amatori de senzațional. Când ieși din pădurea de pe dealul Broscarului, într-un luminiș, poți observa o bucată de stâncă masivă, care de departe pare un organ uriaș al pământului, o inimă ciuntită, îngropată printre frunze uscate. Semnele de pe piatră sunt haotice. Nici o ordine: nici verticală, nici orizontală, nici șerpuită, nici circulară, numai semne aruncate peste tot. Interesant este că nimeni nu recunoaște a fi vreun alfabet care să fi fost folosit pe teritoriul țării noastre sau pe la vecini. Doar stele alcătuite din linii întretăiate, jumătăți de stele, cruci mărginite de pătrate și dreptunghiuri, multe simboluri solare, semne de tipul răbojului, linii care se întretaie și se frâng, spice sau brăduți. Asta îi duce pe unii specialiști cu gândul la faptul că ar putea reda o hartă, poate o hartă a cerului. O altă idee este aceea că semnele nu au fost făcute toate odată, ci pe rând, la anumite ocazii. Poate că acolo era un loc de întâlnire și procesiune periodică, și de fiecare dată, se însemna ceva pe piatră: o invocație, o rugă de multumire către Dumnezeu, vreun nume sau lucru important. Poate era un loc cu puteri tămăduitoare, iar semnele erau lăsate de cei ce se vindecau prin atingerea pietrei sau, mai bine zis, de vracii sau preoții care intermediau în procesiunile de vindecare, în numele celui bolnav.

Un fel de „icoană” precreștină făcătoare de minuni, unde la anumite date se strângeau oameni cu nevoi și boli. Sau poate, cine știe?, un loc sacru, unde inițiații veneau periodic și lăsau însemnari pentru cei ce vor veni după ei, ca să-i îndrume. sau să le transmită ceva. Călătoria noastră suprinde mărturiile scrise pe piatra Broscaru despre care unii istorici sunt de părere că simbolurile încrustate adânc în piatră ar avea corespondent în desenele de pe tăbliţele de la Tărtăria, cultura Vinča-Turdaş, descoperite de cercetătorul clujean Nicolae Vlassa în anul 1961, dar şi în pictografia sumeriană. Ei spun că cercetarea scrierilor din Munţii Buzăului, inclusiv a celei de pe dealul Broscaru, trebuie făcută în ansamblu şi nu separat, întrucât ar exista o conexiune între ele…

Pe Piatra scrisă din Broscaru apar peste 200 de simboluri, pentru care s-a folosit tehnica inciziei şi a zgârierii pe perete (piatră) a figurii, obiectului sau simbolului. Sunt redate arme, vârfuri de lance, de săgeţi sau suliţe, cu sau fără coadă de lemn, pumnale, dar şi alte semne specifice artei rupestre preistorice (2.200 – 1.800 î.Hr.). „Este un spaţiu în care oamenii preistorici au venit şi au desenat în piatră reprezentări de arme şi diverse simboluri. Ca datare, s-ar încadra între 2.200 şi circa 1.800 î.Hr., deci epoca bronzului. Este unicat în sud-estul Europei… ” spune Sebastian Matei, cercetător la Muzeul de Istorie Buzău. Diana Gavrilă, absolventă de Istorie şi ghid local, spune că piatra este greu de găsit fără un îndrumător din părţile locului. „E în mijlocul pădurii, pe o culme, strategic aşezat punctul acela, un punct de manifestare. Culmea Broscaru se remarcă prin faptul care are vârful oarecum retezat. Până în 1975 era o culme dezgolită, de păşune, iar ea a fost împădurită artificial pe vremea comunismului”, spune Diana. După ce a pus cap la cap părerile specialiştilor pe care i-a consultat în legătură cu acest subiect, Diana a tras concluzia că scrierea ar fi fost reprezentarea grafică a unui limbaj comun folosit de strămoşii noştri. „Sunt pictograme, în general reprezentări solare. Printre însemne sunt şi brăduţi, de exemplu. Pot fi o formă străveche de comunicare, dinaintea folosirii grafemelor. Este o simbolistică destul de complexă pe care cineva din sat nu ar fost în stare să o facă. Este foarte veche, dinaintea scrierii pe care noi o cunoaştem, deoarece domnul profesor Nica mi-a spus că a ridicat de pe acea piatră vreo 35 de centimetri de turbă, care se depune în sute de ani”, spune Diana Gavrilă. Iată încă o dovadă a faptului că poporul nostru a simțit nevoia de a consemna ceva, de a lăsa un semn, un mesaj de dincolo de decenii, de secole și milenii. Rămâne în sarcina noastră să devoalăm importanța mesajului și să îi găsim locul meritat în cartea de istorie a patriei noastre și a Europei. Poate Inteligența Artificială va avea un cuvânt de spus… (G.V.G.)