Arhiva zilnică: 6 noiembrie 2023

Lumina unei aniversări: Şcoala de la Lespezi – 160 de ani (15 noiembrie 1864-5 noiembrie 2024)

Pe răbojul timpului nestatornic, iată, la 15 noiembrie 2024, se marchează cu litere luminoase o aniversare de mare relevanţă istorică pentru Târguşorul Lespezi, aflat pe malul „lespezit” al Siretului, reşedinţă a comunei cu acelaşi nume, aparţinătoare judeţului Iaşi, respectiv: împlinirea celor 160 de ani de la înfiinţarea primei şcoli din localitate! Într-adevăr, filele colbuite de trecute vremi şi vremuri atestă indubitabil că la 15 noiembrie 1864 s-a înfiinţat aici, Şcoala primară de băieţi Lespezi, ca o consecinţă directă a reformei învăţământului, propusă şi promulgată în acelaşi an, 1864, de către Primul Domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, prin care s-a deschis copiilor din mediul rural al noului stat România calea luminoasă a învăţăturii de carte, obligatorie în alfabetul latin şi nicidecum în alfabetul chirilic, de influenţă slavă, cum sporadic se obişnuia până atunci în puţinele şcoli domneşti din Principatele Române.

Cu 8 luni mai înainte, prin adoptarea, în martie 1864, a legilor, care au pus bazaele administraţiei locale a noului stat, România, apărut pe harta Europei -, legea comunală şi legea consiliilor judeţene – , aşa cum au fost ele stipulate în reforma propusă de Cuza Vodă, Târguşorul Lespezi a ajuns la rangul de plasă a judeţului Baia, cu reşedinţa la Fălticeni şi, astfel, având în componenţa sa comunele din jur, plasa Lespezi a fost „înzestrată” cu instituţiile principale necesare bunei sale funcţionări, respectiv: Primărie, Pretură, Poştă ş.a. Însă, toate aceste instituţii n-au fost suficiente deoarece lipsea dintre ele una singură, cea mult solicitată de către obştea lespezeană: şcoala! Cum s-a menţionat, rândul înfiinţării şcolii lespezene i-a venit în 15 noiembrie 1864, aceasta fiind prima şcoală rurală înfiinţată în judeţul Baia, de îndată ce a intrat în vigoare reforma învăţământului rural românesc, preconizată cu multă înţelepciune de către Domnul Cuza.

Atestarea acestei remarcabile reuşite a obştii lespezene de înfiinţare a unei şcoli proprii poate fi aflată lesne în arhiva fălticineană, unde cei interesaţi vor găsi numeroase intervenţii şi documente oficiale ale acelei vremi, ce susţineau înfiinţarea unei şcoli în Târguşorul Lespezi. Pe lângă toate acestea, va putea fi remarcată la loc de cinste şi “osârdia” stăruitoare a domnului profesor, Nicolae Vicol, inspector şcolar al judeţului Baia, cel care, pe baza cunoaşterii situaţiei locale, a susţinut şi a „pus umărul” decisiv la înfiinţarea şcolii lespezene, devansând cu 5 zile mai devreme înfiinţarea primei şcoli din oraşul Paşcani (20 nov.1864)!

Începutul acestei dintâi şcoli lespezene, ca orice început, a întâmpinat inerente dificultăţi de înzestrare şi organizare, peste care s-a trecut „din mers”, având ca support entuziasmul de bun augur al dorimţei şcolarilor din localitate şi din împrejurimile sale, de a-şi însuşi tainele învăţăturii de carte pe făgaşul luminos deschis de noua lor şcoală.

Nu peste mult timp, însă, după abdicarea silită a Domnitorului Cuza, din 1866, pentru învăţământul rural românesc, abia înfiripat, au urmat ani grei şi puternic convulsionaţi de deciziile guvernelor ce s-au tot succedat la conducerea României, culminând în 1872 cu decizia bizară a guvernului conservator: desfiinţarea acestui tip de învăţământ (!). Norocoasă, Şcoala de la Lespezi a putut scăpa de această cruntă „năpastă”, invocând în extremis calitatea recunoscută de Târg a localităţii şi, astfel, a putut să-şi păstreze continuitatea neîntreruptă a funcţionării sale, aşa cum nu s-a întâmplat şi cu numeroase alte şcoli rurale ce au fost „închise” în acea perioadă nefastă.

Să subliniem, deci, faptul că Şcoala de la Lespezi, şi-a păstrat continuata sa funcţionar, de zi de zi şi an de an, pentru şirul generaţiilor de învăţăcei care i-au sorbit, mereu şi mereu, lumina învăţăturii, ajungând, iată, la aniversarea 160!

Spre sfârşitul veacului al XIX–lea, mai exact în 1895, la Lespezi a intrat în funcţionare Fabrica de sticlă, ridicată de investitori din Germania, atraşi fiind de nisipul cuarţos de pe malul Siretului. Fabrica avea să schimbe în bine viaţa social-economică a Târguşorului Lespezi, devenit „centru de negoţ”, astfel că aici s-au instalat treptat câteva mici comunităţi de germani, evrei şi lipoveni şi în consecinţă activitatea şcolii s-a mărit în structură şi capacitate prin absorbţia copiilor celor trei noi comunităţi.

În timpul primului război mondial activitatea şcolii lespezene a fost inerent perturbată, dar aceasta a continuat cu perseverenţă în ciuda lipsurilor existente, iar după încheierea războiului a devenit Şcoala mixtă de 7 ani şi aşa a funcţionat în toată perioada interbelică, având ridicată o clădire spaţioasă, cu dotări aferente.

Din nefericire, declanşarea şi desfăşurarea celui de al doilea război mondial avea să facă din Târgul Lespezi un cumplit „teatru” de operaţiuni militare; aici fiind „linie de front” pentru lupte grele, culminate, în august 1944, cu un nimicitor bombardament german „pentru a zădărnici înaintarea armatei sovietice”, ce a dus la distrugerea aproape în întregime a localităţii, a Fabricii de sticlă, a podului metalic de peste Siret, proiectat de către Anghel Salligny tot în 1895, a Şcolii de 7 ani, a Căminului cultural, a Dispensarului, a altor clădiri publice şi case.; totul fiind transformat într-o fumegâdă ruină. Mare noroc au avut locuitorii care au reuşit să se refugieze la timp în pădurile de prin apropiere, iar o parte dintre aceştia şi instituţiile locale se aflau refigiate mai demult în Ardeal. Şcoala a fost nimicită complet, cu toate înzestrările sale şi, mai ales, cu pierderea definitivă a arhivei şcolii din primii 80 de ani de funcţionare neîntreruptă, ce conţinea documente originale ale istoriei sale. Mare păcat!

După războiul distrugător, în toamna anului 1944, pentru funcţionarea şcolii s-a găsit o soluţie „improvizată”; activitatea acesteia fiind continuată în casa învăţătorului Dăscălescu, care a fost reparată şi amenajată rapid, cât de mult s-a putut atunci. Acest „provizorat” al şcolii lespezene” s-a întins până în toamna lui septembrie 1949, când a fost dată în folosinţă noua clădire a Şcolii primare Lespezi. Era anul în care am avut bucuria intrării în clasa I-a, aflată sub îndrumarea distinctă a învăţătorului Al. Moscaliuc. Îmi aminresc şi acum, la vârsta senectuţii, de acea imensă bucurie a „primelor litere, cifre, citiri şi socoteli”, instalată cu emoţie în rândul colegilor „bobocei” ai clasei I-a.

Cu înzestrări incomplete, cu manuale şi rechizite insuficiente, cu materiale didactice făcute „de mâna noastră”, dar cu multă şi foarte bună învăţătură, cele 4 clase ale şcolii lespezene au fost trecute cu succes dovedit la examenul de absolvire a celor 4 clase, din vara lui 1953. Am şi acum în memorire chipurile colegilor de clasă, fie ei nemţi, evrei, lipoveni şi români, cu care împărţeam în pauza mare „pacheţelul de acasă”, chipul luminos şi bonom al „tovarăşului” învăţător, care nu şi-a protejat niciodată fiul, coleg de clasă, dar şi acţiunile pioniereşti „de stârpire a gândacului de Colorado”, „de curăţare a spinlor de pe imaş” şi „de strângerea jirului” din pădurea de fagi de la Buda. Nu mai vorbesc de serbările şcolare de pe scena Căminului cultural, îndelung aplaudate.

Pentru continuarea claselor secundare (V-VII), noi, elevii lespezeni ne deplasam zilnic câte 2 – 2,5 km, dus-întors, la Şcoala de 7 ani din satul apropiat, Fotin Enescu (azi Dumbrava), ctitorită de deputatul ţărănist Toader Creţu şi inaugurată, în 1926, în prezenţa lui Nicolae Iorga, pe atunci Ministru al Instrucţiunii Publice, Şcoala de la Fotin Enescu, o clădire spaţioasă, neatinsă de „bombele” războiului, având în dotare un internat pentru elevii din comunele învecinate, un teren de sport, o livadă de meri şi o grădină de legume, ne-a oferit condiţii propice pentru însuşirea cunoţtinţelor predate la obiectele de învăţământ, chiar dacă şi aici materialele didactice erau de cele mai multe ori „în suferinţă”. Meritul pregătirii noastre temeinice s-a datorat unor „tovarăşi” profesori de excepţie, pedagogi desăvârşiţi, cei mai mulţi provenind de la vestita Şcoală Normală „Vasile Lupu” de la Iaşi. Îmi fac aici datoria sfântă a pomenirii lor: Petru Jugaru – director şi prof. de matematică şi istorie, Ioan Gordin – prof. de română şi muzică, Vitalia Harbur – prof.de geografie şi şt. naturale, Mihai Grigorescu – prof. de fizică, desen şi sport şi Maria Buiuc – diriginte şi prof. de rusă. Aş fi nedrept dacă la ceas rememorator nu aş aminti şi de neuitatele educatoare: Olga Gordin şi Alexandrina Grigorescu, cele care, în perioada de restrişte a lipsurilor şi a foametei de după război (1946-1949), şi-au pus fiecare la dispoziţie casa proprie pentru funcţionarea celor două grădiniţe, una cu program de dimineaţă şi cealaltă cu program de după amiază, în care prichindeii lespezeni au fost îndrumaţi cu multă dragoste spre cunoaşterea lumii poveştilor, a basmelor şi a minunatelor jocuri ale copilăriei. Tuturor acestora şi numai lor le datorăm reuşita deplină la examenul sever de absolvire a celor 7 clase şi a examenului – concurs, cu 2 teze şi 2 orale, pentru admiterea la orice liceu dorit de fiecare.

Practic, Şcoala de la Lespezi , fără lumină electrică, fără apă curentă şi celelalte necesităţi curente ne-a deschis larg şi luminos drumul devenirii noastre în viaţă.

Revenind la momentul aniversar – 160 – al Şcolii lespezene, să menţionăm că după reforma administrativă din 1952, Tg.Lespezi a devenit comună a raionului Paşcani din Regiunea Iaşi, iar Şcoala lespezeană a intrat sub coordonarea şcolară raională. La următoarea reformă administrativă, din 1968, localitatea Lespezi a devenit comună a judeţului Iaşi şi, în consecinţă, Şcoala de la Lespezi a devenit unitate şcolară a Inspectoratului Şcolar Judeţean Iaşi, aşa cum este şi în prezent. Astfel, Şcoala de la Lespezi, ca unitate şcolară a judeţului Iaşi, este în prezent singura şcoală rurală care are în palmares 160 de ani de funcţionare neîtreruptă! Să-i recunoaştem, dar, unicitatea!

Retrospectiv, la ceasul aniversar 160, să evidenţiem, din amintirile primilor 80 de ani, dar şi din datele de zi cu zi ale ultimilor 80 de ani, evoluţia Şcolii de la Lespezi parcursă de-a lungul unui veac şi şase decenii ale fiinţării sale, prin enumerarea stadiilor sale instituţionale: Şcoală de primară de băieţi, şcoală mixtă, şcoală generală de 7 ani, de 8 ani, şcoală generală cu treapta I de liceu şi profesională, şcoală de arte şi meserii, liceu tehnologic şi în prezent şcoală profesională, urmare a numărului redus de elevi.

De asemenea, chiar dacă nu se cunosc directorii şcolii lespezene din priima perioadă a fiinţării, se cuvine, totuşi, să-i trecem „în revistă” pe directorii acesteia din perioada ultimilor 80 de ani şi anume, pe profesorii: C-tin Buiuc (1950-57), Maria Buiuc (1957-63), Mircea Stătescu (1963-67), Carmen Ionică (1967-75), Elena Andronache (1975-77), Maria Gordin (1977-78), Ana Toma (1978-79), Gh.Toma (1979-90), Fiodor Creţu (1990-91), Gelu Cojocaru (1991-95), Gh.Toma (1995-98), Alexandrina Caba (1998-2017), Nicoleta Filote (2018), Mihaela Mihai (2019 şi în prezent).

Şi, totuşi, dintre amintirile generaţiilor mai vechi răsar ca o lumină binecuvâtată chipul învăţătorului, pedagogului, folcloristului şi directorului Alexandru Emilian Bratu şi cel al învăţătoarei Aglaia Prescure, consideraţi stâlpi ai şcolii lespezene interbelice. De la această şcoală au pornit mai departe fraţii: Vasile şi Grigore Popovici, deveniţi maeştri ai picturii româneşti şi Răzvan Teodorescu, ilustru academician român.

Arborându-şi primenitele straie căpătate la aniversarea 150, Şcoala Profesională Lespezi, beneficiind de cele 10 săli de clase modernizate, de sala de sport ultramodernă, de ateliere, laboratoare şi cabinete bine echipate, o grădiniţă, o clasă pregătitoare şi un after school, sărbătoreşte cei 160 de ani ai existenţei sale cu mândria nedisimulată a longevivei sale existenţe, dar şi cu o încrezătoare scrutare a viitorului său.

Ca absolvent al Şcolii primare de la Lespezi din 1953, ca participant la aniversările de 140, 150 şi la cea prezentă de 160 de ani, a cărei festivitate aniversară se va desfăşura joi, 14 noiembrie 2024, n-aş putea încheia aceste rânduri destinate acestei prestigioase aniversări fără să adresez distinse felicitări întregului colectiv didactic de dascăli al Şcolii lespezene care s-a ostenit şi se osteneşte întru slujirea cu cinste şi devotament a Luminii cărţii acesteia, la care adaug alese urări de sănătate şi continuitate întru formarea generaţiilor viitoare.

La mulţi ani în dăinuire, Şcoală lespezeană! Fie ca şi urmaşii urmaşilor noştri să-ţi poată transmite, an de an şi veac de veac, în deplină Libertate şi Frăţie, o aceiaşi caldă urare!

A consemnat Mihai Caba (absolvent din 1953)


Monumentele eternității din necropola tumulară de la Bârsești (jud. Vrancea)

Din artefactele ce au constituit inventarul funerar al unor morminte importante, spre a însoți pe Celălalt Tărâm pe cel decedat, s-au creat în timp expoziții valoroase despre credințe și despre tot ceea ce înconjura un om în mediul casnic, sau în societate, de-a lungul epocilor istorice. Începând cu Marele Muzeu al Antichităților din Cairo și alte mari muzee ale lumii (Luvru, British Museum, Ermitaj, etc) toate au printre exponate și artefacte provenite din inventare funerare. Faptul că au fost depuse cu osârdie și grijă, ca ofrandă, au făcut ca să fie păstrate peste sute și mii de ani. Așa am aflat mai multe despre viața reală a societăților, analizând de fapt elemente oferite Tărâmului de dincolo de prag. Expoziția „Monumentele eternității. Necropole tumulare de la Bârsești” deschisă în 2021 la Muzeul „George Severeanu” din București (str. Henri Coandă, nr. 26) a adus pentru prima dată în atenția publicului rezultatele cercetărilor arheologice, mai vechi sau mai noi, din cunoscutul sit de pe platoul „Dumbravă”, situat în comuna Bârsești, jud. Vrancea. Tumulii, adică movilele funerare, sunt frecvenți în spațiul eurasiatic încă din epoca timpurie a bronzului.

Prin efortul depus de către comunitate pentru înălțarea lor și analizând structura, ofrandele depuse și resturile defuncților, tumulii oferă informații consistente despre obiceiurile funerare din preistorie, relațiile de schimb, influențele regionale, precum și date despre statutul social al persoanelor decedate. O primă necropolă tumulară a fost semnalată la Bârsești ca urmare a raportului comisiei de anchetă a Muzeului Național de Antichități (MNA), condusă de Bucur Mitrea. În 1955, acesta a constatat jefuirea unor astfel de morminte și a recomandat în consecință cercetarea sau conservarea lor. În același an, au fost demarate cercetări arheologice, efectuate de către o echipă condusă de Sebastian Morintz, de la Institutul de Arheologie din București (noua denumire a MNA începând cu 1956), cu participarea Muzeului Vrancea din Focșani și a unor studenți. Între anii 1955 și 1958, au fost săpați și documentați 28 de tumuli. Ritmul de lucru a fost unul alert, un tumul fiind descoperit în medie de către opt lucrători ȋn patru zile.

Chiar dacă materialul arheologic și documentația acestor cercetări au rămas în majoritate nepublicate, pe baza acestor săpături Sebastian Morintz a definit grupul cultural Bârsești, specific pentru comunitățile care au trăit în zona Vrancei în perioada târzie a primei epoci a fierului (sau Hallstatt târziu, cca. 620-450 î.Hr.). Au trecut apoi aproape 60 de ani până când cercetările arheologice să fie reluate pe platoul „Dumbravă”. Desfășurate în perioada 2014-2017, noile săpături au fost coordonate de arheologul Emilian Teleagă, având suportul a trei instituții de prestigiu: Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, Muzeul Vrancei și Universitatea de Stat din Chișinău. Rezultatele noilor cercetări arheologice din teren au fost completate de o utilizare consistentă a metodelor arheologiei moderne. A fost astfel cartată detaliat și scanată magnetometric și cu echipament GPR suprafața funerară pentru identificarea exactă a tumulilor, au fost efectuate studii de paleomediu, analize paleoantropologice și arheozoologice pentru reconstituirea mediului în relație cu oamenii din trecut, precum și datări absolute prin metoda radiocarbon în scopul de a încadra cronologic cât mai exact situațiile întâlnite. În zona de studiu, noile săpături au condus și la descoperirea în premieră a unei necropole tumulare mai vechi, din perioada mijlocie a epocii bronzului, atribuită unor faze ale culturii Monteoru, datate cca. 2.100-1.400 î.Hr., cu morminte de incinerație și cenotafuri. Acestea se află deja într-o expoziţie a Muzeului Vrancei din Focșani. Contextele funerare adăpostite de tumulii de la Bârsești au fost reconstituite, iar materialele arheologice descoperite în noile și vechile săpături, dintre care unele spectaculoase, au fost restaurate, studiate și pregătite pentru expunere.

După mai multe decenii de abandonare a cercetărilor arheologice, Muzeul Vrancei a finanţat în toamna anului 2021 săpăturile unui tumul hallstattian. Cercetările din zona Bârseşti au fost posibile graţie implicării arheologului dr. Emilian Teleagă, de la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române, care a locuit în Munţii Vrancei cât timp au durat săpăturile. La şantier au participat temporar şi doi studenţi de la Universitatea din Bucureşti şi arheologul Emilia-Aurora Apostu de la Muzeul Vrancei. „Au fost restaurate vechile materiale ale celui care a cercetat la mijlocul anilor ’50 cei 28 de tunuri, la care s-au adăugat cei 7 găsiţi de noi. Necropola Tumulară Monteoru de la Bîrseşti este tipică pentru zona Carpaţilor Orientali. E un platou înalt, unde păstrătorii Culturii Monteoru aveau obiceiul să-şi înmormânteze morţii. În mormintele cu inventar războinic din necropola de pe platoul Dumbravă de la Bârseşti nu este atestat portul fibulelor. Armele însă erau purtate atârnate la centură. Bărbaţii incineraţi pe Dumbravă, atât cei reprezentaţi ca războinici, cât şi cei având alt statut social urmau moda central europeană şi se rădeau. Au fost găsite brice. Conform portului central european veşmintele erau prinse pe umeri cu două fibule Despre alimentaţia lor, ofrandele funerare ne spune că mâncau în primul rând carne şi cereale”, spune Emilian Teleagă, cercetător la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”. „Este doar început, prin care dorim să redăm arheologiei întâietate la Muzeul Vrancei, să o aducem dintr-o zonă de umbră şi ignorată în centrul atenţiei deoarece istoria prezentă pleacă de aici. Noi venim din aceste zonă şi trebuie să ştim mereu cine suntem”, a precizat Romeo Valentin Muscă, directorul Muzeului Vrancea. Satul Bârsești (jud. Vrancea) este așezat și se află dispus în trepte. Partea de jos, numită „În prund”, se află chiar în lunca râului Putna. A doua treaptă a satului se află așezată pe podul de terasă de 40 – 50 m și cuprinde cea mai mare parte a construcțiilor edilitar – gospodărești. În partea de vest a satului se află dealul „Dumbrava” (posibil fost împădurit în trecut) unde au fost făcute săpături arheologice și au fost descoperite morminte ale tracilor și sciților, dovadă a locuirii încă din cele mai vechi timpuri a acestor teritorii. (G.V.G.)


Peștera „Damlatas Alanya” (Peștera plângătoare) – Prima peștera deschisă turiștilor din Turcia

Peștera Damlatas („Peștera Plângătoare”) este prima peșteră amenajată din Turcia și apoi deschisă turiștilor de pretutindeni. Fiind localizată central, în zona Alanya (Turcia), în imediata apropiere a telecabinei și a castelului medieval Alanya, poate fi vizitată foarte ușor, nefiind nevoie de echipament de explorare. Peștera Damlatas poate fi reperată pe Google Maps cu denumirile de „Damlataş Cave” și „Damlataş Mağarası”, fiind localizată chiar la capătul din stânga al plajei Damlatas, cum te uiți spre mare. Între centrul orașului Alanya și peșteră vorbim despre o distanță de circa 1 kilometru, iar de la Castelul Alanya și până aici sunt în jur de trei kilometri. Chiar lângă „Damlatas Cave” se află și Alanya Teleferik (la câteva sute de metri departare), telecabină care urcă până la castel, așadar, toate aceste atracții pot fi „bifate” cu succes în aceeași zi. Poți ajunge la peșteră și cu mașina (în imediata apropiere există o parcare), dar și cu autobuzele locale nr 1, 40 și 50. Peștera Damlatas se vizitează în intervalul orar 08:30-18.00, iar accesul costa în jur de 30 lire turcești/persoană. Peștera poate fi mai aglomerată în intervalul iulie-august, atunci când Alanya primește cel mai mare număr de vizitatori.

Peștera Damlatas are o istorie cel puțin interesantă, fiind descoperită de către o echipă de muncitori în anul 1948, în mod accidental, în timpul lucrărilor de construcție efectuate la portul din Alanya. După descoperire au avut loc o serie de cercetări făcute de geologi și speologi, apoi s-a hotărât amenajarea sa turistică, peștera fiind deschisă publicului larg, fiind, se pare, prima peșteră din Turcia deschisă în scop turistic. Cavitatea este amenajată pe o lungime de 30 metri, întinzându-se pe o suprafață de 200 metri pătrați, cu un volum total de circa 2500 metri cubi, fiind împărțită pe două niveluri. De aceea s-a construit o scară – rampă ce asigură accesul facil în interiorul cavității. Cu un procent de aproximativ 95 la sută umiditate și cu o temperatură constantă de 22-23 grade la interior, Damlatas este faimoasă și pentru proprietățile sale curative în ceea ce privește unele boli respiratorii, precum astmul. Astfel că, o parte dintre cei care vin să viziteze Damlatas Cave sunt oameni care suferă de astm. Există inclusiv un program de 21 zile care poate fi urmat de către persoanele astmatice, care presupune petrecerea a 4 ore/zi în interiorul peșterii. Peștera pare să aibă efecte terapeutice extrem de benefice, în special pentru pacienții care suferă de astm bronşic, profitând la maximum de amestecul dintre gazele din peșteră și dioxidul de carbon, de temperaturile scăzute, umiditatea crescută și atmosfera posibil radioactivă.

Ne poate mira această mică lungime a peșterii, care nu pare proporțională cu atracția pe care o are. Dar cine intră aici are parte de peisaje incredibile create de stalactitele și stalagmitele presupuse a se fi format în urmă cu mai bine de 20.000 ani. La interior peștera apare ca un adevărat sipet de comori. Aici, chiar dacă nu putem vorbi de lungimi foarte mari, există nenumărate formațiuni speleotemice, formate prin dizolvarea calcarului și depunerea acestuia în stalactite si stalagmite, gururi și perdele, baldachine și discuri, macaroane și cristale aciforme., Intrarea în peșteră are deschidere către plajă, fâșia de nisip din dreptul acestei atracții primind numele de „Damlatas Beach”. Mai sunt și alte obiective apropiate de Peștera Damlatas. Așa cum spuneam încă de la început, Damlatas are avantajul de a fi localizată într-o zonă cu foarte multe atracții. Așadar, dacă ajungi aici, e bine să știi că în imediata apropiere vei întâlni și următoarele obiective: Plajele Kleopatra, Damlatas și Portokal, care sunt cele mai populare din Alanya, apoi telefericul Alanya, care te duce la Castelul Alanya, ce oferă priveliști minunate ce se deschid către mare și port. Concluzionăm faptul că Peștera Damlatas („Peștera plângătoare”, dar și vindecătoare) își așteaptă an de an vizitatorii cu minunile sale naturale de la interior, iar faptul că este localizată într-o zonă care abundă în atracții turistice reprezintă un important avantaj.


La Roșia (Bihor) găsim unul dintre cele mai spectaculoase și mai lungi trasee turistice de „Via Ferrata”

„Via Ferrata”, tradus ca „drumul de fier”, este o activitate ce presupune parcurgerea unui traseu montan prevăzut cu cabluri, scări, poduri, trepte și scoabe metalice. Deși primele trasee de „via ferrata” au apărut în Alpi, undeva în timpul primului război mondial pentru a facilita deplasarea trupelor la altitudini înalte, în România este o activitate relativ nouă, deocamdată cu un număr redus de trasee. Este o activitate distractivă, cu un grad redus de periculozitate, iar echipamentul caracteristic asigură parcurgerea acestor trasee în condiții de siguranță. Paralel cu traseul, este dispus un cablu metalic prins în perete din loc în loc, formând astfel o serie de bucle închise, folosite pentru asigurarea participantului. Unul din cele mai spectaculoase și mai lungi trasee turistice de Via Ferrata a fost inaugurat în România în primăvara acestui an în comuna Roșia (jud. Bihor).

Traseul este amenajat pe versantul drept din Cheile Lazurilor și are o lungime de 350 de metri. „Este unul dintre cele mai spectaculoase trasee, atât prin lungime, cât şi prin amplitudine, prin peisajul care este dezvăluit de punctele de belvedere şi, dacă ai norocul, poţi fi vizitat atunci când faci traseul de acvilele care îşi au cuibul pe Cheile Lazurilor. Traseul este conectat printr-un circuit turistic cu punct albastru cu celelalte obiective”, a precizat speologul Viorel Lascu. Traseul de Via Ferrata„ Cheile Lazurilor”, cel de-al 10-lea astfel de obiectiv din judeţul Bihor, are o lungime totală de 350 metri şi este compus din 285 metri de traseu pentru căţărare, podul peste pârâu şi o porţiune denumită „linia vieţii”. Traseul este încadrat în clasa de dificultate B. „Prin deschiderea acestui nou traseu de Via Ferrata, comuna noastră mai are un obiectiv turistic prin care punem în valoare frumuseţile zonei. Comuna Roşia are obiective turistice precum Peştera cu Cristale, încă un traseu de Via Ferrata şi mai multe trasee semnalizate de drumeţie.

În cursul anului trecut am avut peste 100.000 de vizitatori”, a precizat primarul comunei Roşia, Remus Moţiu. Valoarea totală a investiţiei a fost de 237.659 lei, cu TVA, din bugetul propriu al AMD Bihor. Acesta este al doilea traseu de Via Ferrata din Bihor în destinaţia Pădurea Craiului. Primul a fost amenajat tot în Cheile Cuţilor, din comuna Roşia, pe o lungime de 270 de metri, cel mai spectaculos tronson fiind un pod indian de 33 de metri lungime, suspendat la o înălţime de 35 de metri, deasupra Văii Cuţilor. Turiştii pasionaţi de aventură care vin în judeţul Bihor au la ora actuală posibilitatea să se caţere pe zece trasee de Via Ferrata cu grade de dificultate diferite: trei în zona Roşia (Cheile Lazurilor – grad de dificultate B, Cheile Cuţilor – grad de dificultate B/C şi Valea Dâlbii – grad de dificultate B); două trasee în Vadu Crişului (Peretele Zânelor – grad de dificultate B şi Casa Zmeului – grad de dificultate C); în Şuncuiuş, patru trasee amenajate de un club privat (Valea Hodoaba, Grota cu Hamace – grad de dificultate B, Podul Indian – grad de dificultate C/D, La Pendul – grad de dificultate B şi Piticot – grad de dificultate A/B) şi un traseu în Vârtop (Pietrele Negre – grad de dificultate B). Pasionații de astfel de călătorii și de senzații tari au acum șansa de a descoperi și în România zone frumoase și pline de mister. Prin aceste investiții într-un domeniu mai puțin cunoscut putem să deschidem noi oportunități pentru viitor. (G.V.G.)


Vocea electoratului…

Cineva, persoană publică de notorietate internațională în discreta lume a artelor marțiale, dar cu o doză de naivitate politică incurabilă și pe măsura supremului său grad de recunoaștere a performanțelor în nobilul sport, mi-a trimis un videoclip marca „Tik Tok” . Până să-mi pun ochelarii, am trăit iluzia optică a unui făt frumos, în ie și ițari, călare pe un cal alb. Mă frec la ochi, îmi pun ochelarii și mă dumiresc imediat ce citesc „Tik Tok”-călin georgescu „Importanța sportului în viața…” Personajul este Călin Georgescu și involuntar replic expeditorului videoclipului: „Destinație greșită. Forward Bălăceanca” ! Călin Georgescu călare pe cal alb… Memoria istorică a românilor ardeleni se răscolește . După cel de al doilea dictat de la Viena, din 30 august 1940, regentul Ungariei Miklos Horthy de Baia Mare, cavaler de Szeged și Otranto avea să-și facă intrarea în Oradea, Cluj și alte orașe din nord vestul României ciuntite, călare pe un cal alb. În cultura populară, calul alb este considerat ca fiind ciuma. Potrivit ultimei cărți a Noului Testament, Revelația lui Iisus Hristos după Ioan de Patmos, capitolul 6, versetele 1-8, cei patru călăreți ai Apocalipsei simbolizează Ciuma, pe cal alb; Războiul, pe cal roșu; Foametea, pe cal negru și Moartea, pe cal verde pal. Sunt și alte interpretări, dar interpretarea apocaliptică creștină este aceea că cei patru călăreți aduc Apocalipsa asupra lumii înaintea de Judecata de Apoi.

Am făcut acest recurs biblic la Apocalipsă fiind copleșit de sentimentul că fiecare dintre candidații la înalta demnitate de Președinte al României au câte ceva din Revelația lui Iisus Hristos la deschiderea primelor patru din cele șapte peceți și că dintre cei care ar putea să fie câștigător, nici unul nu va duce România pe calea cea dreaptă („Caii roșii înaintează spre țara de la răsărit; cei negri înaintează spre țara de la miazănoapte; cei albi înaintează spre țara de la apus și cei bălțați înaintează spre țara de la miazăzi”- Zaharia 6:1-8). Întâmplarea a făcut ca imaginea lui Călin Georgescu călare pe cal alb să-mi determine acest exercițiu publicistic, dar, în același timp, nu este mai puțin adevărat că veșnicul candidat de serviciu, aproape de două decenii, al cărui cal alb înaintează spre țara de apus, are o viziune asupra contenciosului ungaro-român (valabil și româno-ungar) care tulbură tihna martirului Avram Iancu în mormântul de sub gorunul de la Țebea.

În urmă cu mai bine de zece ani, când se zvonea că îi va succede ca premier, ba lui Călin Popescu-Tăriceanu, ba lui Emil Boc, am avut prilejul să-l întreb pe Călin Georgescu (în plin scandal al unor declarații extremiste neorevizioniste comise de emisari externi la Școala de vară a tineretului maghiar de la Tușnad, chiar în prezența președintelui României Traian Băsescu), cum vede domnia sa ca prezumtiv premier al României viitorul relațiilor interetnice româno-ungare/ ungaro-române. „Foarte simplu, foarte simplu”, a anticipat interlocutorul.

Mă gândeam ce soluție genială are Călin Georgescu la o chestiune deloc simplă cu rădăcini și suferinți istorice milenare, căci suspinele martirilor transilvăneni străbat vremurile și le auzim de peste secole. L-am rugat să detalieze. „Am o soluție validată deja de Germania și Austria. Voi crea un condominium România-Ungaria”. Am insistat asupra seriozității legăturilor cu cele două state și a garanților domniei sale pentru o astfel de soluție, ba chiar am întrebat dacă soluția îi aparține sau i-a fost sugerată. Cu greu am obținut niște frânturi incoerente ale unui răspuns care mă trimitea înspre zona de crepuscul a unor servicii secrete din siajul fostei Uniuni Sovietice și a Federației Ruse, ca principală succesoare. Cu același prilej, un respectabil antreprenor, căruia C.G. îi oferea portofoliul economiei, l-a rugat să-i remită o listă scurtă a priorităților prezumtivului prim ministru în relația guvernului cu mediul de afaceri, iar subsemnatul i-am solicitat un rezumat minimal al primelor trei obiective ale strategiei securității naționale. Suntem , încă, în răbdătoare așteptare .

O situație paradoxală a campaniei prezidențialelor din acest an este generată de faptul că șase candidați au deținut sau dețin funcții de pe lista scurtă a beneficiarilor celor mai importante secrete de stat, iar numele unora dintre ei a fost menționat în contextul aluziilor, unele foarte transparente, privind fapte, acte, gesturi, ori suspiciuni de legături nepotrivite cu servicii străine. În chestiuni de securitate națională naționalitatea serviciilor străine este total irelevantă. Pe tabla de șah a istoriei s-a dovedit, nu o dată, că prietenul sau aliatul de azi a devenit dușmanul sau inamicul de mâine. Sub aspectul sumei calităților prezumtivilor președinți, campania din anul 2024 pune electoratul în imposibilitatea de a fi împăcat cu el însuși, indiferent pe cine ar vota. Co-guvernanții Ciucă-Ciolacu și-au dovedit cu vârf și îndesat incompetența politică și managerială ca prim miniștri.„Independentul” Geoană încă nu a înțeles ce i s-a întâmplat în anul 2009 și este incapabil de a-și evalua gravele vulnerabilități. Conservele kaghebiste, având vânt favorabil la pupă, fac jocurile în subteranele sulfuroase ale politicii ghidate de inamicii seculari ai neamului românesc, fiind gata să împingă mai în față un huligan politic. Că pot, au dovedit-o când U.D.M.R. și-a păstrat locul în parlament cu voturi obținute în județe fără urmă de unguri.

Nu negăm că printre cei 14 candidați, înscriși în cursa electorală, nu ar fi vreunul ideal ca președinte. Dar, din păcate, fără șanse de a se ridica dintre bălării. Oricare ar fi câștigătorul cursei prezidențiale din decembrie 2024, el nu ne va aduce garanții că România va fi absolvită de condiția ingrată de a nu avea locul ce i se cuvine la masa deciziilor politice care o implică, altfel decât pe lista meniului decidenților.


Monica Lovinescu – personalitate celebră a neamului românesc

În Franța au emigrat foarte mulți intelectuali și scriitori români, mai ales în perioada interbelică și postbelică, Parisul fiind locul prioritar în realizarea obiectivelor spirituale. Astfel și Monica Lovinescu (n.19 noiembrie 1923, București – d.20 aprilie 2008, Paris, personalitate română cu mare intelect, scriitoare, traducătoare, critic literar, jurnalistă, lingvist de literatură română contemporană, a scris sub pseudonimul Monique Saint-Côme, Claude Pascal, Claude Jaillet, Adriana Georgescu, este fiica renumitului critic literar Eugen Lovinescu) face parte din procesul migratoriu, ulterior devenind membru deplin al Diasporei române, în același timp exercitând protectoratul disidenților români, persoanelor din sfera culturii românești care se aflau în exil, dar și a celor din România cu deplasare ocazională în Franța. Împreună cu soțul ei, Virgil Ierunca (n. 16 august 1920, Lădești, județul interbelic Vâlcea, România – d. 28 septembrie 2006, Paris, poet, publicist, jurnalist și crainic de știri, a activat sub pseudonimul Virgil Untaru), la Paris au conlucrat în calitate de jurnațiști la postul de radio anticomunist Europa Liberă, respectiv Monica Lovinescu a fost una dintre cele mai cunoscute voci ale acestei instituții radiofonice, care prin emisiunea „Actualitatea culturală românească” și „Teze și antiteze” promova știri publicului româno-francez despre regimul comunist din România, la baza discuțiilor mereu fiind oglindite teme dedicate luptei împotriva totalitarismului, la fel și operele sale literare au fost consacrate aceleiași idei.

Între timp lucrările Domniei sale despre regimul comunist și literatura română sunt publicate în prestigioasele reviste pariziene precum „Les Cahiers de l’Est”, „Témoignages”, „La France Catholique”, „East Europe”, „Kontinent”, „Preuves”, „L’Alternative”; concomitent este prezentă în „Encyclopédie de la Pléiade” (Editura Gallimard, Paris, 1965) și în calitate de autoare în cadrul unei diviziuni despre teatrul românesc din „Histoire du Spectacle”. În calitate de traducătoare, Monica Lovinescu (cu pseudonimul Monique Saint-Côme) este cunoscută în Franța după transpunerea renumitului roman din limba franceză în limba română „La vingt-cinquième heure”/ „Ora douăzeci și cinci” sau „Ora 25”, autor Constantin Virgil Gheorghiu, cu o prefață de renumitul filozof francez Gabriel Honoré Marcel (dramaturg, critic literar și teatral, muzicolog și teatrolog, editor de carte), Edition Plon Feux Croisés, Paris, 1949. Cu referire la personalitatea Monicăi Lovinescu, scriitorul și jurnalistul Emil Hurezeanu (ambasadorul României în Germania și Austria) vorbește următoarele: „Monica Lovinescu are aura unei posterități ilustre, fiind fiica lui Eugen Lovinescu. Ea a fost legată de a patra generație de postmaiorescieni, de grupul de la Sibiu – Calotă, Radu Stanca, Doinaș -, de care și eu sunt legat, chiar dacă sunt mai tânăr decât ei.” „Jurnalele Monicăi Lovinescu sunt unul dintre cele mai importante documente de experiență umană dincolo de Cortina de Fier, dar strâns legate de realitățile românești. Deși nu a trăit în România în ultimii 50 de ani, a cunoscut bine România, a iubit-o, a slujit-o, în numele unei valori a spiritului liber pe care le-a susținut. Critic literar, comentator, analist politic, vocea ei inconfundabilă rămâne una din sursele de încredere și putere pe care românii au simțit-o ani în șir, în eterul undelor Europei Libere”.

Așa fiind, Monica Lovinescu și soțul ei, Virgil Ierunca, sunt acei intelectuali din Diaspora română la Paris care pe parcursul multor ani au îndeplinit o activitate/ acțiune nobilă în interesul poporului român, de-a lungul multor decenii de muncă asiduă s-au expus în promovarea ideilor despre libertatea individuală și socială, libertatea de gândire și libertatea cuvântului, libertatea de conștiință prin dreptul oricărui cetățean de a avea o opinie proprie în sfera sa de activitate și în propria sa țară. Atât Monica Lovinescu, cât și Virgil Ierunca sunt oamenii de creație care au pus în lumină valoroase opere literare, documentare, informative despre regimul totalitar comunist, vocea lor prin intermediul postului de radio Europa Liberă fiind auzită de români și acea lume care este pentru democrație și prosperare socială. Domnii Lovinescu și Ierunca au fost acei care au informat publicul despre fărădelegile dictaturii comuniste din România de până în anii 1989, concomitent dând dovadă de generozitate și noblețe sufletească, de adevăr în relatările lor, de spirit de devotament capabil de sentimente înalte pentru propriul neam; astfel fiind acei care printr-o lumină rațională au realizat o misiune sacră în astă lume.


Cele mai slabe şi vulnerabile exemplare de candidaţi de după 1989…

Cum era de aşteptat, Georgia, denumită şi Gruzia, ţară ortodoxă situată în Europa Orientală, a sărit voit de pe şinele UE, bătute parcă în piroane pînă la alegeri. Partidul naţionalist „Visul Georgian” a obţinut o victorie zdrobitoare în faţa partidelor pro UE. Tentativa de provocare a unui EuroMaidan, pe model ucrainean, orchestrată de UE împreună cu preşedintele în funcţie, Salome Zourabichvili, de ONG-urile finanţate de Soros, CIA, cu ajutorul unor trupe instruite de ucraineni provocatori, a fost un fiasco. UE s-a lins pe bot, Georgia era poarta de acces a Vestului la resursele de gaz ieftin din Azerbaijan prin conducta din Caucazul de Sud (Baku-Tbilisi-Erzurum), aceasta fiind, de fapt, miza pentru care Georgia era atît de dorită în UE. Indiferent de preţul plătit în vieţi umane, politica de expansiunea a UE către Est nu va înceta. Cît priveşte alegerile din ţara noastră, intrate în linie dreaptă, circul ieftin generat de propaganda electorală a partidelor şi candidaţilor a devenit hilar şi greu de suportat.

Tabloul electoral al României este un dezastru demn de milă, de repugnanţă şi, totodată, un apel la trezirea din sclavia în care a fost adusă România în ultimele decenii. Vina aparţine, deopotrivă, mass-media, clasei politice şi societăţii. Vom avea de votat la prezidenţiale cele mai slabe şi vulnerabile exemplare de candidaţi de după 1989, care-şi pierd vremea la televizor, pe feisbuc, unii chiar pe arătură, de cînd s-au înmulţit medicamentele şi ne-au inundat farmaciile. Aceşti corupţi în diferite moduri, plagiatul lui Ciucă fiind tot o formă de corupţie intelectuală, încearcă să se doboare unul pe altul, printr-un concurs de manipulări, promisiuni populiste, gafe, scandaluri, jocuri de imagine, chestiuni melodramatice, marca reţelelor de „socializare”. Geoană are şi el un istoric de furt academic şi de alte naturi urît mirositoare. Ciolacu vrea să se tatueze ca să-i fie crezute aberaţiile. Aşadar, Ciolacu, Ciucă, Geoană, Simion, Lasconi şi alţi neînsemnaţi se bat unic şi adînc româneşte pentru preşedinţie ca pentru o piaţă ofertantă cu produse, cu cerere şi ofertă de privilegii. Mai pe şleau, ca la tîrg. E greu de crezut că aceşti candidaţi filistini şi poltroni nu vin cu o umbră în spate care să le ghideze acţiunile viitoare tot în detrimentul cetăţeanului român.

Pe acest fond de dezinteres şi lene civică România va avea preşedinte un alt fel de Iohannis, „originalul” KWI a întors România în cea mai neagră perioadă a istoriei sale, iar românii se vor mulţumi cu ponoasele şi cu înjurăturile. Sînt atîtea priorităţi naţionale, însă ei îşi fac de lucru la propaganda electorală, mutîndu-şi corupţia de pe un picior pe altul. Viaţa românului de rînd tot sub cota sărăciei va rămâne după alegeri, amăgit cu nişte ajutoare de încălzire şi carduri de alimente, reduse şi ele la jumătate în 2025, adică 125 de lei la şase luni, imaginaţi-vă ce firmitură! La ghişeele Puterii se vor instala tot fripturiştii, iar pe funcţiile politice şi de stat, corupţii, incompetenţii şi mafioţii. Campania electorală pentru prezidenţiale şi parlamentare e o binecunoscută tactică de lansare a unor petarde pe piaţa politică, pentru a ţine presa şi societatea ocupată, se ştie, „o mînă spală pe alta”, astfel că marile dosare de corupţie sînt tergiversate sau îngropate definitiv, şi am în vedere pe Coldea şi reţelele internaţionale care au adus crima organizată la vîrful statului român.

În politica ţării noastre nu mai putem vorbi despre cultura, angajamentelor, a proiectelor sau rezultatelor. Cultura unui popor, în sens patrimonial, desemnează toate formele de expresie, inclusiv pe cea a politicului. La momentul de faţă noţiunea de politică nu mai comportă o dimensiune patrimonială, patriotică. Practicile europene, precum şi cele ale hegemoniei americane sînt imersate şi utilizate în politica românească, puterile lumii, dirijate de „Bilderbergii” din spatele Davosului, fiind cele care experimentează cu noi punerea în valoare a unor strategii de supunere şi de extragerea a „plus valorii” din ţara noastră. Din cauza impostorilor care au fraudat şi trădat România de peste trei decenii, poporul român a devenit obiectul şi nu subiectul propriei istoriei. Poporul român nu-şi mai poate imagina viitorul sub forma proiectelor colective, istoria i se impune! I se dictează din afară jertfe, supuneri, constrîngeri, strîmtorări. După atîta amar de democraţie internă, progresul cetăţeanului român „este sublim, dar lipseşte cu desăvîrşire”, înregistrat doar ca divertisment în agenda originalului capitalism românesc. În concluzie, rezultatele alegerilor se vor înscrie în aceeaşi agendă a şmecheriilor politice, fără legătură cu nivelul de trai al românului, cu economia şi dezvoltarea Ţării. Din hărmălaia costisitoare a campaniei electorale românii se vor alege cu încă patru ani de groază. La orizont se arată alte spectacole de corupţie, criză, imoralitate, războaie cu partituri false, colonizare, crime, droguri, arme, sărăcie, profeţi şi învăţători mincinoşi.


Numărul 698

Descarcă PDF


Valea Timocului – vechea posesiune vlahă a Podunaviei lui Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești

Valea Timocului este o regiune între sud-estul Serbiei și nord-vestul Bulgariei – la graniță cu Dunărea de pe porțiunea românească a fluviului – ținut perfect integrat istoric în civilizația balcanică a românilor. Între râurile Timoc și Morava trăiește și astăzi o populație autohtonă românească masivă, încă de la începuturile etnogenezei românești. Istoricii sau etnologii afirmă că se vorbește în această regiune un dialect românesc, dar dacă vizitezi zona realizezi că se rostește o frumoasă limbă românească legată de accentul și regionalismele din ținutul istoric al Olteniei. Este cunoscut faptul că în perioada regimului comunist al lui Ceaușescu, prin antenele de radio montate aproape de Dunăre locuitorii românofoni din Iugoslavia și Bulgaria ascultau Radio Craiova sau Radio București. Și prin acest mod statul român a menținut vie limba românească în Valea Timocului. Locuitorii de aici nu vorbesc dialectul aromân, ci o limbă românească cu accent și cuvinte, în special, din zona etnofolclorică a Olteniei. Din punct de vedere istoric și cultural românii din acest ținut au aparținut de românii nord-dunăreni, deși trăiau la sud de Dunăre. Matricea culturală și lingvistică nord-dunăreană și-a pus amprenta pe românii sud-dunăreni din Valea Timocului. Românii de aici și-au spus întotdeauna români, doar sârbii au folosit pentru ei etnonimul „vlaški”. Mai există și un fel de poreclă locală, în care timocenii din zona Vidinului își mai zic „diu”, care este un nume străvechi preluat de la un toponim al locului. Deși în Valea Timocului trăiește o populație de români cu o conștință de neam puternică, din păcate ei sunt persecutați de Serbia de azi, nefiindu-le recunoscute drepturile, ca la minoritatea românească din Banatul sârbesc sau Voivodina. Se cunoaște foarte bine problemele pe care le are și azi protopopul ortodox Boian Alexandrovici din Mălainița, care slujește în limba română și a înființat un muzeu al românilor timoceni, probleme cu autoritățile sârbe. Poliția interzice oficierea slujbelor religioase în limba română și prigonește preoții, care vor să aparțină de Biserica Ortodoxă Română.

La recensământului din 2002, numărul vorbitorilor de română din Serbia Centrală a fost apreciat, aproximativ la 60.000 de persoane, dar această cifră este considerată neadevărată de organizațiile civice. Etnologii contemporani și activiștii civici fac referire la raportul despre limba română al lui Iosif Bena din 1995, care cifrează numărul cumulat al românofonilor din Voivodina și Timoc, undeva între 200.000 și 300.000. Chiar și Eugen Simion, fostul președinte al Academiei Române, declara acum câțiva ani despre numărul românilor din Timoc, că acesta este variabil: „Unii zic ca sunt 500 000, alții 300 000. Fapt important este că sunt acolo, au o cultură tradițională, vorbesc româna în dialect oltenesc sau bănățean”. Comunitatea românească din Valea Timocului se luptă de peste 30 de ani cu autorităţile sârbe pentru deschiderea unor şcoli şi biserici româneşti, dar fără succes. Din nefericire, nici azi limba română nu este recunoscută în şcoli ca limbă maternă. Pentru că nu li s-a permis să învețe alfabetul latin şi regulile gramaticale ale limbii românii, locuitorii din Valea Timocului au păstrat destul de arhaic limba română scrisă. Personal, în anul Centenarului, m-am implicat cu unii colegi din primăria Clujului la finanțarea unor proiecte cultural-religioase la Mălainița, inclusiv pentru mănăstire și pentru înființarea muzeului etnografic, care au fost primite cu bucurie de românii din Timoc.

Istoricii români, dar și cei bulgari, în epoca contemporană au făcut referire în studii de specialitate la românii dintre Timoc și Morava ca o populație autohtonă ce a aparținut de formațiunile medievale românești din nordul Dunării. Românii din Valea Timocului, deși numiți vlahi de populațiile slave, ei au fost integrați din evul mediu în relațiile cu formațiunile statale medievale de la nordul Dunării, fiind considerați români legați de cei din nordul Dunării prin limbă și civilizație. Matricea culturală a Timocului este românească, specific nord-dunăreană. De aceea, „timocenii” vorbesc azi limba română, nu dialectul proto-român, adică așa numita limbă aromână, dialect al limbii daco-române. De-a lungul istoriei, în Moesia superioară arheologii au descoperit peste 1300 de inscripții în limba latină, dovedind aici o romanizare puternică a populației traco-dacice. În arealul danubian vlahii „timoceni” sunt amintiți de cronicile bizantine, iar provincia era parte integrantă din Țaratul româno-bulgar din secolele XII și XIII. În zona Timocului a existat un fel de ducat bulgar, cu populație românească (vlahi), care a rezistat câțiva ani după cucerirea țaratului bulgar de către imperiul otoman la 1393. (Cristea Sandu Timoc, „Tragedia românilor de peste hotare”, Editura Astra Română, Timișoara, 1994, pp. 2 8). Vidinul a rămas în mâinile bulgarilor până în 1396. Iar în 1396, țarul Strațimir a sprijinit militar națiunile creștine care doreau să oprească înaintarea Imperiului Otoman, dar în urma victoriei otomanilor de la porțile Nicopolelui, Vidinul a căzut, în cele din urmă, în sfera de influență a otomanilor sultanului Baiazid I. În această perioadă, când Timocul cădea sub loviturile sabiei turcești, Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești, a devenit un cruciat al luptei antiotomane participând la bătălia de la Nicopole din 1396 fără să-i fie lăsată cavaleria ușoară ca să intre în luptă alături de către cavaleria grea franceză, greșeală occidentală de tactică, care a dus la înfrângerea cruciadei. Așa cum știm și din poemul eminescian, Mircea cel Bătrân a reușit prin lupta de la Rovine să oprească ofensiva otomană.

Într-un hrisov din 1406 apare astfel cel mai lung titlu a lui Mircea cel Bătrân, în care este amintită o provincie Podunavia, de fapt Valea Timocului, un ținut sud-dunărean pe care marele voievod îl controla. Podunavia a fost confundată de istorici cu vechea themă bizantină: Paristrion- Paradounavon. De-a lungul timpului istoricii au considerat Podunavia ca fiind Dobrogea modernă. Dar mai nou specialiștii au schimbat paradigma după cercetări atente spre zona unde Dunărea face un dublu cot, pe lângă un teritoriu ce pare un pod întins de pământ în binecunoscuta regiune Kladovo, Orșova, Drobeta Turnu Severin, celebra zonă denumită „cazanele Dunării”. Aici, la sud de Dunăre a fost un teritoriu de interferență între românii autohtoni și slavii veniți mai târziu. Putem vorbi de un pod cultural și civilizațional românesc ce lega întortocheatele brațe ale Dunării la Cazane, ca un ic sau „pod”.


Monumentul dedicat lui „Draco” – stindardul dacic milenar

La fel cum scriam despre un monument dedicat sabiei – symbol ce apăra aceste plaiuri acum 2000 de ani (Sica, sau Falx Dacica), de data aceasta dedic acest articol unui alt monument cu specific geto-dacic și anume acelei statui ce se ridică în vânt amenințător reprezentând câinoasele și vântoasele amenințări ale lui Draco. Monumentul sabiei dacice este un monument simbol al dacilor, a căror capitală se afla la Sarmizegetusa Regia, în Munții Orăștiei, iar lupul dacic străjuie orașul Paliei de pe un piedestal din piatră cu conținut aurifer, adusă din Munții Apuseni. Monumentul, impresionant prin formă și dimensiuni, este unicat și a fost realizat în urmă cu mai bine de două decenii, de către sculptorul orăștian Nicolae Adam. Denumită într-un mod complex „Izvorul de aur al dacilor, cu stindard-lup”, lucrarea de artă monumentală – ambientală se află la interecția Bulevardului Unirii cu Strada Andrei Șaguna din Oradea. Monumentul, dezvelit în 2001, este impresionant atât prin formă, cât și prin dimensiuni. Acesta are o înălțime de opt metri, iar în partea superioară se află lupul dacic, cu o lungime a capului de 1,2 metri, iar trupul de dragon 5,5 metri. „Statuia este realizată din bronz, pe schelet metalic. Pietrele aflate la baza acesteia sunt cu conținut aurifer și provin dintr-o carieră din Munții Apuseni. Opera, ce reprezintă stindardul de luptă al dacilor, înfățișează un cap de lup cu gura deschisă și trup de balaur. Este o făptură care nu se târăște ci zboară”, a declarat doctorul în istorie Mihai Căstăian, arheolog la Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva.

Stindardul de luptă al dacilor era reprezentat de un cap de lup cu gura deschis ce se continua cu un corp de balaur, confecționat din material textil sau din piele, care se umfla în bătaia vântului producând un zgomot care imita urletul lupilor și alcătuia o flamură serpentiformă orizontală. Monumentul „Izvorul de aur al dacilor” este unul dintre obiectivele turistice demne de admirat, obiectiv pe care nu ar trebui să-l ratați dacă vă aflați în apropiere. Alături de alte lucrări ale artistului Nicolae Adam, acesta înfrumusețează orașul Paliei și spune povestea zbuciumată a unui regat milenar. Dacă este să vorbim despre dovezi ale existenței acestui standard dacic, putem vedea metopele Columnei Traiane de la Roma, unde apar stindardele draconare dacice, atât în scenele de bătălie, cât și în scenele unde apar trofeele de război luat de romani. Ele sunt prezente și pe Arcul de Triumf al lui Galeriu din Salonic (Grecia). Dacă este să vorbim de descoperirea unor elemente manufacturiere ce ne pot confirma existența acestui standard, putem să ne apropiem de capital regatului dac. Aici, după o perioadă de peste 1000 de ani de uitare sau de liniște impusă de sângele vărsat pe acest pământ ca loc al unei importante bătălii împotriva Imperiului Roman atacator și rapace, urmele grandioase ale capitalei regatului dac, au atras magnetic pe doritorii de legendă și aventură. Aurul monedelor de aur tip „koson” descoperiți au atras apoi căutătorii de comori fără de număr. Printre toate descoperirile anunțate apare la anul 1787 semnalarea faptului că preotul Dumitru Cerbiceanu, împreună cu o seamă de cunoscuţi, urcă la ruinele de la Grădişte, cu speranţa că va găsi comorile ce se arătaseră în visele lui David Albu. Din relatările preotului, se cunoaşte astăzi, că atunci nu au fost descoperiţi decât „… nişte stâlpi rotunzi de piatră … ” sau „… butoaie de piatră …”, precum şi „… nişte vechituri într-o ascunzătoare şi multe figuri, un câine ce părea dulău cu gura deschisă …”. Dacă în cazul stâlpilor rotunzi de piatră sau a butoaielor de piatră putem să considerăm că acestea erau tamburi ale coloanelor ridicate în incinta vreunui templu antic dacic, atunci în cazul descoperirii din „ascunzătoare” putem semnala existența „unor vechituri”, printre care „multe figuri” și „un câine ce părea dulău cu gura deschisă”, adică un stindard dacic „draco”.

Stindardul dacic, denumit şi draco, este un steag format dintr-un şarpe cu cap de lup înfipt într-un par. În goana cailor, sau în bătaia vântului, el producea un şuierat puternic pentru a îmbărbăta soldaţii daci, pentru a înfricoşa armata inamică, dar inducea şi o stare de nelinişte şi nervozitate în rândul cailor care nu erau obişnuiţi cu acest sunet, deci în rândul cavaleriei inamice. Draconul dacic, sau balaurul cu cap de lup şi trup de şarpe, a fost stindardul de luptă al dacilor și a stârnit fascinaţia cercetătorilor şi a pasionaţilor de istorie. O serie de istorici au încercat să explice de ce dacii au folosit acest simbol ca steag de război. Stindardul de luptă al dacilor, înfăţişat pe Columna lui Traian, are forma unui cap de lup care pare să se repeadă asupra prăzii şi un corp de balaur, ce se înfoaie în bătaia vântului. Istoricii susţin că în vâltoarea luptelor flamura confecţionată din material textil şi din bronz sau argint isca un zgomot asemănător ureltului lupilor, menit să-i înfioare pe duşmani. Lupul a fost un animal sacrul al dacilor. „Avem la Daci un animal sacru ca la Celţi, unde mistreţul e caracteristic pentru stindardele lor. „Balaurul” dacic e reprezentat pe Columna Traiană cu un cap de lup, prelungit în chip de şarpe prin nişte fâşii de stofă, care la bătaia vântului se umflau şi alcătuiau o flamură serpentiformă orizontală. Lupul e un animal bine cunoscut de pe mănuşile de oglinzi scythice. Totuşi nu de acest tip de lup poate fi vorba, cu aspectul său realist şi pacific. Ci de fiarele fantastice cu gura căscată şi limba atârnând afară”, scria istoricul Vasile Pârvan, în volumul Getica (1926). Lupul, simbolul mistic al dacilor Potrivit istoricului Ion Horaţiu Crişan, lupul, întruchipat în stindardul de luptă al dacilor, este cel mai des întâlnit animal în arta geto-dacică, fiind reprezentat nu doar ca steag, dar şi pe numeroase obiecte descoperite în urma cercetărilor arheologice (lupul apare pe friza ce înconjoară Monumentul de la Adamclisi, „răsărind” din lujeri de plante). „Analizând aceste stindarde, Vasile Pârvan ajunge la concluzia că lupul este un animal sacru la geto-daci, un animal simbolic al locuitorilor din Carpaţi şi din jur, încă din Hallstatt (prima epocă a fierului).

Descoperirile arheologice vin să demonstreze rolul important pe care l-a jucat lupul în mitologia daco-geţilor, ajungând până la a-i reprezenta, a fi stindardul lor de luptă”, informa autorul volumului „Spiritualitatea geto-dacilor” (1984). Potrivit lui Mircea Eliade, chiar numele dacilor derivă de la lup şi este asociat unei confrerii de războinici. „Dacii înşişi s-ar fi numit mai de mult lupi sau „cei care sunt asemeni lupilor”, ipoteză sprijinită pe textul lui Strabon şi pe numeroase exemple de popoare sau triburi indo-europene cu nume de lup. Derivarea numelui unui popor de la un animal are o semnificaţie religioasă, reflectând o concepţie arhaică”, scrie Ion Horaţiu Crişan, în volumul „Spiritualitatea geto-dacilor”. La fel de misterioasă pare şi prezenţa corpului de şarpe de pe stindardul dacilor. Istoricul Vasile Pârvan îl asocia cu zmeul, personajul mitologic care străbate văzduhul, stăpânind furtunile şi salvându-i de la pieire pe oameni (precum zmeii norilor călăriți de solomonari). Alţi istorici susţin că rolul şarpelui este unul protector. Prin faptul că își schimbă pielea, avea legătură cu ideea de renaștere a sufletului uman în alt corp). Din ţinuturile străvechi ale orientului ar fi provenit simbolul balaurului dacic, ne scrie Vasile Pârvan. „Credinţa noastră e că şi de astădată originea simbolului militar-religios al balaurului trebuie căutată în Asia Anterioară la Assyro-Babyloneni, de unde s-a întins deopotrivă spre estul irano-indic, ca şi spre vestul thraco-cimmero-getic.

Cred necesar să atrag aici atenţia asupra simbolului divin de pe stela regelui Nebukadnezar I, pe care în al patrulea registru găsim printre alte simbole şi pe acela al balaurului dacic”, scria Vasile Pârvan, în volumul Getica. Peste 20 de fresce de pe Columna lui Traian înfăţişează stindardele dacilor, cele mai multe dintre ele în decorurile unor lupte, în preajma lui Decebal şi a cetăţilor dacice. Prada de război a romanilor cuprinde, în ilustrările de pe columnă, aceste flamuri ciudate ale dacilor. După războaiele de cucerire a Daciei, romanii și-au dorit celebrele falxuri dacice (săbiile curbate manevrate cu două mâini), iar legiunile romane au „adoptat” steagul de luptă al acestora. Astfel draconarii – purtătorii de steag dacic – pot fi văzuți și pe Arcul de Triumf al lui Galeriu de la Salonic (Grecia). Magnificul monument a fost construit în perioada 298-299 d.Hr. și dedicat în 303-304 d.Hr., pentru a sărbători victoria tetrarhului Galerius asupra uriașei armate a perșilor sasanizi și capturarea căpeteniei lor, Ctesifon, în 297-298, romanii având ca aliați armata dacică. Dacii învingători de pe acest monument au fost recunoscuţi pentru vitejia lor, susţin istoricii români, bazându-se mai ales pe afirmaţia lui Herodot, potrivit căruia „au fost cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Şi alţi istorici antici au relatat despre faptele de arme, curajul şi puterea de sacrificiu a strămoşilor. Ammianus Marcelinus, în „Rerum gestarum”, atunci când descrie intrarea lui Constantin cel Mare în Roma, povestește cum „s-au strâns în jurul draconilor, legați cu vârfurile aurite și ferecate în pietre strălucitoare ale sulițelor, umflați de un vânt mare și astfel șuierând că și stârniti de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample”. Vom regăsi acest stindard de luptă în dotarea unor armate europene până în preajma secolelor IX-X. De pildă, o pictură medievală reprodusă în „Psalterium Aureum” arată ostași din cavaleria franceză carolingiană aflați în marș, urmând un soldat care poartă un standard draco. Această pictură prezintă draconul colorat în…roșu, galben și albastru.

De asemenea, în lucrarea medievală „L’Historie de Merlin”, aparținând lui Robert de Boron, regele Arthur este reprezentat, într-o ilustrație a volumului, purtând draconul într-o confruntare cu inamicii. De altfel, în lumea britanică, draconul mai apare reprezentat și cu alte ocazii. Spre exemplu, pe „Tapiseria de la Bayeux”, care reproduce bătălia de la Hastings din 1066, în cadrul scenei morții lui Harold, regele Angliei, apare un dracon purtat de un draconar, în timp ce la Chester, în Anglia, a fost descoperită o stela funerară ce conține imaginea unui călăreț purtând un astfel de stindard. Stindardul de luptă al dacilor, draconul, a fost unul dintre cele mai cunoscute și respectate simboluri militare ale antichității. Cu rădăcini, se pare, într-o mitologie îndepărtată, el a fost preluat la un moment dat de romani, fiind dus în toate colțurile imperiului, dovezile indicându-ne faptul că acesta nu a pierit, ci a continuat să fie folosit multe secole după războaiele dintre Traian și Decebal. Ajuns chiar și la curtea celebrului rege Artur, el a dat dureri de cap Vaticanului, în Evul Mediu, care a și luat măsuri pentru a-i determina dispariția (draco=draconar = drac). Astfel, de la daci și până la Vlad Țepeș (ce avea simbolul Dragonului, ca și tatăl său Vlad Dracul), draconul dacic și-a creat propria poveste.

Deși dacii au crescut și au luptat sub semnul stindardului cu cap de lup si trup de șarpe, iar românii l-au preluat ca pe un simbol protector vreme de atâtea secole, totuși, în afara celor trei monumente arhitectonice (Columna Traiană, Arcul de Triumf al lui Galeriu și Monumentul de la Adamclisi), a monedelor și a tăblițelor aparținând cultului Cavalerilor danubieni (traci, zalmoxieni), stindardul dacic nu s-a păstrat sub forma lui autentică, reală. În amintirea acestui unic însemn dacic la Orăștie s-a ridicat Monumentul Stindardul Dacic de către sculptorul Nicolae Adam, care intenționează să amplifice complexul de artă ambientală și cu alte simboluri dacice. Stindardul se ridică la înălțimea celor opt metri, dominând intersectia spre Costești-Sarmizegetusa Regia din Drumul European 68. Lungimea capului de lup este de 1,2 metri, iar cea a trupului de șarpe de 5,5 metri. Față de dimensiunile reale ale acestor animale totem, în structura monumentului din Oradea totul este amplificat de patru ori, spre a mări vizibilitatea. Dar nu numai la Oradea apare stindardul Draco. Oriunde românii simt românește, au ridicat în vânt acest stindard. Marele rege Decebal aflat călare, cu al său standard Draco, apare mândru la Deva (sculptor Ion Jalea). Din Italia, Grecia, Marea Britanie, întreaga Europă și plaiurile asiatice ce poartă amintiri, se mai aude șuierul Draconarului… Dacă în luptă înfricoșătorul balaur era desfășurat (cu corp de șarpe), în stare de repaus aceste era făcut ghem (de unde expresia în popor „L-a făcut de dracu ghem”). Așa a ajuns și în ascunzătoarea de la Grădiștea – Sarmisegetusa Regia acest stindard draco, unde a stat „cuminte” până a fost scos de către cei ce căutau comori. Despre soarta acestui stindard dacic de 2000 de ani nu se știe nimic în prezent, doar câteodată când bate vântul peste crestele munților Orăștiei se aude un șuierat ca un urlet de lup singuratic… sau de balaur?