Îngăduie iubirii…

Sonet 11 (CCLV)

Îngăduie iubirii să-şi prindă rădăcina

Sub geamul tău; va crește spre înălțime blând,

De-ţi va țâșni din sfârcul înmugurit lumina

Pe trupul ei, şi încă pe-atâta sub pământ.

La-nscăunarea toamnei s-o jefuiești de roade,

Să-i fermentezi păcatul în beciuri şi s-arunci

Semințele pe brazde hrănite de hiade,

Ca să-ţi răsară-n brațe, la primăvară, prunci.

Și florile, şi casa-ţi, sub umbra-i vor încape,

Când malurile lumii de frig se vor surpa,

Când o să-ngheţe cerul și o să ardă ape,

De-ai să răspunzi, iubito, răsadului cu Da;

De Nu, în ciuda firii, eu tot te voi iubi

Şi-o să-mi acopăr ochii încet cu bălării.

Sonet 12 (CCLVI)

Agonisesc iubirea în tainiţe, femeie –

Colierele din lacrimi, tăcerile în sac

Şi-odoarele-n poeme – dar o închid sub cheie,

Căci fără tine-alături, pe tronu-mi, sunt sărac;

Zadarnic am în grajduri mari herghelii de vise

Şi vulturii gândirii sub curcubee-ajung,

Când te cobori în mine, obloanele-s închise,

Tavanu-ncet coboară şi-s șchiop, mărunt şi ciung;

Şi chiar de-mi dai târcoale să-mi ciuguleşti ficatul

Şi îmi întinzi pocalul plăcerilor să-l sorb,

Când părăseşti în spumă, ca Afrodita, patul,

Încremenesc sub boltă, pe întuneric, orb.

Nici bogăţii, nici chipu-mi, nici mintea nu-s de-ajuns,

Ca să-ţi înalț în suflet, ce-n  mine e ascuns.

Sonet 13 (CCLVII)

Din floarea mea cănită, albinele n-adună

Polenul plin de sevă, de pară şi de plumb,

În care zace-ascunsă, de șubreda minciună

A soarelui, câmpia de aur sau porumb;

Şi nici sărutul apei, când se prefiră zorii,

Nu îmi alungă setea încătuşată-n trup;

Iar de întind petala – aripa scumpa-a florii-

Nu pot din rădăcina de carne să mă rup.

Risipă de miresme şi de culori celeste!

Ofrandă fără rugă, uitată în ierbar!;

Se întomnează, bate un vânt de-oțel şi este

Târziu de-acum; primeşte această umbră-n dar.

În mâna ta sunt verde, precum odinioară,

Când înflorea în suflet, iubirea-n primăvară.

Sonet 14 (CCLVIII)

Înlănţuit de-un soare malefic drept osândă,

Am căutat zadarnic îmbrăţişări ce ard

Şi n-am băgat de seamă, sub orizont, la pândă,

Cum te roteai în juru-mi, tu – luna de smarald;

Am adulat lumina venită de departe,

Am azvârlit cu umbre înveşmântate-n vers;

Și am crezut că drumul mi-e negru pân’ la moarte,

Căci n-am simțit ce-aproape mi-erai în Univers:

Eoni la rând, sfioasă, îşi istoveai speranţa

Fără să întorci privirea vreo clipă înapoi

Şi mă-nvăţai ce-nseamnă – odată cu distanţa

Iubirea se destramă! – nemărginirea-n doi;

Nu ți-am simţit prin haos şi întuneric lipsa,

Decât atunci când trupu-mi şi-a început eclipsa.

Sonet 15 (CCLIX)

De ce-ţi rămân în preajmă şi pasărea iubirii

Nu-mi fuge, dezrobită,-n azururi, către sud,

Când îmi alungi cu biciul purtărilor zefirii

Şi-mi faci pe spate brazdă, zâmbind atât de crud?

Ce vrajă-ţi stă-n putere de-mi domoleşti voinţa

Însămânţând cuvântul cu spini, pe care calc

Şi-apoi, cu-nduioşarea călăului, fiinţa

Zdrobită de durere mi-o-aşezi pe catafalc?

De ce-ţi aştept dezgheţul ca pe o nouă moarte

În fiecare clipă, pe jumătate fiert?

De tine sunt aproape, de mine eşti departe,

Dar îmi aştern speranţa în cuibul vechi şi iert,

Căci văd dospind în pieptu-ţi dorinţa de iubire

Şi zborul fară tine, îmi pare-o prăbuşire.