Sonet 5 (CCXLIX)
Alerg ca vinovaţii pe căile iertării,
Cu inima flămândă și aripi moi – zălog
Destinului, căci șerpii din pomul resemnării
Mi-au ispitit durerea afară din bârlog;
Alerg pe catalige să țin cu tine pasul,
Să văd mai sus din turlă pustiul, să ascult
Fervent prin labirinturi dedalice, taifasul
Atomilor şi-n pâlnii să te rostesc mai mult;
Alerg de parcă-n urmă dezastre se întâmplă,
De parcă se închină balanța înspre nu
Şi-ndepărtând corsetul ursitei de pe tâmplă
Îți înțeleg grăbirea cum înțelegi și tu
Că dincolo de moarte, prăpăstii și blesteme,
Iubirea ne așteaptă în punctele extreme.
Sonet 6 (CCL)
Sunt ucenicul care tânjeşte să-nţeleagă
Cum pe mătasea undei, piciorul de sidef,
C-o piruetă lasă, pentru o viaţă-ntreagă
Întortocheata formă a literei alef;
Cum ţese-mbrăţişarea de mosc şi de otravă,
Un braţ mijit din spuma tanaticului vis;
Cum sânul îşi revarsă în Iad un râu de lavă
Şi ochiul – avalanşa tăcerii-n Paradis;
Şi cum prin erezia alcovului, sărutul,
În pragurile cărnii, devine tot mai cast,
Freneticele șoapte – corvoadă, iar avutul
De-nţelepciune parcă obositor balast.
Legat sub drugi de aur, mirifică fiinţă,
Rămân mereu aproape, în chin şi-n neştiinţă!
Sonet 7 (CCLI)
Speranţa întinată de capricioasa-ţi glumă
E ca o flintă-armată cu un fitil prea scurt,
(Căci dansul înrobirii sub trenă printr-o sumă
De viclenii gingaşe nu-i milă ci e furt),
Iar eu – captiv în gheaţă, în labirint şi-n dramă –
Îţi voi ochi balansul la chinchetul dintâi
Al undelor de zâmbet; mă voi aprinde – flamă
Şi-ţi voi depune plumbul plecării în călcâi.
Va înflori în rană, vestindu-mi biruinţa
Cu trâmbiţe, regretul; vei sta să îl asculţi
Şi prea târziu, sfârşită, îmi vei fixa fiinţa
Sub linie, cu roşu, pe lista celor mulţi.
Fereşte! Bumerangul, lovind vânat de soi,
Se-ntoarce cu osânda iubirii înapoi.
Sonet 8 (CCLII)
Sonetele iubirii, în spirit nu pe apă,
Le scriu de la o vreme, din ce în ce mai des;
Prind rădăcini aiurea şi numai ţie-ţi scapă
Prin ciutura simțirii fluidul înţeles;
Nu le citi în grabă, cu salturi migăloase
Pe rima-mperecheată şi nu găsi pretext
Perfid, ca plictisită, în turnul de mătase,
Să ocolești mesajul acestui ultim text.
Atât cât tu pe mine m-ai iscodit vreodată,
Prin lupa deformată a mediului burghez,
Am să rămân la urmă, nevolnic ca o pată,
În umbra lui: bătrânul, pleşuv, bogat şi-obez
Şi am să râd când mierea iubirii-şi lasă stupul
Şi, părăsit de suflet, se înconvoaie trupul.
Sonet 9 (CCLIII)
Doar zorile m-alungă din visele în care
Stau răstignit pe țărmuri precum un pescăruș
Cu aripile scurte, rigide și murdare
Și ochii plini de sarea din ultimul urcuș;
Tresar printre moluște când norii se adună
La orizont şi-adulmec în umedul văzduh
Nefericite liniști şi dorul de furtună,
Dar carnea îmi trădează îndrăgostitul duh…
Mi te aşezi pe geană, mă primenești cu buza
Şi-mi lași pe piept povara seraficului braț,
Dar simt că-n larg mi-e dusă pentru vecie muza
Și-aștept iar zborul nopții, în vise, cu nesaț!…
Îmi ești aproape, vie, dar eu te caut unde
Doar cei ce au aripe din vise pot pătrunde
Sonet 10 (CCLIV)
Degeaba pui zăgazuri de silă şi de sânge,
În nopţile de iarnă, la geamuri şi la uşi;
Sigiliul resemnării tăcute îl voi frânge
Cu un sărut şi-n tine eu am să-mi fac culcuş.
Din camerele goale am să alung fantoma
De fum şi mucegaiul întins de nenoroc
Prin umede unghere; voi răspândi aroma
Iubirilor şi-n ziduri voi face seara foc.
Îngăduie-mi şederea: atingerea uşoară
Pe coapse te va şterge de urmele de praf
Iar visele dulcege, ascunse în cămară
De ani, cu cerbicie, le voi feri de jaf.
Iubirea e firavă şi vieţile sunt scurte;
Cât voi trăi în casă eu îţi voi face curte.
Lasă un răspuns