Dogma reprezintă învăţătura Bisericii („dogma” în greacă desemnează opinia, părerea, punctul de vedere). Ca enunţuri, dogmele au apărut din necesitatea de a exprima clar şi sintetic învăţături cu privire la modul de vieţuire ortodox dar, atenţie, doar ca reacţii la denaturările asupra Adevărului revelat de Iisus Hristos. Astfel, dogmele sunt teze care formulează „opinia corectă” a Bisericii asupra chestiunilor de credinţă. Prin urmare, deşi unora le displace existenţa acestui termen, dogma nu poate fi atacată pentru că ea nu este altceva decât răspunsul Bisericii la tendinţa de denaturare a Adevărului. Cum ar veni, matematic vorbind, dogma nu este ipoteza de la care pornim o discuţie, ci este concluzia într-un proces de lămurire a Adevărului, de deosebire a acestuia de falsitate, denaturare şi minciună. Aşadar, odată lămurită o problemă, n-ar fi un nonsens să încerci să o pui iar în discuţie? Aceasta nu pentru că n-ar fi utilă discutarea ei, ci pentru că avem de-a face aici cu principii valorice de existenţă a divinului, care nu pot fi generate sau modificate de oameni, ele fiind universal valabile şi aplicabile. Tot ceea ce stă în puterea noastră este fie să le recunoaştem şi să le acceptăm, fie să le ignorăm. Iar aici, dogma ne ajută esenţial, nominalizând aceste principii. Câteva exemple: existenţa Sfintei Treimi, întruparea lui Iisus Hristos, unirea celor două firi în Iisus Hristos (nerecunoscută de Bisericile Vechi Orientale, amintite anterior), fiinţa Bisericii, persoana Maicii Domnului, cinstirea sfinţilor etc.
Însă nu este suficient să identificăm principiul valoric. El trebuie trăit, căci comuniunea şi iubirea nu sunt doar teorii pe o hârtie, ci fapte concrete de viaţă. Dar, cum spuneam, subiectivismul pândeşte, aşa că a defini Iubirea poate părea greu, însă cu mult mai greu este să trăieşti corect Iubirea, în viaţa de zi cu zi. Din cauza acestei dificultăţi, Biserica a fost nevoită ca, pornind de la învăţăturile lui Iisus Hristos, să indice credincioşilor drumul autentic al trăirii credinţei.
Aşa apar canoanele („kanon” în greacă înseamnă regulă, ghid, normă, model, tip, principiu, iar în ebraică „qane” desemna măsura cu care zidarii măsurau construcţiile, deci un normativ fizic). Ideea canonului este aşadar, una practică: să jaloneze, să marcheze, să indice drumul către dreapta vieţuire, numită Orto-praxie („praxis” = practică, înfăptuire, act). Este o situaţie similară cu existenţa indicatoarelor rutiere de pe marginea drumului, sau chiar a legilor civile (primele legi civile nu sunt decât derivate canonice ale unor principii obşteşti).
Importanţa canonului rezidă în spiritul lui şi mai puţin în litera lui. Contează mai mult principiul îndrumător decât detaliile tehnice legate de loc, timp, număr etc. Asta nu înseamnă că trebuie să desfiinţăm aceste detalii, dar nici nu este utilă încremenirea în hăţişul acestora. Ca urmare, canoanele au şi un aspect dinamic, de adaptare a principiului la condiţiile concrete de trai. De pildă, dezlegările la post: postul este recomandat tuturor, dar sunt categorii de persoane care pot fi dezlegate (scutite): gravidele, copiii, cei ce lucrează în condiţii extreme, bolnavii şi bătrânii care au regim etc.
Ca idee, este bine să ştim că primele canoane apar în Biserică pe vremea Apostolilor, pe la anul 50, urmare a Sinodului Apostolic de la Ierusalim, descris în Noul Testament, la Faptele Apostolilor, capitolul 15.
Aşadar, sintetizând, Ortodoxia nu este decât latura teoretică a Ortopraxiei, trăirea plenară a Adevărului şi Iubirii divine. De aceea, ea este infailibilă. Să explicăm.
Ce înseamnă infaibilitatea? Ştim cu toţii, conform DEX, starea de a fi infailibil, adică cel care nu poate greşi, care nu se poate înşela; perfect, desăvârşit, fără cusur. Prin urmare, dacă Ortodoxia este tot ce am spus mai sus, ea este, prin natura ei, infailibilă. Se pune însă, întrebarea: dacă Ortodoxia este infailibilă, omul care o trăieşte devine infailibil? Nu, atâta vreme cât nu se leapădă se sine, de erorile şi greşelile sale. Dacă însă omul renunţă la autonomia sa, el poate reuşi ceea de pare imposibil: atingerea infailibilităţii. În Ortodoxie, aceasta se traduce prin sfinţenie. Sfântul este infailibil, dar nu în sine, prin sine sau de la sine putere, căci ar putea oricând cădea din sfinţenie, ci pentru că s-a lepădat de sine şi a acceptat să trăiască Adevărul infailibil al Bisericii.
Mai avem încă o nuanţă de precizat. Biserica este infailibilă nu prin oamenii ei. Căci nu oamenii sfinţesc Biserica, ci invers. Sursa infaibilităţii/ sfinţeniei Bisericii o constituie Iisus Hristos-Adevărul, Capul Bisericii. Putem face o analogie cu distribuţia energiei electrice. Generatorul centralei este sursa, firele transportă energia, iar luminătorul este becul, instrumentul care transformă energia sursei în lumină. Aşa funcţionează şi relaţia Hristos-Biserică-sfinţi. Iisus Hristos este sursa, Biserica şi Ortodoxia sunt liniile de transport, iar sfinţii sunt luminători, nu prin ei înşişi, ci prin energia primită de la Hristos (chiar Hristos îi numeşte luminători). Despre această energie vom mai vorbi, ea fiind subiectul celei de-a doua Duminici din acest Post Mare. Biserica şi Ortodoxia rămân deci infailibile atâta vreme cât transmit nealterat ceea de sursa generează.
Prin această pildă simplistă putem înţelege şi un alt aspect al Bisericii: deciziile clerului ei. Rostul clerului nu este acela de a genera dogme sau canoane potrivit unor interese proprii ci, prin acestea, clerul doar recunoaşte, explică şi aplică ceea ce este de mai înainte generat şi revelat de Hristos. Aşa ne explicăm cum, în istorie, avem atât Sinoade Ecumenice, normative pentru Ortodoxie, dar avem şi sinoade „tâlhăreşti”, care nu au reuşit să împlinească acest rost al clerului, ci au eşuat în propriile interese. Dar, paradoxal, reversul sinoadelor „tâlhăreşti” este posibilitatea ca Ortodoxia întreagă să poată fi reprezentată printr-un om. Ce minunat: dintr-un om supus slăbiciunilor şi decăderii, Ortodoxia îl transformă într-un sfânt, infailibil şi reprezentativ, doar pentru că s-a lepădat de sine şi s-a făcut asemenea cu Dumnezeu. De fapt, i-a urmat Lui.
Un astfel de exemplu este Sfântul Marcu Eugenicul, episcop al Efesului. Când la sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) s-a încercat reunificarea Ortodoxiei cu Catolicismul, el a fost singurul episcop care s-a împotrivit semnării documentelor, pe motiv că Ortodoxia nu putea accepta inovaţiile dogmatice şi canonice ale Catolicismului. În ciuda faptului că toţi ceilalţi episcopi răsăriteni semnaseră din interese utilitariste, sperând la ajutorul militar şi politic al Apusului, pentru apărarea contra invaziei islamice. Când a aflat, papa Eugeniu al IV-lea a exclamat: „Atunci nu am făcut nimic!”. Ortodoxia rezistase într-un singur episcop, deşi acolo erau mai mulţi reprezentanţi ai ei (delegaţia greacă era formată din Împărat, Patriarh, 22 de episcopi şi 6 teologi). În fapt, sesizăm aici o ispită la adresa clerului: să se comporte mai mult ca om politic decât ca om al lui Dumnezeu. Dar un sinod nu poate fi redus la un simplu Parlament politic. Deciziile lui dogmatice trebuiesc validate de întreaga Biserică. Ce să mai spunem însă de Împărat (Ioan al VI-lea Paleologul) care, în dorinţa de a-şi atinge scopurile politice prin intermediul Bisericii, ceruse ca până şi cameristul lui să aibă drept de vot…
Astfel de ispite sunt motivul pentru care Sfântul Vincenţiu de Lerin scria ereticilor („hairesis” în greacă înseamnă alegerea sau ruperea a ceva dintr-un tot), încă din secolul al V-lea, că autenticitatea credinţei constă în ceea ce s-a crezut pretutindeni, întotdeauna şi de către toţi. Adică plenitudunea Bisericii. Chiar dacă aceasta se restrânge, in extremis, la unul singur. În opoziţie cu aceasta, erezia este o greşeală de înţelegere a întregului sau chiar absolutizarea unei părţi din întreg. Teologul şi filosoful Christos Yannaras (un Andrei Pleşu al teologiei greceşti) va defini cel mai profund erezia ca fiind absolutizarea relativului şi relativizarea absolutului. Mai popular spus, o eroare teologică ce provoacă schismă (separaţie)în sânul Ortodoxiei. Aviz celor insuficient informaţi: Ortodoxia nu a practicat niciodată Inchiziţia care este, în esenţă, o erezie faţă de dragostea de aproapele; pe cel rătăcit încercăm să-l îndreptăm cu bunăvoinţă, nu cu forţa rugului, sabiei sau ştreangului, căci dragoste cu sila nu există.
Dar cum putem noi, cei de astăzi, să ajungem la o asemenea stare de conştiinţă a credinţei, la o asemenea puritate sau infaibilitate, când în jurul nostru colcăie relativismul şi laxismul moral, corupţia, sincretismul, libertinajul şi alte asemenea toxine sufleteşti? Sau, dacă nimic din toate acestea nu ne ispiteşte, cel puţin avem nenumărate oferte plăcute de petrecere a timpului: sute de canale audiovizuale şi milioane de pagini scrise sau web, ori kilometri de magazine cu mii de feluri de delicatese şi obiecte care mai de care mai „utile”, unde regula esenţială este plăcerea consumului. Cum răzbatem?
Nu trebuie să ne temem. Primul cuvânt al lui Iisus Hristos după Înviere este „Pace vouă”. Nimic din jurul nostru nu are putere asupra noastră, câtă vreme nu-i oferim şansa. Hristos ne învaţă că, atunci când vrem să ne desăvârşim, avem la dispoziţie două instrumente: postul şi rugăciunea. Postul ne reechilibrează iar rugăciunea ne hrăneşte. Desigur, nu uităm nici regula de aur a vieţii creştine: nu pierde timpul, fă ceva folositor ţie şi aproapelui: roagă-te, citeşte, scrie.
Ajungând aici, înţelegem de ce Biserica a rânduit ca această primă Duminică din Postul Mare să fie închinată Ortodoxiei. Nu putem parcurge drumul desăvârşirii dacă nu cunoaştem ţinta. În vechime, în această Duminică se reciteau în biserici, toate deciziile sinodale care condamnau marile erezii ale istoriei. Cu timpul, înmulţindu-se şi ereziile, dar şi provocările, s-a considerat că ar lua prea mult timp să se aducă aminte de toate luptele la care a fost supusă Biserica din partea ereziilor. Plus că unele dintre ele nu mai sunt de actualitate, fiind înlocuite de altele, zis mai moderne, în fapt doar recidive sub altă formă.
Dar, dincolo de acestea, Biserica nu mai rosteşte aceste anateme ca dovadă a faptului că se deschide întoarcerii celor ce s-au depărtat. O anatemă nu este decât recunoaşterea ieşirii din comuniunea eclesială. Suntem însă în vremea când omul contemporan, hăituit de griji şi provocări, trebuie căutat cu dragoste de către Biserică. A-l certa înainte de a-l chema poate că nu este cea mai bună tactică părintească. Oricum, cei ce rămân împotriviţi Ortodoxiei sunt în situaţia de a-şi refuza singuri mântuirea, aşa că nu avem altceva de făcut decât să aşteptăm întoarcerea lor. Ortodoxia nu va pieri niciodată, indiferent de erorile noastre, fie clerici sau mireni. Căci Iisus Hristos-Adevărul, Calea şi Viaţa nu are cum să dispară. Dimpotrivă. El rămâne Viaţa cea adevărată, Adevărul care ne poate elibera din dependenţa libertinajului şi Calea către iubire sfântă. Pentru că El este iubire sfântă. Dar alegerea ne aparţine. Liberă, conştientă şi asumată.
