Sonet 1 (CCXLV)
În ochii tăi-mătănii, smerenia e larmă
Ce tulbură amvonul în care eu mă rog
Şi-n tine nu sclipește frumosul ci o armă,
Iar imnu-nchis în tâmple nu-i aur, ci e drog.
Pe dinăuntru mana speranţei se prefiră
Şi-aud cum cresc în iureș fantasme din tăceri;
Curând voi trece-n rândul acelor ce-ţi iubiră
Misterul şi candoarea încrâncenată, ieri;
Dar n-am să-ţi dau obolul, sporindu-mi chinul – hrană
Pentru un suflet lânced, tiranic şi bolnav,
N-am să te las să umbli cu degetul în rană
Şi n-am să-ţi duc iar trena, din umbră, ca un sclav.
Aplaudând frenetic voi sfâșia cortina
Şi-n negura din tine voi arunca lumina.
Sonet 2 (CCXLVI)
S-a prăbușit iubirea şi-n zbor flămând ereții
Uitării, din ruine, cu cioc de fier te smulg;
În piept se lasă toamna şi-ameninţarea vieţii
Şi-a morții mi se pare ușoară ca un fulg.
Cât te-am ținut pe geană, precum Atlas o lume,
Am stăpânit regate d-eben şi diamant,
Am primenit văzduhul, am alungat cutume
Și șerpii clevetirii, cu suflul, în neant;
Dar azi ne-am frânt de parcă mi-a obosit aripa,
De parcă ești ascunsă pe fundul unui lac
Iar eu îi tulbur unda și mă găsește clipa
Mai liniștit, mai vesel, dar singur şi sărac.
Ca să păstrezi sămânța iubirii pe ogorul
Din suflet, mușcă mărul, dar nu zvârli cotorul !
Sonet 3 (CCXLVII)
Nu-mi priponiți în lanţuri, de stalagmite, visul,
Chiar dacă-aici chemarea se-ntoarce şi e cald,
Chiar dacă pot cunoaşte cu flacăra abisul
Şi pot smerit în taina comorii să mă scald;
Căci sunt plămada slabă a orelor albastre,
Ce îşi împinge toate speranţele pe front,
Ce vrea să-noate-n lacul înmugurit cu astre
Şi-n ochiul altei zile clipind la orizont;
Şi numai câteodată pribeagul os trădează,
Îmbrăţişând blestemul măselelor de fier
Şi se ascunde-n locul în care nici o rază
Nu a pătruns, iar cordul se-anină de eter.
Mă-mpart în două, jertfă, sub fulgerul amar:
Pe jumatate humă, pe jumătate har.
Sonet 4 (CCXLVIII)
Poporul meu de gânduri te caută-n migrații
Prin ape despletite de gestul tău divin
Și prin deșerturi fără direcție sau rații,
Căci ai lăsat ‘năuntru o lume mai puțin,
Iar fără tine, ochii se-acoperă de brumă,
De broaște și lăcuste, slujind un zeu păgân,
Mă sting lingav de foame de-mbrăţişări și ciumă
Și nu-mi mai creste ruga în care te îngân;
Întoarce-te pe tronul ce încă te așteaptă
Să-mi scrijelești cu-n fulger în carnea de aed
Suave înțelesuri, iar eu, iubit, în șoaptă,
Să-mi gem tămăduirea de îndoială: „Cred!”.
Când n-oi mai fi, iubito, să recitești atent
Versetele iubirii din noul testament!
Lasă un răspuns