În rândurile ce urmează și, ca o introducere, voi încerca să subliniez câteva noţiuni generale care definesc Ortodoxia, însă nu voi încerca o tratare exhaustivă, deoarece subiectul este unul foarte complex. Înainte de a face o analiză a cuvântului în sine trebuie spus că Ortodoxia nu este înţelegerea exclusiv raţională a unor sume de adevăruri, ci înseamnă asumarea şi trăirea vieţii în Iisus Hristos. Tratarea acestui subiect este unul vast şi ţine de o abordare academică. Văzută din exterior, Ortodoxia ar putea părea pentru unii o credinţă mult prea ancorată în trecut, legată de o latură mistică, de aceea este asociată de cei mai puţin avizaţi, cu Bisericile Vechi Orientale şi este asimilată cu anumite mistere ale Orientului, cu lipsa de logică şi raţionalitate, ceea ce din punct de vedere istoric şi teologic este greşit. Sensul cuvântului „ortodox” vine din limba greacă şi este compus din două elemente: orthos care înseamnă drept, corect, în chip drept şi doxa care are sensul de părere, slavă, glorie, cinste, însă înseamnă si „dreaptă credinţă” „dreaptă opinie”. Acest termen indică dreapta credinţă, în continuitate directă şi neîntreruptă cu tradiţia apostolică şi patristică a Sfinţilor Părinţi. În limbile slave şi în alte limbi orientale termenul este tradus ca „pravoslavie”, care înseamnă „dreaptă mărire a lui Dumnezeu”.
Biserica Ortodoxă mărturiseşte credinţa apostolică confirmată, interpretată şi dezvoltată prin consensul Bisericii nedespărţite, arătând că a păstrat şi păstrează de la venirea lui Iisus Hristos adevărata credinţă şi o exprimă prin dreapta închinare. Termenul ortodox apare în Noul Testament în mai multe locuri şi are o varietate de sensuri însemnând: „a sta drept” (II Timotei II, 15), „a vorbi bine” (Marcu 7, 35), „a judeca drept”, „a călca drept”, „a fi pe calea dreaptă”, „a merge în direcţia corectă” (Galateni II, 14) şi „a învăţa drept”.
Cuvântul „ortodox” defineşte în esenţă Biserica Ortodoxă, adică valorile teologice, spirituale, liturgice, care s-au păstrat şi s-au transmis de-a lungul veacurilor. De asemenea, mai înseamnă „dreaptă închinare”, „credinţă corectă”, dar mai are şi sensul de: „păstrarea corectă a opiniilor general acceptate”. În creştinismul antic se folosea termenul pentru a desemna păstrarea credinţei, în opoziţie cu Bisericile eretice din Răsărit, cât şi în Apus.
Într-un cuvânt ortodoxia înseamnă a merge pe cale dreaptă şi a păzi adevărul, aşa cum ne învaţă o rugăciune din cadrul Sf. Liturghii, unde se spune: „Pomeneşte, Doamne, pe toţi episcopii ortodocşi, care drept învaţă cuvântul adevărului Tău”.
În creștinism, termenul apare în denumirile oficiale după Marea Schismă (1054), în spațiul Bisericii Răsăritene din Bizanț, cu o cultură preponderent greacă, ca o încercare de delimitare față de Biserica Apusului, denumită ulterior Biserica Catolică („catoliki” în grecește înseamnă „universal”). Apoi, termenul a fost preluat și de Bisericile Vechi Orientale, cele care, practic, în sec. V, s-au desprins primele din Biserica Primară, la Sinodul IV Ecumenic, și se mai numesc și Biserici Ortodoxe Orientale (Coptă, Siriacă, Etiopiană, Armeană Apostolica etc.).
În vremurile de astăzi doar Bisericile de tradiţie bizantină îşi atribuie în mod definitoriu această calitate de a se numi „Biserici Ortodoxe”, totuşi în primul mileniu, când Biserica era una, acest termen desemna atât pe creştinii din partea orientală a Imperiului Roman, cât şi pe cei din partea occidentală a bisericii nedespărţite. Biserica Bizantină este cea care împărtăşeşte ritul bizantin şi se ghidează în viaţa sacramentală şi disciplinară după Sfintele Canoane, care sunt o emanaţie a primelor şapte Sinoade Ecumenice, a sinoadelor locale şi a Sfinţilor Părinţi. Termenul nu urmăreşte să arate o anumită superioritate teologică faţă de alte confesiuni, ci se referă la dimensiunea sa mântuitoare şi la conservarea adevărului. Biserica Ortodoxă se găseşte în toate colţurile lumii, însă cea mai mare parte a creştinilor ortodocşi se află în Europa.
Cea mai scurtă definiţie a Ortodoxiei: Ortodoxia este Hristos. Pentru că Ortodoxia nu poate fi altceva decât dragoste. Şi cu asta s-ar încheia acest text. Dar mă gândesc la faptul că sunt şi cititori care ar dori să afle de ce este aşa şi nu altfel sau cum se ajunge la această idee. Lor am să mă adresez în continuare.
Așa, după cum am mai subliniat, termenul „ortodox” este un compus grecesc, ca mulţi alţi termeni uzitaţi în limba română: „orto” = drept şi „doxa” = opinie, slăvire. Ar însemna, deci „opinie dreaptă” sau “dreaptă-slăvire”. Termenul apare însă, în istorie, ca o reacţie la adresa unor devieri de la o anumită normă sau un anumit adevăr. Din această perspectivă, sunt multe „ortodoxii” religioase în lume: evrei ortodocşi, islam ortodox, budism ortodox şi, desigur, creştini ortodocşi.
Ca să înţelegem mai bine filosofia din spatele termenului, l-am putea extinde şi la alte domnii de activitate, unde ar desemna certitudinea respectării unor norme specifice: transport ortodox (nu pirat), politică ortodoxă (nu demagogică), justiţie ortodoxă (nu funcţionând aleatoriu şi după interese), construcţii ortodoxe (cu firme autorizate, nu cu „meşteri” urechişti) şi, de ce nu, creştere ortodoxă a copilului (nu prin abandonare, maltratare sau alte practici negative). În opoziţie cu toate aceasta, avem omni-vehiculata expresie „metode neortodoxe”, care se referă la diverse practici nefireşti. Desigur, în toate aceste cazuri se exclude conotaţia religioasă a termenului.
În creştinism, termenul apare în denumirile oficiale după Marea Schismă, în spaţiul Bisericii Răsăritene din Bizanţ, cu o cultură preponderent greacă, ca o încercare de delimitare faţă de Biserica Apusului, denumită ulterior Biserica Catolică („catoliki” în greceşte înseamnă „universal”). Apoi, termenul a fost preluat şi de Bisericile Vechi Orientale, cele care, practic, în secolul V s-au desprins primele din Biserica Primară, la Sinodul IV Ecumenic, şi se mai numesc şi Biserici Ortodoxe Orientale (Coptă, Siriacă, Etiopiană, Armeană Apostolică etc.). Pentru a păstra distincţia faţă de Biserica Ortodoxă Răsăriteană şi credincioşii acesteia, numiţi ortodocşi greci, credincioşii acestora se numesc ortodocşi copţi, ortodocşi sirieni, ortodocşi armeni etc. Prin urmare, în spaţiul oriental, lucrurile sunt ceva mai complicate, deoarece aceste Biserici Vechi Orientale recunosc primele trei Sinoade Ecumenice, dar nu şi pe următoarele, ceea ce modifică prin lipsă învăţătura lor în raport cu Ortodoxia greacă.
În spaţiul românesc, Ortodoxia creştină greacă este reprezentată în mod majoritar de Biserica Ortodoxă Română. Mai există şi alte Biserici Ortodoxe surori, ale minorităţilor naţionale, ce aparţin altor Patriarhii: rusă, ucraineană, bulgară, sârbă. Cu certitudine însă, putem observa că România este nu numai un important punct geo-strategic între Est şi Vest, ci şi o zonă de interferenţă a Răsăritului şi Apusului creştin: dacă spre est predomină minorităţile răsăritene, în vest predomină minorităţi ale Catolicismului şi Protestantismului.
Dar denumirea nu face decât să reflecte principiul de existenţă al Bisericii. Ortodoxia urmează, de-a lungul istoriei, cuvântul Mântuitorului Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”. Este vorba despre un mod de viaţă care presupune trăirea Adevărului-Hristos, adică a Iubirii divine. De aceea, Ortodoxia se defineşte esenţial prin trăirea plenară în adevăr a comuniunii de iubire atât cu Dumnezeu, cât şi cu aproapele. Acesta este, în realitate, Biserica („ecclesia” = adunarea poporului), adică o împreună-adunare în jurul lui Iisus Hristos Cel Viu în Trupul şi Sîngele Său, exact ca la Cina cea de Taină. De aceea, nu există individualism sau egocentrism în Ortodoxie. Cum însă individualismul, autonomismul sau egocentrismul sunt ispite permanente în existenţa umanităţii, trebuia găsită o modalitate de a le evita. Astfel, Ortodoxia a dezvoltat, încă din epoca Bisericii primare, instrumente care să ajute la păstrarea scopului esenţial. În mare, acestea se împart în dogme şi canoane. S-ar putea ca aceşti termenii să displacă unor cititori. La prima întâlnire cu ei şi eu am fost contrariat. În realitate, ei nu conţin nimic neplăcut, dar asta o afli după ce studiezi un pic problema. Poate că dogmatismul şi legalismul sunt adevăratele neplăceri, nicidecum dogma sau legea. Să ne apropiem deci, fără teamă, spre a înţelege mai multe.
Lasă un răspuns