Nu-i vorba de fartiții, dar chiar m-am codit să scriu aceste rânduri. Mi-a dat imbold neașteptat un domn de la Bacău, pe care îl cunosc și mă cunoaște, ca și un alt domn din Basarabia, cu care m-am întâlnit, cu puțin timp în urmă. Când sunt înjurat de… țară, ca să spun așa, nu întorc niciodată și obrazul celălalt. Bref: Ucraina și Ion Druță sunt dihonia domestică ce ne-a băgat, cumva, pe tustrei la mijloc. În privința Ucrainei nu am nici o neclaritate. Țara din capul pământurilor noastre și din stânga Nistrului, ca și Rusia, desigur, s-au întrupat din crime, jafuri și tâlhării făcute pe seama vecinilor. Ca alcătuire statală, dar și ca mentalitate și apucături, ambele sunt niște monstruozități. Pentru noi, adevărate calamități geografice. Cu mai bine de un veac în urmă, chiar și aparent-echilibratul Ioan Slavici ne vestea: „M-am pomenit în lume cu simțământul că cel mai neînduplecat și primejdios dușman al neamului românesc au fost, sunt și rămân slavii, care ne-mpresoară din toate părțile…” (Memorialistică – Procesul ziarăștilor). Catană chesaro-crăiască toată viața, ca să zic așa, autorul „Morii cu noroc” nu scoate o vorbuliță despre habsburgi și unguri; dar asta este altă poveste. După mai bine de un veac, așadar, cei care i-au condus și-i conduc pe români – alogeni fiind în bună măsură – n-au învățat și nu învață nimic, prezervându-și statutul de „Mioriță”, cu ciobanii ei cu tot, gata de a fi sacrificată. Dar să nu mai lungim vorba. România de astăzi, cârmuită tot de alogeni, se opintește să-și dea duhul în contul unei ticăloase devize: „Totul pentru front, totul pentru victoria Ucrainei și asupra românilor!”
Apropo: Ion Druță era pe jumătate ucrainean. Nimic rău în asta. Numai că, ghinionul meu, mi s-a întâmplat, în mai multe rânduri, ca apropiați sau chiar prieteni, proveniți din familii mixte, să se declare sârbi, evrei, unguri, greci, ruși, poate și chinezi, cine mai știe, însă sub nici un chip nu spuneau că sunt români. Ion Druță, deși s-a născut în România Mare (la Horodiște, în apropiere de Soroca Nistrului) nu prea s-a recunoscut nici el ca român. La drept vorbind, nici Elie Wiesel, care, într-o „autobiografie” publică a preferat să scrie „Născut pe 30 septembrie 1928, Sighet – Ungaria”… Firește, nu-i nimic aiurea că importantul scriitor basarabean – stabilit din 1969 la Moscova, unde a și trecut la cele veșnice de puțin timp – a ținut și i-a plăcut să fie moldovean. Că la Moscova – unde s-a aflat în grațiile autorităților și ideologiei ruse – n-a vorbit nici în propria-i casă moldovenește, soția dânsului fiind evreică, nu-i de mirare. Că cele două fiice n-au avut nici ele doică de pe la Dondușeni sau de pe malul Bâcului, nimic mai firesc, poate. Desigur, astea-s firimituri fără valoare. Altceva este cutremurător. „Bădia Ion Druță”, până a se muta la moara rusească, nu și-a stropșit, cel puțin la vedere, antiromânismul la care avea să ajungă, iată, de o bună bucată de vreme. Aș fi ipocrit ori în șanț ca să spun că nu este un scriitor care mi-a mers la inimă, cândva. Cândva însemnând chiar înainte de 1989. Romanul „Clopotnița” a apărut în BPT – ce minunată colecție! – prin 1988, dacă nu mă înșel. Literatură bună, nimic de zis. Îi lipsește însă ceva fundamental, mai cu seamă scriitorului însuși: caracterul. Ce să fac, eu nu pot rupe pe om de ceea ce produce. Vă amintiți, poate, vorbele lui Eminescu despre români (trag nădejde că se referea la unii de felul lui I.L. Caragiale, și nu la tot neamul): inteligențe multe, caractere puține. Nu se putea o ștampilă mai conformă cu realitatea…
Nenorocirea este că ceea ce a isprăvit, cam în prima parte a vieții, prin literatura pe care a creat-o, I. Druță a distrus totul, cu o nemernicie absurdă, prin propaganda antiromânească, vicleană și extrem de toxică, pe care a tot înstărit-o ulterior în ritm vioi. Doar două repere: „statalitatea moldovenească” și „primatul” limbii moldovenești față de limba română. Ei bine, să stăruim oleacă la „limba moldovenească, maica limbii române”. Nu am auzit o blasfemie mai mare precum cea a scriitorului moldovean, care mai mult vorvea cu sine, deși nu era singur. Urmărind acel filmuleț, nu-mi vine în gând de atunci decât simpla întrebare: ce fel de om poate fi acela care face cozonaci din aluat pe care, mai întâi, l-a otrăvit? Da, e cutremurător! Cum și-a putut înnoda mintea, într-un așa hal, autorul „Poverii bunătății noastre” de s-a dat într-un spectacol absolut grețos, Ion Druță – a fost și dramaturg – batjocorind țigănește, cum se spune, ceea ce are mai sfânt, poate, un neam: limba maternă. Înregistrarea cu pricina circulă pe internet. Mi-e silă să o comentez. Doar atât aș mai adăuga: moldoveanul căruia i-a rămas în gât inclusiv titlul de membru al Academiei Române, așezându-se în „răscrucea proștilor”, și-a luat aliat tot o corcitură, cum zic românii, pe Iorgu Iordan. Filorus îndârjit (ambasador la Moscova, după ce a fost ocupată Basarabia de ruși), lingvist (există un institut care îi poartă numele), moldovean și el – tată bulgar și mamă de pe la Tecuci (așa a scris el însuși) – Iordan a făcut din limba română cam ceea ce a făcut Mihail Roller, contemporan cu el, din istoria noastră. Ei bine, acest „urmaș” al lui Sadoveanu – mă refer la scriitură și caracterul lui I. Druță -, infiltrând atâtea neghiobii rusești în mintea multor basarabeni, mi-e teamă că nici Vaticanul, specializat în asemenea exerciții, nu-i va mai putea exorciza…
Cât privește „statalitatea moldovenească” – cu „Sfânta Vineri” de azi, în frunte – nu înseamnă altceva decât o reocupare mârșavă a provinciei românești dintre Prut și Nistru, în cea mai deplorabilă manieră. Mai clar: Basarabia, în loc să se întoarcă la trupul mare al neamului, de la care a fost ruptă de ruși, a făcut și face un mizerabil joc dublu, înstrăinându-se din nou prin cârmacii ei proruși și neobolșevici. Acum, îi face ocheade chiar Ucrainei, cea care a schilodit-o teritorial la modul cel mai tragic. Pentru Chișinău – am în vedere tădătorii de acolo – România nu există decât sub forma unui dop generos, cu care se astupă ritmic cele mai diverse găuri.
Când, în preajma lui decembrie 1989, vorbea la Europa liberă despre „Cine stinge lumina?”, nu-mi puteam imagina că Ion Druță nu schimba moara, ci măcina altă făină… La mine, în inima Moldovei, se mai spune despre cineva că e brânză bună în burduf de câine. Ce vină o avea câinele, care moare în bătătura lui, spre deosebire de măgar care preferă să dispară în ceață, fără urme? Pesemne, s-or fi sistat, pentru o vreme, cețurile din Rusia. Oricum, nu-i deloc bine, Bădie Ion. Chiar deloc. Păcat, Bădie Ion, păcat… Limba pe care o vorbim și pământul pe care trăim nu le putem da cu împrumut nici când suntem vii și nici după ce murim. Nu-s ale noastre! Sunt ale neamului din care provenim. Și atât.
P.S.: Cernăuțiul tocmai a aniversat 615 ani de la prima atestare documentară, petrecută pe vremea vrednicului domnitor Alexandru cel Bun. Ar fi fost culmea ca Bucureștiul să fi fost vizitat de circar chiar în acea zi. Ilustrăm acest text – ca un modest omagiu – cu câteva imagini din orașul alumnului Eminescu. Una dintre fotografii, cu Statuia Unirii, distrusă de ruși și ucraineni imediat ce-au ocupat Bucovina, este preluată din mediul on-line. Scrie pe ea. Mai pe larg despre ea, cât de curând.
Lasă un răspuns