Trăim vremurile în care se clădesc, se impun chiar, noii poli diplomatici ai Europei. În care se reconfirmă sau se afirmă portavocile de mâine ale politicilor externe europene. În care țările care aleg să tacă, deși acum pot vorbi, vor fi condamnate pe viitor la aceeași atitudine a neasumării, a lașității, a neimplicării de acum. Iar noi suntem din nou pe partea greșită a Istoriei… Pentru că tăcem și privim iarăși în altă parte. Și chiar dacă era momentul să ieșim în față, sprijinind Polonia față de reacțiile, nu doar de nerecunoscătoare, ci grosolan de nerușinate ale Ucrainei, am ales să nu privim subiectul în față. Deși, în acel subiect, se găsesc vocile europene de mâine. Ca recunoaștere a abilităților de diplomație externă sau de perpetuare a „dreptului” (nu întotdeauna decis de alții) de a tăcea. Pentru că obrăznicia de care a avut parte Polonia se va revărsa, probabil cu mult mai caustic, și la adresa noastră… Iar nerecunoștința Ucrainei față de polonezi, confirmată practic și prin gestul de a-l chema la explicații, la ministerul de externe ucrainean, pe ambasadorul unui stat membru UE, pentru declarațiile unui oficial de la Varșovia față de continua nerecunoștință a Ucrainei față de eforturile țărilor europene, va fi, în cazul nostru, nu doar un gest lipsit de orice bun simț, ci încadrat și de o posibilă agresiune prin decuparea din nimic a unor vinovății.
Pentru că asta face acum Kievul: își exercită nu tupeul și lipsa de bun simț (recunoștința fiind oricum o chestiune total străină actualilor lideri, nu ucrainieni, ci ai Ucrainei), ci gradul de reacție prin imputare în cazul acelora ce vor îndrăzni să-i reproșeze tocmai această lipsă de bun simț. Și ar trebui să fim alături de Varșovia, solicitând și noi Ucrainei să-și exprime mulțumirile pentru ajutorul, sprijinul și efortul economic făcut de atâtea țări pentru războiul lor. Nu pentru orgoliul nostru, ci pentru felul în care se vor contura vocile externe ce vor conta mâine. Când Polonia, chiar și pălmuită de arogantul Kiev, va putea sta demnă și își va putea exprima oricând poziția, atitudinea și chiar corecțiile de diplomație externă. Pe când noi, abordând aceeași slugărnicie, nu doar a tăcerii, nu doar a neimplicării, ci de vasali în a sluji interesele altora, când ne vom trezi dară și vom încerca să refuzăm anumite pretenții ale Kievului, ne vom găsi în situația de vorbi în pustiu. În acel pustiu al (ne)excelenței diplomatice devenit pârjol al drepturilor noastre ca națiune suverană de a ne manifesta, acum, pe lângă și chiar în teatrul de război al Ucrainei, iar mâine-poimâine în acordurile, negocierile și, da!, tranzacțiile de pace din interesele economice ale altora. Iar când vom încerca să spunem că nu ne mai e bine de atâta bine făcut altora, va fi prea târziu… Când vom încerca să ne recuperăm danele portuare sufocate de binele altora, dar mărginite de cadavericele înfățișări ale agro-economiei noastre, vom fi priviți de sus și ni se vor imputa felurite vinovății. Când vom încerca să redeschidem măcar o cale de export pentru cerealele noastre, și vom fi chemați la explicații de către Kiev… Când vom voi a ne folosi apele și pământurile noastre și vom fi acuzați de sabotaj și cine știe ce „putinisme” și alte „isme” ce se vor croi din propaganda de război și de nepace a acestor timpuri.
Va fi ziua în care ne vom trezi din nou singuri în încercarea de a ne fi recunoscute eforturile, sacrificiile economice, pierderile ce negreșit vor urma. Dar vom fi cu mult mai singuri și nebăgați în seamă decât se dovedește astăzi în fața atitudinii austriece. Iar numai mâine în față disprețului de la Kiev. Și nu peste mult timp, poate în fața acelei Europe reconturate la nivelul vocilor diplomatice, și de politici europene, pe impunerile ucrainiene, austriece, olandeze și a mai cine știe cui… Or, dacă astăzi alegem să lăsăm Polonia singură în fața Kievului, ștergând cu buretele toată prietenia și sprijinul reciproc din urma pe care am lăsat-o cândva în Istorie, să nu ne mire dacă nu vom mai auzi nici măcar vocea ei… Poate nici a Bulgariei, nici a Serbiei… Și poate nici a singurului prieten sigur în istorie al țării noastre: Marea Neagră. Pentru că vom fi deja departe de îmbrățișarea ei: departe cât o garnizoană, cât un poligon, cât un spațiu euroatlantic impus dincolo de o frontieră maritimă, nu doar controlată de alții, ci înstrăinată…
Lasă un răspuns