Arhiva zilnică: 13 mai 2023

Memorialul „Închisoarea Tăcerii” de la Râmnicu Sărat va deveni obiectiv turistic

Data: 22 martie 2025 by Redacția

Pe lângă lagărele de muncă în care se ostoiau sufletele celor ce nu acceptau ca viața să le fie comandată de un guvern zis comunist, mai erau închisorile unde erau „ascunși” cei declarați foarte periculoși. Închisoarea de la Sighet, cea de la Pitești sau cea cunoscută drept „Închisoarea Tăcerii” de la Râmnicu Sărat sunt doar câteva dintre fortificațiile în interiorul cărora se anihila speranța ultimilor luptători ai libertății. La Râmnicu Sărat, în județul Buzău, a existat în perioada comunistă una dintre cele mai dure închisori pentru deținuți politici, ale României interbelice și României comuniste mai ales în perioada 1956-1963, când la comanda penitenciarului a fost cunoscutul torționar Alexandru Vișinescu. Închisoarea mai este cunoscută și sub numele de „Închisoarea tăcerii” din cauza regimului extrem de dur ce le interzicea deținuților să vorbească sau să scoată sunete. În rechizitoriu, procurorii Curţii de Apel au arătat că, în perioada 1956-1963, Alexandru Vişinescu, în calitate de comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, a săvârşit acţiuni şi inacţiuni sistematice care au avut ca rezultat persecutarea colectivităţii reprezentate de deţinuţii politici încarceraţi în acest penitenciar, prin privare de drepturi fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestora.

Existența unei instituții penitenciare la Râmnicu Sărat poate fi documentată încă din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, după mutarea reședinței județului de la Focșanii Munteni la Râmnicu Sărat (1862), instituția funcționând sub denumirea de Arestul Preventiv Județean. Construirea clădirilor penitenciarului care există în zilele noastre s-a făcut în perioada 1898-1900, iar primii deținuți au fost mutați aici în primăvara anului 1900. Clădirea este realizată cu elemente neoclasice și neogotice, după modelul francez și englez. În 1907, în timpul răscoalei țărănești, orașul Râmnicu Sărat a fost scena unor dramatice confruntări între armată și populația răsculată. Deznodământul a fost tragic: numeroși țărani au fost împușcați iar pentru reprimarea răscoalei au fost încarcerați în Arestul Preventiv un număr de 657 de țărani răsculați (655 de bărbați și două femei). Amenajarea actuală datează din perioada interbelică, cu excepția gardului exterior care a fost înlocuit cu un gard de sârmă ghimpată. Un alt eveniment important legat de penitenciar a avut loc în 1938, când au fost încarcerați aici capi ai legionarilor printre care s-a numărat și liderul mișcării, Corneliu Zelea Codreanu. În noaptea de 29-30 noiembrie 1938 aceștia au fost luați sub pretextul mutării la Jilava, dar în apropiere de pădurea Tâncăbești au fost uciși. În interiorul penitenciarului au fost executați la 21-22 septembrie 1939 un număr de 13 fruntași legionari, care au fost ulterior îngropați în cimitirul orașului. În perioada martie-octombrie 1940 au fost închise la Râmnicu Sărat peste 30 de deținute comuniste, printre care și Ana Pauker. După 1945, aici au fost închiși membri ai guvernului Ion Antonescu, generali ai armatei, fruntașii Partidului Național Țărănesc. Dintre ei amintim: gen. Dobre Dumitru, gen. Constantin Pantazi, gen Gheorghe Jienescu, gen. Nicolae Stoenescu, contraamiralul Horia Macellariu, Ion Petrovici, Victor Pogoneanu, Titel Petrescu, Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Mihai Godó, Radu Ciuceanu și mulți alții care au suferit din cauza prigoanei comuniste.

Anii 1945 și 1946 au fost anii de început ai perioadei comuniste. Comuniștii n-au trecut din primii ani la înfăptuirea programului de socializare a țării. Mai întâi s-au infiltrat în toată administrația statului. Apoi au început eliminarea tuturor oamenilor politici, a persoanelor din administrație din conștiința românilor prin înscenarea unor procese sau, pur și simplu, prin înlăturarea lor definitivă prin diverse mijloace. Astfel penitenciarele din toată țara au început să fie umplute cu deținuți politici și sabotori. Potrivit memoriilor lui Ion Diaconescu, comandantul Alexandru Vișinescu obișnuia să intre peste deținuți în celule, ca să îi arunce de pe paturi. Loviturile preferate ale lui Alexandru Vișinescu erau cele cu biciul. De asemenea, pedepsele cele mai grave erau aplicate personal de acesta. Închisoarea a fost desființată în anul 1963, iar supravieţuitorii au fost trimişi în domiciliu obligatoriu, rămânând şi în perioada următoare sub atenta supraveghere a Securităţii, fiind chemaţi frecvent pentru declaraţii şi investigaţii. După aprilie 1963, închisoarea a fost închisă oficil și folosită ca depozit. În 2007, închisoarea a fost trecută din administrarea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional în administrarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (devenit ulterior IICCMER). În prezent, în orașul Râmnicu Sărat, există un număr de opt opere de for public, monumente și plăci comemorative dezvelite în amintirea victimelor penitenciarului.

Fosta închisoare de la Râmnicu Sărat (jud. Buzău), cu o istorie atât de zbuciumată, este inclusă într-un proiect de restaurare și punere în valoare cu bani din Planul Național de Redresare și Reziliență, finanțarea europeană fiind de circa nouă milioane euro. Una dintre cele mai dure închisori pentru deținuți politici va fi transformată în Memorialul „Închisoarea Tăcerii” și Centru Educațional. La mijlocul lunii mai, Cancelaria Prim-ministrului României a organizat o întâlnire de lucru dedicată stabilirii calendarelor de acțiuni pentru două obiective de Investiții prin Planul Național de Redresare și Reziliență: Memorialul „Închisoarea Tăcerii” de la Râmnicu Sărat și Centrul Educațional privind Comunismul în România și, respectiv, Muzeul Național de Istorie a Evreilor și al Holocaustului. În urma discuțiilor s-a stabilit ca, în perioada imediat următoare să fie depășite toate etapele birocratice premergătoare lansării licitației pentru atribuirea proiectului de investiții de la „Închisoarea Tăcerii” (semnarea protocolului între IICCMER și CNI, aprobarea indicatorilor tehnico-economici, semnarea actului adițional la contractul cu MIPE și aprobarea unei Hotărâri de Guvern privind valoarea prevăzută a investiției). Potrivit IICCMER, aceasta este una din cele mai mari investiţii din domeniu din ultimii 33 de ani. Memorialul se va transforma într-un obiectiv cu valenţe memorialistice şi de identitate istorică, respectându-se conceptul iniţial de arhitectură conceput la sfârşit de sec XIX. Durata execuţiei lucrărilor este de 33 de luni, iar obiectivul va intra în circuitul turistic al României începând cu anul 2026. În această investiţie este inclusă şi realizarea unui Centru Educaţional privind Comunismul din România, în vederea informării şi conştientizării memoriei regimului comunist şi a consecinţelor acestuia. (G.V.G.)

În clădirea Castelului din Olteni (jud. Covasna) se va amenaja un muzeu dedicat calului și sporturilor hipice…

Data: 22 martie 2025 by George V. Grigore

În afara unei restaurări binevenite, în curs de desfășurare, la castelului de la Olteni, județul Covasna, picturile murale descoperite aici, realizate în jurul anului 1840, sunt și ele restaurate printr-un proiect cofinanțat prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), ce vizează transformarea clădirii într-un muzeu ecvestru. Primarul comunei Bodoc, Fodor Istvan, a declarat că în cadrul acestui proiect complex va fi realizat și un centru de echitație, precum și un punct gastronomic pentru turiști. „Consiliul Județean Covasna a obținut fonduri pentru acest proiect, lucrările au început cam de un an de zile, iar momentan se lucrează la restaurarea picturilor din castel. Până în 2026 trebuie terminate lucrările care sunt cofinanțate prin PNRR. (…) Vrem să facem un grajd mare pentru cai, dar și să accesăm fonduri pentru cantină, să o dotăm cu tot ce este necesar pentru a primi turiștii”, a declarat Fodor Istvan. Proiectul este finanțat prin PNRR – Componenta C11 Turism și cultură, Investiția I1 – Promovarea celor 12 rute turistice/culturale, iar valoarea acestuia este de peste 18 milioane de lei. Castelul din Olteni a fost restituit urmașilor acestuia în anul 2007, care l-au vândut în anul 2014 Consiliului Județean Covasna și Consiliului local Bodoc. Castelul Mikó a fost construit în anii 1820, în stil Empire. Pe cele două laturi ale „Sălii Mari” au fost amplasate apartamentele bărbaţilor şi cele ale femeilor.

Picturile murale ale „Sălii Mari” sunt reprezentative pentru destinația castelului și prezintă unele scene din viața socială. Cele care evocă scene din războiul napoleonian decorează pereţii apartamentului bărbaţilor, iar în apartamentul femeilor sunt imortalizate imagini ale unei excursii europene. Aceste picturi au o valoare unică în Transilvania, atât din punct de vedere al temei, cât şi al caracterului de serie. O parte valoroasă a decoraţiei interioare o constituie lambriul din lemn al „Sălii de Vânătoare”, realizat în stil istorist, dulapurile încorporate şi chenarele de uşă, care au fost realizate în urma unor lucrări de modernizare și reprezintă opere de mobilier din acea epocă. În partea de sud a clădirii, parchetul decorativ cu intarsie s-a păstrat în stare originală și tot acolo se află și două sobe de teracotă colorate originale. Castelului îi aparţine şi un teren în suprafaţă de zece hectare, care include şi o pistă pentru cai teren în suprafaţă de patru hectare. În ultimii şase luni, specialiştii în restaurare au efectuat lucrări de intervenţii de urgenţă la picturile murale a castelului Mikó din Olteni şi au elaborat şi un plan de restaurare pe baza căruia se vor demara ample lucrări de restaurare şi conservare. În istoria sa recentă, castelul Mikó din Olteni, un important monument istoric din judeţul Covasna, a fost cumpărat în anul 2014, de către Consiliul Judeţean Covasna, în asociere cu Consiliul Local al comunei Bodoc. Conform planurilor, în clădirea castelului se va amenaja un muzeu dedicat calului și sporturilor hipice, o sală de conferinţe, precum şi spaţii de cazare pentru oaspeţi. S-au efectuat deja numeroase lucrări de reabilitare, iar în prezent specialiştii în restaurare efectuează lucrări de intervenţii de urgenţă şi au elaborat şi un plan de restaurare.

S-au realizat relevee privind deteriorările pereților laterali. Relevee similare au fost realizate şi cu privire la intervenţiile preconizate. La faţa locului am efectuat probe de conservare şi restaurare, care sunt cuprinse în planul de restaurare. S-a realizat, de asemenea, conservarea de urgenţă a picturilor murale aflate în stare avansată de degradare. Această intervenţie de urgenţă a fost necesară şi pentru că pereţii au necesitat lucrări de consolidare structurală şi fără o consolidare prealabilă a tencuielilor s-ar fi pierdut şi alte picturi. Într-o primă etapă, s-au realizat operaţiunile de consolidare a structurii zidăriei, injectarea fisurilor și a crăpăturilor, precum şi tratarea deteriorărilor la nivelul tencuielii. Pe peretele de sud a sălii mari suprafața de pictură a fost dezvelită în proporţie de 70 la sută” – a spus Kiss Loránd, specialist în restaurare, prezentând procesul de lucru. Conform tradiţiei, picturile murale realizate în jurul anului 1840 sunt opere ale maestrului Bodor Péter din Târgu Mureş.

Deşi cantitatea mare de picturi sunt în mare parte neatinse, în ceea ce priveşte consistenţa lor fizică, acestea prezintă un grad ridicat de periclitate, o mare parte a suprafeţelor prezintă straturi consistente de depuneri și acumulări. Picturile au fost executate în tehnica „a secco”, motiv pentru care sunt mai fragile, stratul suport fiind deteriorat şi crăpat, iar în colţul de sud-vest al „Sălii Mari” tencuiala s-a desprins datorită deteriorării şi fisurii peretelui, în consecinţă, pictura se prezintă incompletă. Intervenţiile de urgenţă efectuate sunt indispensabile înainte de o restaurare mai importantă, în vederea asigurării integrităţii şi unei consistenţe optime a picturilor murale, după care poate urma efectuarea operaţiunilor de curăţire şi conservare a suprafeţei pictate. Specialistul care a condus aceste lucrări a mai subliniat faptul că operaţiunile de restaurare trebuie efectuate în conformitate cu metodele şi recomandările stabilite în planul de restaurare care va fi înaintat spre aprobare Comisiei de restaurare.

Laudele voastre, vorbe scuipate…

Data: 22 martie 2025 by Nina-Carmen Polacek

Un sărut fără sfârșit…

 

Laudele voastre goale de conținut,

Și spuse cu o grimasă forțată,

Îmi aduc aminte de vorbele sterpe

Ca de un cântec nesfârșit

Cântat despre un sărut fără sfârșit

O laudă în spatele căreia erau

Invidia, gelozia că voi nu ați putut

Să fiți capabili de mai bine,

de mai mult…

 

Laude goale, cuvinte memorate,

Ca și cum știți ce trebuie să spuneți

Într-un moment de bine al altora,

Chiar înainte de a lovi mișelește

Zâmbete false, laude false,

Nimic real, totul fals, minciună…

Și vă mâncați laudele voastre

Ca pe o mimare la masă, pe scenă,

ca o cină de taină…

 

Și ce cântec era cântul acela?…

Despre acel sărut fără sfârșit

Ca și cum ar fi fost sărutul lui Iuda:

Cel fără de sfârșit primește un sărut,

Să poată sfârși viața Lui din trup,

În patimi și durere, trădare și înțelegere,

O suferință covârșitoare că ei

Nu au înțeles nimic din ce a fost

și va să vină…

 

Un vis neuitat…

 

Bătrân și fără fapte de glorie

Trimite o nostalgie a ceea ce a fost cândva,

El, singur, pe drumul mut,

Ce vede viața-n alb și negru,

Însingurarea îi vine treptat,

În urma unui vis măreț…

 

Bătălii peste bătălii, lupta e gata

Azi, doar un bătrân cu un vis,

A uitat de el înșuși, dar nu a uitat

De visul ce-l avea de tânăr,

Să nu fie un nimeni în nimic…

 

Bucăți de carne, nu oameni…

 

Cu ochii larg închiși,

Văd lumea,

Mă cutremur,

Cei mai mari ticăloși

Nu sunt în închisori,

Ci într-o sinistră libertate…

Fac tot ceea ce vor,

Fără să fie opriți…

 

Dar cum să-i putem opri,

Când ejectorii de carne de tun

Își spun că ei sunt cu adevărat părinți

Și că marea lor realizare

Este că au făcut un copil,

Pardon, una bucată carne de tun?!…

Ba, alții au făcut chiar mai multe bucăți,

Deși, și ei erau tot bucăți de carne, nu oameni…

 

În mocirla asta ce miroase a moarte,

Ne petrecem timpul vieții,

Și am uitat că singura datorie

Este să ne trăim viața noastră,

Nu a altora…

Dar societatea ticăloșilor

Ne cere sacrificii umane,

Extrag viața noastră, și ne-o impun pe a lor.

 

Ticăloșii fără minte și chip

Strigă: „Sacrificați-vă pentru noi!”

Da?! Ca să vă fie vouă bine,

Ne impuneți nouă iară să ne frângem?!

Voi, criminali cu sânge de nevinovați pe mâini,

Ce ați sacrificat în mâinile voastre

Destine de lumină,

Doar ca să vă fie vouă bine…

…………………………..

Voi, călăilor, vreți doar ejectori de carne, nu părinți…

Voi, ticăloșilor ce vă hrăniți cu viețile altora?!…

Laudele voastre sunt doar vorbe scuipate…

Calul câștigător (nici măcar „troian”) al tablei noastre de șah, al colțului nostru de masă, al „pătrățelelor” noastre maritimo-fluviale…

Data: 21 martie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

Dar unde, unde suntem noi?… Unde sunt guvernanții, unde sunt diplomații, unde este politica noastră, deja nu doar externă, de urgență extremă chiar, ci a interesului autohton aproape încălecat… Pentru că, sunt vremuri în care se trasează sferele de influență ale unor noi cortine, iar noi nici măcar nu ne arătăm la față pe lângă cei mari… Pe lângă aceia care contează… Cei ce împart acum lucrurile, zonele, interesele și, numai mâine-poimâine, poate, și granițele… Cu tot cu râurile și părțile de platou marin… Noi ar fi trebuit să alergăm, și într-o parte, și în cealaltă… Și spre apărarea intereselor noastre în noua ofensivă a Rusiei, și spre unchiul Sam, aflat în retragere… Dar, în nici un caz, să nu stăm letargici!… Sunt vremuri care permiteau și riscul catalogării drept „putiniști” și al arătării cu degetul dacă am fi jucat „la două capete”… Chiar trei, dacă am fi vrut să dăm impresia că și UE (mai) contează… Dar să nu așteptăm ca alții să ne reprezinte interesele… Pentru că nu nevoile noastre contează pentru oricare „partener” declarativ… Cu toții se folosesc de așteptările noastre pentru a-și juca ei cărțile… S-a văzut și în gestul de a se fi discutat la masa Europei despre Ucraina, la reuniunea de la Paris, fără a fi și noi invitați la prima întrunire a unei Europe care voia să-și arate noii „mușchi” (de război), când s-au pus vorbele „noastre” (dar nu ca interes al țării, căci nimeni nu te poate reprezenta și nu are nici de ce să o facă) prin gura unui reprezentat pentru România (Polonia), noi mulțumindu-ne să spunem „Bine că nu a fost Budapesta!”… Dar fără a ne mai preocupa să cerem socoteală Bruxelles -ului de ce o țară care și-a răvășit economia, economiile, bugetele, banii (de rezervă, de urgență, de calamități) pentru a-i pune pe toți la dispoziția Ucrainei, o țară care a fost împrumutată masiv pentru a asigura donații către Kiev, și din al cărui PNRR împovărător, pentru multe generații de acum înainte, au fost translatate fonduri spre interesele investiționale necesare Ucrainei pentru așezarea ei la masa motoarelor economice de mâine ale Europei?… Nu am întrebat nimic… Deși, pentru cât am tot dat Ucrainei, trebuia să avem prioritate… Și să fim invitați de drept, cu drept de decizii, în orice tip de forum, nu doar la mesele rotunde cu ușile închise, ci și în cadrul întâlnirilor statelor europene cu restul lumii…

Deja, primul „fel” (al noii lumi din partea noastră de lume) a fost „servit”… Iar, acum, nu Ucraina este în „meniul” Statelor Unite și al Rusiei… În cazul ei, lucrurile au fost rapid decise, tranșate… Acum este rândul „bucatelor”, poate chiar mai apetisante, din preajma felului „principal”… Pentru că s-au trasat deja sferele de reîmpărțire… Cu zonele pe care Rusia le va lua „înapoi” după aranjamentele de tip Ialta cu Satele Unite… Și este evident că nu va mai fi vorba de enclave cu populații ruse minoritare în cadrul Ucrainei, de orice fel de statut special, de protecție, chiar și sub cele mai albastre căști, s-ar face vorbire prin tratatele postrăzboi… Pentru că Moscova nu va avea niciodată încredere în promisiunile Kievului și nu va mai accepta să vadă „de la distanță” ceea ce se întâmplă cu populația rusă din zonele de până ieri ale Ucrainei… Le va lua cu totul și, într-un fel, chiar altfel, înapoi… Iar reîmpărțirea sferelor se va transforma în reașezarea granițelor… Dar Moscova nu se va opri la reconfigurarea din Ucraina de dinaintea războiului… Își va lua și prada de război, prin teritoriile din zonele cu ruși, dar își va înfige ghearele și în bucatele economice ale unei prăzi pe care Europa nu poate să o apere, iar Statele Unite sunt dispuse să le negocieze, rapid, „la schimb”… Iar rușii vor ajunge și la gurile Dunării… Pentru că vor Odesa… Și partea de ieșire la Marea Neagră dinspre Ucraina… Doar că nu vor fi singuri… Nu, nu vor coborî la gurile Dunării mărșăluind alături de unchiul Sam… Nu va fi nevoie nici să tropăie militar pentru ceva ce vor obține prin angajamentele și înțelegerile cu Statele Unite, dar și pentru faptul că unchiul Sam nu va mai fi (probabil) acolo… Acolo unde își face prezența, în schimb, o altă lipitoare de pradă din războaiele altora… Franța… Care vede eventuala retragere americană din bazele noastre de la Marea Neagră (pentru care unchiul Sam negociază cu rușii alte părți de pradă din Ucraina) ca oportunitate de a se așeza acolo… Pentru că înțelegerea, oricare va fi ea, între SUA și Rusia, va prevedea o zonă-tampon la Marea Neagră dacă Moscova va obține Odesa… (Pe care o va primi doar dacă americanii vor pleca din bazele noastre în contextul deciziei „great again home” a lui Trump)… Pentru că UE nu va avea ce să aducă rapid acolo, iar Franța, care nu întâmplător se arată acum atât de capabilă militar, se va oferi probabil să gestioneze ea Baza Kogălniceanu în numele UE… Eventual împreună cu Germania, care a „mirosit” jocul de mârțoagă în așteptare, cu vise napoleoniene, a Franței…

Aici trebuia să intrăm noi în joc… Dacă aveam o diplomație… Dacă aveam oameni politici, și inteligenți, și respectați… Pentru că Rusia nu va „coborî” de una singură spre Odesa… Ci dimpreună poate cu adevăratul câștigător de pe tabla de șah… Cu o Ungarie care a mers și pe mâna Moscovei, și a Statelor Unite… Căci, în vreme ce noi ne țineam de slavă la dosul Europei, al Ucrainei și al ucraUE (!), Budapesta și-a pregătit meticulos terenul… A jucat și economic, și financiar, și investițional, și ca provizioane pentru viitor… A cumpărat masiv aur pentru banca ei națională, iar valoarea „pe piață” se va vedea când va garanta cu acesta fel și fel de investiții agresive pe care le-a început masiv la noi și pe care le va continua, dinspre noi, cât va putea de adânc în Europa…

Noi am lipsit, dară, cum altfel?!, chiar de acolo unde situația războiului ne-a găsit în cea mai favorabilă poziție de multe decenii încoace… Doar că guvernanții noștri au vândut Budapestei acest atuu economic… Iar ungurii s-au înfipt…. Și economic, și bancar, și politic, controlând guvernarea noastră și deciziile strategice (prin prezența în CSAT)… Și atunci, firește, cei ce împart astăzi „prăzile” vor negocia tocmai cu aceia care au știut să-și facă vizibile atuurile obținute, căpătate, căpușate, fie și prin jocurile machiavelice ale politicienilor și guvernanților noștri… Și nu va fi nimic șocant când Rusia va „delega” controlul pe zona de ieșire spre Marea Neagră dinspre fosta (aproape) Ucraină către o Budapesta care a investit masiv pentru a avea o „ieșire” (și) la Marea Neagră… Vom conștientiza aceste lucruri poate când și canalul Bîstroe va fi în sfera de eficientizare economică a Budapestei plătind redevențe către o Rusie ce o va pune în postura de cal (și nici măcar troian!) câștigător al zonei…

Chemarea Marii Uniri a Scriitorilor Români

Data: 21 martie 2025 by Lucian Ciuchiță

A sosit ceasul unei Mari Uniri, dar nu a tuturor scriitorilor. Doar cei care au păstrat neatinsă noblețea literaturii române, cei care nu s-au închinat scribilor sorosiști, acei agenți ai dezrădăcinării culturii noastre. Știm bine care a fost misiunea lor: să destrame valorile care ne definesc. Dragi scriitori români, fie că sunteți în țară sau risipiți prin diaspora, a venit vremea să ridicăm fruntea și să-i așezăm pe acești grămătici ai sistemului, acești așa-ziși intelectuali crescuți în umbra lui Traian Băsescu, exact acolo unde le este locul: în lada de gunoi a istoriei. Nu doresc ca acești impostori literari să își închidă ochii fără să afle că au fost demascați. Vor ști, fără tăgadă, că sunt doar niște epigoni trădători care nu vor putea șterge vreodată amprenta rușinii lor. Literatura română renaște prin cei care cred în adevăr, în demnitate și în vocația sacră a cuvântului. Noi, cei care scriem cu inimă curată, trebuie să veghem ca diletanții să nu mai aibă loc la masa literaturii. A venit timpul să scriem o pagină nouă, curată și liberă. Timp de treizeci și cinci de ani, epigonii literaturii române au acționat cu o determinare malefică, inversând ordinea naturală a valorilor și uzurpând cultura noastră autentică.

Sub masca modernizării și a unui fals cosmopolitism, acești uzurpatori au monopolizat spațiul literar și au eliminat treptat scriitorii veritabili — acei creatori care dădeau glas spiritului românesc profund. Cei mai mari scriitori ai acestei țări au fost denigrați și condamnați pe criterii perfid manipulate. Etichetele de „legionar” sau „antisemit” au devenit arme facile de discreditare, în ciuda valorii lor incontestabile. Această formă supremă de manipulare nu a fost decât un pretext pentru a înlocui adevărul literar cu un simulacru grotesc.

În locul marilor spirite care odinioară defineau cultura noastră, am fost siliți să asistăm la instaurarea unei caste de scribi fără har, fără profunzime, dar perfect obedienți față de ordinele unui sistem ostil valorilor naționale. Acești impostori nu au creat literatură, ci doar au fabricat produse culturale sterile, menite să susțină experimentul securistic al minciunii naționale. Așa a fost inventat Mircea Cărtărescu — un simbol al decadenței literare contemporane. Nu doar un produs, ci un experiment al sistemului, menit să testeze cât de departe poate merge sfidarea adevărului și a conștiinței naționale. Elevul docil al acestui sistem, Cărtărescu, a devenit simbolul triumfului nonvalorii într-o Românie în care cultura a fost desacralizată și transformată într-un spațiu al minciunii și al disprețului față de trecut. Acum, mai mult ca oricând, este timpul să ridicăm din nou stindardul adevăratei literaturi române, să redăm glasul creatorilor autentici și să restabilim ordinea valorilor. Cultura noastră nu trebuie să rămână prizoniera acestor epigoni care au trădat spiritul românesc.

Și să nu uităm… Tezaur după tezaur… așa se pierde identitatea unui popor, a unei națiuni. Rând pe rând, elementele ce definesc spiritul unui neam sunt risipite, distruse sau, mai subtil, exilate în uitare. Arhiva Televiziunii Române a fost supusă primei sale „arderi” pe 13 iunie 1990, un moment care a marcat începutul unui proces insidios de ștergere a memoriei colective. Acum, o a doua „incendiere” pare iminentă, o dispariție mascată sub pretextul modernizării. De ce? Simplu: pentru a se pierde orice urmă, orice dovadă ce ar putea atesta decenii de minciună, manipulare și adevăr incomod. O istorie stânjenitoare pentru cei ce doresc să rescrie trecutul după bunul plac.

Un veritabil tezaur cultural, alcătuit din mii de casete Beta ce conțin arhiva Televiziunii Române, a fost expediat peste hotare în condiții cel puțin suspecte. La sfârșitul anului 2024, fără aprobarea Ministerului Culturii și fără ca Arhivele Naționale sau alte autorități competente să fie informate, aceste înregistrări de o valoare inestimabilă, parte integrantă a patrimoniului național neclasat, au fost transferate în Germania. Totul s-a desfășurat sub pretextul unui așa-zis acord de „digitalizare gratuită” încheiat cu European Broadcasting Union (EBU), o inițiativă ce stârnește numeroase semne de întrebare.

Am fost martor ocular la prima incendiere din 1990. Eram reporter la Actualități TVR și am trăit acea tragedie ca pe o rană deschisă în conștiința noastră colectivă. Astăzi, mă aflu din nou în postura unui martor incomod la ceea ce se prefigurează a fi distrugerea definitivă a arhivei TVR. Mă tem că, sub diferite pretexte, se va șterge tot ce a mai rămas, ultimele probe care mai pot spune adevărul despre trecutul recent al României.

Acesta este doar un capitol dintr-o strategie amplă și calculată: tezaurul cultural dispare, resursele naturale sunt exploatate fără discernământ, resursele umane sunt împrăștiate în toate colțurile lumii. Pas cu pas, se șterge identitatea noastră națională pentru a face loc unei populații migratoare, docile și fără rădăcini.

România asistă neputincioasă la propria ei deposedare, într-o tăcere asurzitoare. Fiecare arhivă pierdută, fiecare document șters, fiecare mărturie eliminată înseamnă un pas mai aproape de uitare, de anihilarea identității naționale. Și, odată pierdută memoria colectivă, cine va mai putea spune adevărul? Cine va mai putea reconstitui firul istoriei autentice, al suferinței și al luptei pentru libertate? Suntem martorii unui proces lent, dar sigur, de distrugere a României profunde, a acelei Românii care a rezistat prin veacuri datorită memoriei sale culturale. În fața acestui dezastru tăcut, singura armă rămasă este conștiința trează și refuzul de a uita.

Singurul lucru la care se pricepe UE este reglementarea…

Data: 21 martie 2025 by Gheorghe Piperea

Mai precis, supra-reglementarea, care cauzează incredibile poveri administrative și birocratice și autostrăzi de „oportunități” de abuz și pervertire a spiritului legilor într-un stat de drept. Un exemplu este Regulamentul Serviciilor Digitale (Digital Services Act, DSA). Conceput pentru a proteja consumatorii de servicii digitale și a combate concurența neloială sau monopolistă/cartelară, acest DSA a fost din start pervertit prin faptul că a desemnat 7 așa-numiți gatekeepers (Meta, Microsoft, Alphabet, Apple, Amazon, booking.com și Byte Dance) care au fost obligați la cenzurarea conținutului, a opiniei și a informațiilor în spațiul online. De asemenea, DSA a consolidat mizerabila industrie a fact checking – ului și a turnătoriei (wistleblowering), îndrituind niște anonimi, cu nimic calificați să spună „adevărul”, imuni la răspundere și apărați de orice obiecțiune în instanțele de judecate. Practic, a concesionat adevărul către niște agenți totalitari, care au distrus liberul acces la informație și libertatea de exprimare și opinie în numele unor țeluri stabilite de oficialități și elite ne-alese de nimeni pentru a ne reprezenta și a ne face binele… Ministerul de Interne al Germaniei a lansat recent un plan de re-educare a populației, intitulat „Busola de consiliere pentru gândirea conspiraţionistă”, cu puncte de contact la nivel național, deschis tuturor celor afectați și celor care caută sfaturi. Cine sunt „cei afectați”? Oamenii simpli care, acasă ori în conversațiile cu familia, rudele și vecinii sunt „victime” ale teoriei conspirației și nu se pot apăra singuri… Mai mult chiar, planul nemțesc are în vedere oamenii care, sub impactul mârșavei teorii a conspirațiilor, nu mai știu care le sunt nevoile reale și nici soluțiile la aceste nevoi.

Acest plan nemțesc este, cred, primul din lume care a reușit să dea de gândirea conspiraționistă, să o izoleze pentru a fi analizată la microscop și să o dreseze… Pardon, să o reglementeze…

Nu vă gândiți că planul se referă la adevărații conspiraționiști (adică uneltitorii, regizorii din umbră ai loviturilor de stat, ai contra-revoluțiilor, ai asasinatelor economice, ai crizelor inventate și ai războaielor programate). Nu. E vorba, de fapt, de teoreticienii conspirațiilor, adică de cei care încearcă, în mod mai mult sau mai puțin eficient, să devoaleze conspirațiile… Știți, vorbesc despre acele chestii vechi de când lumea, care au generat toate serviciile secrete ale lumii și ale istoriei. Ministra de Interne a Germaniei, Nancy Faeser a declarat: „naraţiunile conspiraționiste merg mână în mână cu minciunile și dezinformarea, fiind răspândite în mod deliberat pentru a diviza societatea noastră și a distruge încrederea în știința independentă, mass-media liberă sau instituțiile democratice. Narațiunile conspiraționiste pot genera ideologii extremiste […]; victimele iau contact cu teoria conspirațiilor mai ales din familie; un dialog deschis, faţă în faţă, pare adesea imposibil, pentru că cealaltă persoană nu este deschisă la argumente; înființarea centrului de consiliere la nivel național este, prin urmare, o componentă importantă în lupta holistică (???!!) împotriva extremismului și a dezinformării”.

Planul prevede că prima întâlnire cu autoritățile tămăduitoare pe care o va avea individul persecutat conspiraționist acasă și supus pericolului de a avea legături emoționale prea tari cu familia va fi o consultare inițială anonimă, unde se va face evaluarea nevoilor individuale. Dacă nevoia de consiliere e pe termen lung (deci, persecutatul nu se poate elibera de sub jugul conspiraționist prea rapid), atunci se va apela la un centru local de consiliere, unde sfaturile vor fi confidențiale. (mă întreb în ce ar consta un astfel de sfat – oare ca omul să plece de acasă ori să închidă comunicațiile cu familia, pentru a nu mai primi teorii conspiraționiste?)…

Așadar, oamenii sunt infantilizați și debilizați din start, căci ei nu mai știu nici măcar care le sunt nevoile individuale și nu mai sunt capabili să discearnă între adevăr și teoria conspirației. Pentru a scăpa de sub asaltul familiei și din jugul teoriei conspirației, individul trebuie să meargă la sfat și terapie. Fundamentul personalității individului, adică, educația și suportul emoțional al familiei, este torpilat. Familia este o valoare fundamentală a construcției juridice europene, dar iată că devine un risc pentru sufletul imaculat al celui care crede doar în știința independentă, mass – media liberală și instituții „democratice”… Ca notă intermediară, să ne întrebm ce mai înseamnă azi știința independentă… Când știința este sponsorizată de corporații, iar teoriile și aplicațiile științifice concordă sută la sută cu ceea ce își dorește finanțatorul, mai vorbim de știință?Oare mai există mass-media liberă, când Comisia Europeană plătește presa cu 132 de milioane de euro, cu ocazia alegerilor din 7-9 iunie, cu scopul de a da știri pozitive despre establishment și știri negative ori cenzură despre opozanți? Ce încredere în instituții mai poate fi imaginată când s-a mințit oficial în toate crizele suprapuse și sudate una de la altă din ultimii cinci ani și, sub acest pretext, aproape toate resursele au fost aruncate în gaura neagră a corporațiilor finance, tech, pharma și, mai nou, militare? Culmea ironiei este că aceasta busolă anti – gândire conspiraționistă, finanțată consistent de statul german, s-ar putea extinde ca model în întreaga UE. De altfel, UE este plină acum de busole – una pentru competitivitate, una contra gândirii conspiraționiste, una pentru schimbarea climatică, una pentru război. Și UE aruncă miliarde de euro în gardieni și judecători ai adevărului, numiți fact checkers ori wistleblowers…

Aceasta este noua STASI. În fosta Germanie Democrată (DDR), la fiecare 82 de cetățeni exista un turnător. Pe vremuri, vechiul KGB îndemna copiii să își denunțe părinții pentru conspirație contra orânduirii socialiste și negaționism. La fel făcea și Partidul Comunist Chinez de pe vremea lui Mao Tze Dun, la fel făcea și Securitatea comunistă din România. Când vorbim de adevăr trebuie să vorbim și de comptența de a stabili adevărul. În justiție, această competență aparține judecătorului, care se folosește de probe și de dreptul de apărare pentru a stabili adevărul judiciar. Hotărârile sale sunt supuse căilor de atac și scrutinului public. Există, deci, o responsabilitate. În schimb, sistemul propus de orice totalitarism este bazat pe verificatori ai faptelor anonimi și imuni la răspundere și pe turnători (wistleblowers). Un „adevăr” stabilit în asemenea condiții este departe de adevăr, fiind pradă tuturor riscurilor de erori, greșeli și iluzii.

În altă ordine de idei, în legislația protecției consumatorilor, inducerea intenționată în eroare a consumatorilor (dezinformarea, disinformation) și ascunderea intenționată a unor informații cruciale pentru consumator (misinformation) sunt practici comerciale incorecte ale comercianților, capcane în care pică aproape orice consumator, iar aceste practici sunt sever sancționate. Numai că, la zi, acest mecanism de protecție a consumatorilor este aproape uitat, întrucât autoritățile se concentrează pe obsesia totalitară privitoare la teoriile conspirațiilor. Alături de termenii utilizați în legislația consumatorilor – disinformation și misinformation – a apărut un termen de-a dreptul orwelian. Mă refer la malinformation – este atunci când „conspiraționistul” spune adevărul, dar adevărul nu trebuie spus, întrucât ar putea face rău. În locul adevărului trebuie spusă „minciuna nobilă” (termen utilizat ca atare de Macron), căci doar aceasta ar putea face binele… Ex – președintele Comisiei Europene Jean Paul Yunker, a spus textual: „când lucrurile devin serioase, trebuie să îi minți”… Evident, s-a întâmplat să ne fie livrate minciuni nobile în pandemia de covid, în așa-zisa luptă contra schimbărilor climatice și, la zi, în cazul războiului din Ucraina, dar practica vine de departe, din vremea în care birocrația UE a decis să salveze bancile sistemice, cu prețul falimentului populației și al statelor membre ale UE, iar asta s-a întâmplat pentru că această birocrație a concentrat accelerat puterea și competențele, pe care le-au răpit statelor membre, cu încălcarea principiului subisidiarității și a principiului deciziilor luate cât mai aproape de cetățeni.

Este de aceea de o covârșitoare importanță să restabilim urgent dreptul la liberă exprimare. Ceea ce nouă, europenii din fostul lagăr sovietic, ne-a lipsit cel mai mult în perioada totalitară comunistă a fost chiar libertatea de exprimare. Se pare că vest – europenii, care nu au avut această experiență în ultimii 80 de ani, nu văd deloc pericolul mortal al suprimării libertății de expresie. Ronald Reagan i-a avertizat totuși, atunci când a spus că totalitarismul este mereu la o generație distanță. Iată ca acum acest tip de totalitarism are fața „globalitarianismului”. De aceea, devine esențială reamintirea acestui verset din Evanghelia după Ioan: „și veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi”…

Jocul de-a moartea…

Data: 20 martie 2025 by Grid Modorcea

Jaful Băncii Naționale din anul 1959 a făcut istorie, a devenit și legendar, a declanșat și câteva filme, începând cu Reconstituirea, un documentar semnat de regizorul Virgil Calotescu, căruia i s-a trasat sarcina să reconstituie jaful, împreună chiar cu făptuitorii lui, șase „bandiți” evrei, prinși și condamnați la moarte, aflați la Jilava, în așteptarea executării. Filmul lui Calotescu există la Arhiva Națională de Filme, și are stângăciile inerente unei pelicule cu actori amatori. Totul e fals și comic, așa cum avea să demonstreze și Lucian Pintilie în filmul său numit tot Reconstituirea, cât de falsă poate să fie reconstituirea unei bătăi între doi tineri. O fi împrumutat Pintilie ideea din reconstituirea lui Calotescu? Posibil, fiindcă scopul reconstituirii Jafului, respectiv a bătăii între cei doi tineri este același: unul de propagandă educativă, filmul să fie dat la televizor să-l vadă toată țara, ca exemplu de vindecare a moravurilor rele. Reconstituirea lui Calotescu a mai stat la baza unui film documentar creat de Alexandru Solomon, care a cercetat subiectul Jafului pe toate fețele, ajungând să ia un interviu chiar călăului principal, așa cum putem afla de pe Wikipedia. Unde ni se precizează că pe data de 28 iulie 1959, șase persoane mascate și înarmate au jefuit o mașină a Băncii de Stat a Republicii Populare Române, în care se aflau 1.686.000 de lei

După două luni de anchetă fără precedent, implicând mii de interogatorii și omorârea în bătaie a cel puțin unei persoane, casierul de bancă Gogan, Securitatea arestează șase persoane pe care le acuză de comiterea loviturii: frații Alexandru și Paul Ioanid (născuți Leibovici), soții Monica și Igor Sevianu, Sașa Mușat (născut Glanstein) și Haralambie (Harry) Obodeanu. Surpriza este totală, pentru că suspecții, foști ilegaliști de origine evreiască, aveau legături importante în cercurile puterii și ale Securității. Alexandru Ioanid, colonel de Miliție, fusese căsătorit cu sora Marthei Cziko, soția ministrului de Interne Alexandru Drăghici. Ancheta este încredințată serviciului condus de colonelul de securitate Gheorghe Enoiu, care reușește prin tortură să-i facă pe cei șase să-și mărturisească vinovăția. După anchetă, Securitatea a regizat un film al faptelor, Reconstituirea, cum am spus, obligându-i pe cei șase acuzați să-și joace propriile roluri și să-și recunoască vinovăția în fața camerelor de filmare. Pelicula a fost destinată doar uzului intern al nomenclaturii comuniste. Pornind chiar de la acest documentar, s-au realizat alte două documentare: Reconstruction (2001) de Irene Lusztig, regizoare specialistă în astfel de filme, urmat la puțin timp de Marele jaf comunist (2004), în regia lui Alexandru Solomon. Gheorghe Enoiu, intervievat în filmul lui Solomon, afirmă despre Reconstituirea că „scenariul a fost scris chiar de mine”, și neagă că asupra celor șase suspecți s-ar fi exercitat vreo constrângere fizică. Afirmațiile lui sunt întărite pe peliculă și de subordonatul său, anchetatorul Gheorghe Blidaru.

Procesul celor șase „bandiți” s-a desfășurat între 20 și 22 noiembrie 1959 și a fost filmat de autorități. A fost un proces tipic anilor ‘50, în care inculpații au recunoscut toate faptele de care au fost acuzați. Cei cinci bărbați au fost condamnați la moarte și executați, iar Monica Sevianu la muncă silnică pe viață, ținându-se cont că era mamă a doi copii.

Oricine poate afla aceste date de pe Wikipedia. De aici începe totul. Au existat zeci de speculații, pentru ce s-a făcut acest jaf, cine l-a comis, ce s-a făcut cu banii furați? O opinie istorică spune că Jaful a fost considerată o acțiune sionistă, ca banii să fie dați puterii comuniste de la București pentru a elibera din țară 100 de mii de evrei și a-i trimite în Israel, așa cum avea să facă mai târziu Ceaușescu.

Speculații de tot soiul, care îi incriminau pe evrei. Mai ales că eroii Jafului nu erau „bandiți”, cum am văzut, erau valori, oameni de nădejde ai partidului, fiind membri PCR din ilegalitate, când PCR număra doar o mie de membri, majoritatea fiind evrei! Ca acești „bandiți” să ajungă personalități de seamă în România Populară, oameni de încredere, care, iată, deși își luaseră nume românești, și-au dat arama pe față, au arătat ce periculoși sunt evreii, pe care țara-mamă i-a luat la sânul ei! În această lumină se adună toată uimirea legată de acest jaf, considerat cel mai mare din istoria României. Nu suntem în America, spune un anchetator, pe vremea lui Dillinger!

A planat, așadar, această realitate, care s-a transformat în legendă, o legendă a evreilor care spune că la binele pe care țara l-a făcut pentru ei, răspund cu fapte criminale! Și iată că acum, plecând tot de la documentarul lui Calotescu, Reconstituirea, cum este precizat pe genericul final, fără a fi indicat numele regizorului, un alt regizor evreu, Nae Caranfil, să facă filmul Closer to the Moon / Mai aproape de lună (2013), în care să-i reabiliteze pe evrei, pe cei cinci (în loc de șase) „bandiți”, ba, mai mult, să ridiculizeze România comunistă, să arate ce idioți conduceau țara, precum ministrul de interne încornorat, care zbiară ca o fiară. Adică ce demonstrează Nae? Că jaful nu a fost jaf, a fost o filmare, o înscenare, o reconstituire a unui jaf imaginar. Și jaful ca atare a fost o înscenare, pentru o filmare, și reconstituirea jafului a fost tot o înscenare pentru o nouă filmare. O dublă înscenare. Iar cea mai mare înscenare, care ne îndepărtează și mai mult de adevăr, este chiar filmul Closer to the Moon, care îi trimite pe eroi pe lună. De ce să fim împușcați, spune Max, unul dintre bandiți, și să nu fim trimiși pe lună, să ajungem acolo înaintea americanilor?! Îi spune asta ministrului turbat. O fantezie à la Méliès! Degeaba ne ambalăm, acest film e crazy, nu trebuie luat în serios.

Nu e prima dată când observ că Nae Caranfil are o plăcere crazy, ca și sadicul Adrian Scârbu, de a banaliza, de a ridiculiza marele teme, miturile naționale sau subiectele istorice, precum a făcut și în filmul Restul e tăcere (2008), o altă speculație cu titlu shakespearian, parodiind primul film istoric românesc, și chiar al lumii, Independența României (1912). Asta e vocația lui, de parcă nu ar avea alte subiecte, atacă ceea ce nu se fluieră! Cu ce scop? Cum nu reușește să ne arate în ce scop s-a făcut Marele Jaf, așa este și filmul său, nu are nici un scop. El demitizează multe aspecte colaterale, dar nu poate demitiza Adevărul. Sigur, Closer to the Moon e o fantezie, fiindcă toate personajele au alte nume, nu mai apar frații Ioanid, sunt date tot felul de informații deliberat greșite, să fie denaturat complet subiectul. În loc de șase bandiți, sunt cinci, al șaselea, „necunoscut”, fiind băiatul lui Alice Bercovici, care filmase prima înscenare. Alt moment neverosimil, cu un băiat care se refugiază în „petrecerea finală”, o zi de sărbătoare a evreilor, care dansează cu foc un dans tipic evreiesc, montat în paralel cu executarea la Jilava a bandiților! Eroul filmului este capul bandiților, Max Rosenthal (Mark Strong), cel cu ideea Jafului. Bandiții erau oameni cu situație, aveau de toate, ce sens avea să se sinucidă pentru că i-ar fi decepționat felul cum a evoluat comunismul (ce conștiință de martiri!) pe care ei l-au visat sau l-au adus de la Moscova. Și ce nevoie aveau să se avânte într-o afacere fără sens, fără valoare, dacă ne gândim și la faptul că suma furată era în lei, nu în dolari sau lire!

Însăși filmarea nu mai este regizată de echipa oficială, ci de bandiți, dat fiind că regizorul oficial este mereu beat, bea numai votkă, și dormea la filmare (o sugestie la Calotescu?). Max devine regizorul principal. Bandiții își regizează propria înscenare. Apoi Caranfil inventează și un evreu patriarhal, Zigler, care le știe pe toate. Prin el, regizorul demitizează complet toată povestea. El este personajul „cordon ombilical” pentru care posturile „Europa Liberă” și „Vocea Americii” sunt vocea Adevărului. La bătrânul Zigler și soția sa stă în gazdă operatorul filmului, numit Virgil, un personaj neverosimil, care asistase la Jaful din Piața Martirilor (!!), și peste noapte decide să se facă operator! Când Alice Bercovici profită de o ceartă pe platoul de filmare și se strecoară pe o stradă lăturalnică, Virgil o urmărește și o duce acasă la el, la familia Zigler, și o prezintă ca logodnica sa. Actrița Vera Farmiga (o notorietate americană, nominalizată la Oscar) joacă remarcabil personajul Alice, la concurență cu marile filme americane cu bandiți. Mă mir că nu a fost distribuită în acest rol Maia Morgenstern, probabil ar fi cerut cât tot devizul filmului, o co-producție minimalistă. Alice îi povestește aici lui Virgil, între două momente de dragoste, cum s-a născut ideea jafului, care i s-a părut și ei o nebunie, oricum, ceva total crazy, taxând-o drept un joc de-a moartea. Dar numai niște oameni crazy pot să aplaude Judecătorul care le pronunță condamnarea lor la moarte. E un extaz al morții, ca în miturile descrise de Mircea Eliade? Însă evreii sunt atei, ei nu cred în fericirea de a ajunge lângă Yahve, sunt ca Netanyahu, a ucide și a fi ucis este suprema lor rațiune de a fi. Sunt de neînțeles. O fi asta o filozofie originală, să faci pe pielea ta asemenea experimente!

Numai că Nae al nostru nu ține seama de tragedie. Comedia ca parodie este excelentă, dar ce facem cu tragedia, fiindcă patru (în realitate cinci) din cei cinci bandiți au fost executați. Al cincilea bandit, femeia, a scăpat, fiindcă, cu puțin înainte de execuție, s-a descoperit că e însărcinată (cu cine, cu Virgil?!) și i-a fost comutată pedeapsa la închisoare pe viață, iar în 1964, când a fost marea grațiere, ea să fie eliberată și expediată în Israel!

Acei oameni au fost împușcați, nu a mai existat nici o cacealma. Față de toate variantele cazului, varianta lui Caranfil introduce ambiguitatea totală, golurile logice și umorul. E un umor tipic evreiesc, ca în filmul Rabin, the Last Day, al lui Amos Gitai. Nici Polanski, în Lista lui Schindler, nu e departe de o asemenea viziune. Marea problemă la care nu răspunde nici Caranfil este: De ce au ales cei cinci bandiți să moară? Ca să ridiculizeze puterea comunistă? Să se spună că asta au vrut, să se sinucidă, să comită acest act de sacrificiu inutil. A vrut să arate Nae ce supereroi sunt evreii? Că nu au nici un Dumnezeu, că viața nu e așa de importantă, e o bagatelă, față de demnitatea fără asemănare a rasei? Să vedem cum arată reprezentanții unici, cât sunt de neînfricați, ai „poporului ales”? Astfel, ca în Texas, „bandiții” devin eroi, personaje simpatice, pozitive, monstruoasă e doar epoca în care trăiesc, oribilă, bestială. Dar nu ei au adus pe tancurile sovietice această epocă? Așa epocă, așa eroi! Dar cine a știut acest lucru, anume că bandiții au vrut să dea o palmă epocii lui Stalin? Până la filmul lui Caranfil, nu l-a știut nimeni. E ipoteza lui, că totul a fost un joc de-a moartea. Exceptând acest lucru, adică esențialul, lipsa de date privind scopul jafului, parodia este realizată remarcabil. Regizorul a apelat la actori străini, iar limba vorbită este engleza, nu româna, ceea ce este iar o greșeală față de adevăr, este tot o găselniță, o cacealma, ca un event pur românesc să fie jucat de o trupă de actori străini, englezi, americani, polonezi: Vera Farmiga (Alice), Mark Strong (Max Rosenthal), Harry Lloyd (Virgil), Anton Lesser (Holban), Joe Armstrong (Răzvan), Christian Mckay (Iorgu), Tim Plester (Dumi), David de Keyser (Moritz), Frances Cuka (Sarah), Marcin Walewski (Mirel), Allan Corduner (Flaviu), Paul Jesson (manager studio), John Henshaw (judecătorul). Doar Sonia, soția ministrului, a fost interpretată de o româncă, Monica Bârlădeanu. Echipa de filmare a fost de la noi, având în componență excelenți artiști, ca Marius Panduru (imaginea), Doina Levința (costume), Cristian Niculescu (scenografia). Filmul nu are succes la public, probabil că spectatorii lui adevărați se află pe lună.

Fiți liberi!

Data: 20 martie 2025 by Ben Todică

Suntem consumați de teama care ni se livrează zilnic prin media. O frică tot mai mult folosită pentru a ne sărăci ca oameni, de sufletul și conștiința dăruite de Creator, făcuți după chipul și asemănarea Sa. Suntem creatori și credem în visuri, năzuințe, ne imaginăm și călătorim prin scrierile noastre, imagini artistice (desene, picturi, sculpturi…), lucrări muzicale de toate genurile… Din nefericire, ni se pune mereu în față ideea că I.A., este lumea post umană și că noi alunecăm încet și pe nesimțite pe această linie de asamblare. Prezic vizionarii. Nu e nevoie sau strict necesar să urmăm această idee. De când cu pandemia și acum cu războaiele din lume, omul e din ce în ce mai înfricoșat și izolat în casă. Banul se devalorizează, iar rafturile de prin magazinele alimentare încep să sărăcească. Azi s-a pus limită pe alimente. Avem dreptul doar la două cofraje de 12 ouă pe cumpărător. Prețurile s-au dublat și nu numai atât, dar ajuns acasă am realizat că majoritatea ouălor au câte două gălbenușuri. Asta m-a făcut să-mi pun întrebarea: de ce? Sunt anumite scăpări ale naturii, ori când devine regulă, asta nu mai e natură.

Știu că se fac experimente pentru a modifica produsele și pentru a le prelungi viața comercială, însă ne întrebăm dacă aceste modificări nu sunt făcute dinadins să ne producă alterări și în genetica noastră omenească. Se fac mereu auzite intențiile de a schimba lumea. Dar dacă ar trebui să ne complacem și să urmăm această direcție propusă de tehnocrați, unde vom ajunge peste o generație sau două?

Suntem atenționați de unii vizionari că lumea va fi împărțită în două clase: în avuți și neavuți, bogat și nevoiaș. Înțeleg că oamenii vor deveni ce dezvoltă și programează I.A., iar efectul ei asupra omului, a clasei de neavuți care e numeric foarte mare și needucată cu privire la subiect. Nu vor înțelege la ce proces sunt supuși. Și asta din cauza lipsei de educație și a puterii de identificare prin gândire. Exemplu: Dacă renunți la a face calcule matematice manual folosind mereu calculatorul, creierul se atrofiază și își pierde această calitate de a socoti în gând sau pe hârtie. Și asta se va întâmpla cu orice îndeletnicire dacă nu o mai practici. Se va întâmpla datorită comodității create de I.A. care, odată intrată în obișnuință ne va deposeda de exercitarea îndeletnicirii și talentului respectiv, de a lua decizii în rezolvarea problemelor și a alege direcția în care să mergem. Ce să mănânci, ce muzică să asculți, ce haine să-ți cumperi și cu cine să te împerechezi. Vom renunța la a mai lua decizii și a ne dezvolta dorințe și preferințe la alegere fără asistența I.A.

Recent, urmăream un film cu o deturnare de avion jambo jet, în care printre montajul rapid și violent am început să văd în capul meu secvențe de film, în paralel cu alternative la situațiile din film. Știm că omul visează când doarme sau când consumă droguri. Pentru câteva secunde visează o adevărată aventură undeva pe perioada somnului său. Realizând acest lucru m-am speriat și mi-am pus întrebarea dacă nu cumva conștiința mea naturală încearcă să fie cucerită de una alternativă, digitală. Intrăm oare într-o fază de tranzit, de transformare a omului spiritual în mașină? A început creierul să gândească de capul lui?Am început să-mi pierd sufletul? Dacă nu ne conformăm propunerilor celor care ne conduc ne vom pierde? Să evităm aceste pierderi va trebui să punem mâna pe băț, să nu renunțăm la ceea ce suntem și la potențialul nostru nativ. Noi dăruim tehnologiei I.A. puterea și talentul nostru creativ. Nu mai pictăm, nu mai scriem, nu mai compunem, nu mai curtăm și nu mai iubim, nu mai dedicăm poezie celor pe care-i iubim. Și cu timpul: omul va pierde puterea de a crea. Am fost făcuți după chipul și asemănarea Creatorului!

Deci! Privim cum ne rupem de această funcție divină, prin influența celor înstăriți care prin deciziile lor pline de gelozie și aroganță se cred Dumnezei. „Toți conducătorii lumii se vor dictatori, și-l invidiază pe Hitler”, spunea cineva, suntem conduși de caricaturi, prin plasa morții numită IA. Astfel umanitatea pentru a funcționa devine dependentă de mașinile artificiale și asta se întâmplă numai dacă noi ne predăm voluntar, ne așezăm în brațele lor. Renunțând la calitățile noastre naturale dăruite de Dumnezeu prin conștiință și suflet devenim instrumentele de lucru ale avuților. Omul va deveni egalul sapei, lopeții, toporului sau târnăcopului. Unde ne e demnitatea: Eu sunt? Nu mai dormiți cu mobilul în pat că veți ajunge capre, moluște sau… Vom fi găini în cuști pe linia de asamblare?

Omul a fost creat de Creator să creeze. Fiecare om are puterea de a crea ceva, orice, oricât de mic, chiar și un cerc cu degetul în nisip. Noi evoluăm și creștem prin puterea noastră de a crea, și dacă renunțăm la ea atunci sigur vom fi înlocuiți de mașini, care și ele vor dispărea odată cu noi. Deci asistăm la o posibilă auto exterminare a omului. Ne folosim de I.A. pentru că e ușoară și convenabilă fără să ne gândim la efectul ei pe durată lungă. Iar dacă ne pierdem și calitatea de a gândi, atunci am dispărut ca Eu, ca identitate, ca individ. I.A. creează realități care nu există, creează halucinații. Cât de adânc putem fi îngropați în dependenta de gândire artificială? Dacă IA poate crea realități care nu există, atunci realitatea I.A. este reală și trebuie să credem în ea? În realități nevăzute de noi? E imaginație reală? Dacă cei avuți vor decide că alba e neagră și neavuții vor accepta…? Înseamnă că totul e doar o minciună. Ne credem dumnezei, însă habar nu avem. Suntem nimic. Ea se lăfăie, iar eu spăl vasele. Se moare de foame și sete prin marile orașe ale lumii.

Omul a muncit la elevarea conștiinței sale mii de ani și apare acum IA și se instalează în cel mai înalt rang în câteva secunde. Evoluția e sudoarea a mii de suflete și Ea a pus valoare în această frământare. Ce face IA n.u. este inteligență. Este o consecință a unui morman de informații căruia omenirea i-a dăruit mii de capete luminate în cercetare – care luate și analizate sunt date ca rezultate al inteligenței mașinii în câteva secunde. Mașina e doar un instrument – nu e o conștiință sau suflet. Ea trebuie folosită matur și gospodărește ca orice instrument inventat de om ca să-și ușureze viața cum ar fi: roata, glonțul, mașina, radioul etc. Nu faceți din ele dumnezei! Lumea se bucură de friptură, fără să-i pese dacă a fost crescută pe pășunea muntelui sau din petrol făcută în laboratoarele chimice, crescută sintetic. Ne alterăm nu doar conștiința și sufletul dar și compoziția fizică a trupului. Odată cu pierderea sufletului și luarea controlului de către I.A. omul va ajunge la disperare și se va răscula împotriva îmbogățiților, care și ei la rândul lor devin atrofiați; vor uita totul și nu vor mai fi conștienți de astfel de urmări. Sau neavuții se vor conforma noii religii inventate de avuți prin I.A. și vom avea o nouă specie de pământeni. Un fel de furnici sau albine controlate de matcă. Ființe lipsite de puterea creației și a discernământului. Un fel de zombi care vor lătra precum câinele când se vor vedea în oglindă.

Omul trebuie să se trezească, să nu mai fie pus în cușcă sau să se comporte precum cățelușul dând din codiță cum fac „europenii” în fața avuților, să nu se mai lase cultivat, apoi muls pentru calitățile sale devenind sclav digital al unei minorități parazitare.

Ca oameni, vă recomand să nu dormiți cu toporul sau pușca în pat. Fiți liberi!

Sarmizegetusa Ulpia Traiana – orașul lui Traian din Dacia – are un amfiteatru „nou”…

Data: 20 martie 2025 by George V. Grigore

Am urcat cărările către Sarmizegetusa Regia și am admirat coloanele prăbușite ale marilor temple de aici, minunându-mă de grandoarea capitalei Regatului dac. În contrapartidă, am ajuns și la Sarmizegetusa Ulpia Traiana, spre a vedea ce a pus în loc împăratul Traian. Din păcate (sau din fericire), o parte din cetatea antică se află încă sub pământ. Sunt câteva locații expuse și aflate în proces de restaurare, dar mai este de lucru. Va fi un muzeu în aer liber interesant. Cine își va purta pașii pe cărările orașului – cetate va trebui să viziteze și Muzeul de Arheologie Sarmizegetusa, aflat în subordinea Muzeului Civilizației Dacice și Romane, situat în imediata vecinătate (vis-à-vis) a ruinelor fostei capitale a provinciei romane Dacia, Ulpia Traiana Sarmizegetusa (întemeiată în anii 108 – 110). Clădirea ce adăpostește astăzi o serie de colecții de arheologie romană, datează de la începutul secolului XX și a fost han turistic, iar muzeul a luat ființă aici în anul 1924. Impresionante colecții de arheologie romană pot fi admirate aici, precum: echipamente militare, monumente epigrafice și sculpturale, mozaicuri, fragmente de pictură murală, arme, argintărie, obiecte din bronz, os, ceramică, sticlă, monede și chiar jocurile care se jucau în acea vreme. Toate acestea au fost descoperite în situl arheologic aflat vis-a-vis de muzeu, în situl arheologic. „Noua expoziţie de bază se doreşte o îmbinare între vechi şi nou, între trecut şi prezent. Pe lângă piesele originale descoperite în timpul cercetărilor am încercat, prin intermediul arheologiei experimentale, să oferim vizitatorului o imagine a cum trebuie să fi arătat acestea în urmă cu aproape 2000 de ani”, a declarat Gică Băeștean, șeful Secției muzeale de la Sarmizegetusa.

În muzeul de la Sarmizegetusa se regăsesc o serie de echipamente militare descoperite pe parcursul săpăturilor arheologice efectuate în situl Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Armata este în centrul atenției aici, pentru că soldații au fost cei care au început să construiască la Sarmizegetusa. Aceste echipamente au fost descoperite în centrul așezării. Aici pot fi admirate mai multe obrăzare, parte din casca ce proteja fața soldatului. De asemenea, există și părți de la scuturile de apărare, margini sau armături. „După margine se poate observa dacă scutul este legionar, drept, sau scutul oval, folosit de trupele auxiliare, de cavalerie. Avem aici și un muștiuc de la instrumentele de suflat din armata romană, precum și un mâner dintr-un pumnal folosit de soldații romani. Tot aici se regăsește și teaca de la „dolavra”, o unealtă folosită de soldați, ce seamănă cu un târnăcop, cu ajutorul căreia aceștia săpau tranșeele. Ei nu mergeau la somn, noaptea, până nu săpau tranșee (șanțuri-n.r.) și formau valuri de pământ pentru a nu fi surprinși de inamic. Într-una din vitrine se află sulița infanteristului și „hasta” – lancea cavaleristului, piroane de cort, închizătoarea de la „lorica segmentata” (armura din metal purtată de romani – n.r.), proiectile de praștie de la catapulte – mașinile de război. În depozit există și o „manica”, o mânecă din lamele de metal ce se purta de către soldați pe brațul stâng. Acest braț era descoperit, cel drept fiind protejat de scut. Această piesă a fost descoperită în for”, a declarat arheologul, doctor în istorie Gică Băeștean. Înainte de războaiele daco-romane pe aceste locuri a fost o pădure deasă, iar armata romană a început mai întâi să defrișeze, făcând loc clădirilor și fortificațiilor noului oraș – cetate. „În timpul săpăturilor arheologie au fost descoperite gropi mari provenite de la rădăcinile copacilor. Abia apoi a fost construit un castru, între cele două războaie, iar mai apoi, abia după războiul din 105-106, s-a început construcția orașului”, a mai menționat Gică Băeștean.

În această sală a muzeului, pe lângă echipamentele militare descoperite în timpul săpăturilor arheologice, există câteva manechine ce-i întruchipează pe soldații romani și echipamentele pe care le purtau. „Am încercat să redăm tipuri de echipamente militare romane cu materiale moderne, în baza a ceea ce au spus autorii antici sau ce se păstrează pe monumente. Există mai multe tipuri de soldați din armata romană, cum este legatus – comandantul, care nu era un ofițer de meserie sau un politician, dar trebuia să aibă satisfăcut serviciul militar. Ofițerul de meserie era centurionul. În muzeu, el are în mână vitisul, un lemn noduros făcut din viță de vie cu care își mai și altoia subalternii în cazul în care uitau de disciplină. „Cornicen” era un ofițer subordonat, care transmitea ordinele de luptă pe câmpul de bătălie, prin sunete. Legionarii sunt cei care au dus greul în războaiele purtate de armata romană. Ei erau recrutați dintre cetățenii romani, iar o legiune însuma vreo 5- 6.000 de bărbați. Erau îmbrăcați în fier, din cap până-n picioare. Ei începeau lupta aruncând „pilum”-ul, sulița lungă și subție, și continuau lupta cu gladius, o săbiuță scurtă”, a mai precizat Băeștean. Aici mai este reprezentat și soldatul auxiliar, care spre deosebire de legionari care sunt recrutați dintre cetățenii romani, era recrutat dintre cetățenii teritoriilor cucerite de romani, așa cum a fost și cazul dacilor. Aceștia, abia după 20-25 de ani de serviciu militar obțineau cetățenia romană. Tot în acest muzeu sunt redate și părți din ceea ce a însemnat așa zisul „entertainement” la Sarmizegetusa. Amfiteatrul de aici confirmă existența luptelor de gladiatori și sunt tipuri diferite de gladiatori, care erau echipați diferit, iar stilul de luptă era și el diferit. Tot în acestă sală, pe un perete, se află piese de marmură de la templele ce se regăsesc în Aria Sacra, aflată în castrul de vis-a-vis de muzeu. Romanii credeau în mai mulți zei, cărora le-au ridicat lăcașe de rugăciune. Astfel „Avem fragmente de la templul lui Esculap, zeul medicinei, unde mergeau să se roage pentru sănătate. Templul închinat acestui zeu era și un fel se spital, unde se putea oferi primul ajutor. Aici s-au descoperit instrumente medicale din acea vreme, care sunt expuse în muzeul de la Sarmizegetusa, precum și ștampile care conțineau rețete pentru boli de ochi. De la templul lui Silvanus avem un relief ce-l înfățișează pe Silvanus alături de câteva silvane, zeul pădurilor, protectorul vegetației, de la care vine și numele regiunii istorice, Transilvania. De la templul zeiței Nemesis avem un relief în care se poate observa mâna zeiței care ține balanța, pentru că reprezenta și justiția, adorată în mediul militar pentru că era răzbunare. Însă, în cazul amfiteatrelor ea reprezenta norocul, pentru că cei ce intrau în amfiteatru aveau nevoie de mult noroc pentru a mai ieși în viață de acolo. De la templul lui Derpates avem un relief cu liber și libera, cu vița de vie cu strugure, pentru că este un fel de Dionisos – Bahus, pentru cei care mai trăgeau la măsea. Tot aici avem și reliefuri Mythriace. Mythras este o divinitate religie asiatică ce a concurat la un moment dat și creștinismul. Este o religie închisă, a bărbaților”, a mai precizat muzeograful. În cea de a doua sală a muzeului, într-una dintre vitrine, se află elemente din statuile imperiale, statuile unor împărați care au jucat un rol important în viața orașului sau a provinciei. De obicei erau făcute din bronz, acoperite cu foițe de aur și decorau curtea din forul central al orașului. „Sunt fragmente mici, precum degetul de la o mână, un deget de la un picior sau laba piciorului ori capul statuii împăratului Traianus Decius, cel care i-a înfrânt pe daci și a fondat orașul”, a mai menționat doctorul în istorie Băeștean. Într-o altă vitrină sunt diferite piese de sticlă.

În capitala Sarmizegetusa au funcționat cel puțin două ateliere de sticlărie. De asemenea, mai sunt prezente și câteva bijuterii purtate de femei, între acestea și o fibulă purtată și de bărbați. Tot aici se află „styli” („condeie”) găsiți în urma săpăturilor arheologice, alături de câteva tăblițe cerate. Se scria pe tăblițe din lemn acoperite cu ceară, numite „tabula cerata”, cu „stylus” – numele stiloului din zilele noastre, care în antichitate era un bețigaș de fier sau bronz, ascuțit la un capăt, cu care scriau pe ceară (zgâriau), și boante la celălalt capăt, pentru a putea „șterge” ce s-a scris. În sala muzeului dedicată tehnologiei romane există o inscripție care atestă existența unei mașinării cu efecte speciale ce era folosită în timpul spectacolelor care aveau loc în amfiteatru. Aceasta se numea „pegma”. Mai există aici și un cadran solar (ceas solar), folosit pe timp de zi când era suficientă lumină, sau țevile de plumb prin care se făcea distribuția apei în interiorul orașului. În această încăpere este redată și o fântână publică, la Sarmizegetusa fiind două asemenea „instalații” care flancau intrarea monumentală din centrul orașului, decorate cu grupuri de statui monumentale. „Am încercat să o redăm pe cea din partea de vest, care era decorată cu câte trei statui. În mijloc se află Neptun, zeul mărilor, care ține piciorul pe un delfin din botul căruia, printr-o țeavă de plumb se distribuia apa. În ce privește reprezentările feminine care îl flancau, acestea aveau în zona pântecelui acea țeavă, mascată de o scoică sau de un lighean din care apa țâșnea”, a mai menționat Băeșten. Tot aici este redat și sistemul de încălzire centralizat dintr-o casă romană, practic, centrala termică din casele zilelor noastre, care se compunea din pilele lui Hipocaust, cărămizi suprapuse sau de formă cilindrică care lăsau un spațiu de aproape un metru între substrucție și podea ori perete.

În traseul nostru muzeal, urmează sala dedicată ceramicii romane, unde sunt expuse diverse tipuri și tipologii de ceramică. Pe lângă diferite vase se află și „antefixe”, elemente ceramice care se puneau la colțurile acoperișurilor, considerându-se că acestea protejează casa și familia împotriva duhurilor rele. Avem și un tipar pentru marcarea pâinicilor rituale pe care romanii le puneau în temple pentru zei, dar și „turibulum”, vase ce seamănă cu niște fructiere pe care se puneau ofrandele pentru zei. Opaițul, corespondentul lanternei din zilele noastre, este și el prezent în această sală a muzeului. Mai sunt pușculițe pentru bani, dat și „cantaros”, vase care se foloseau îndeosebi la banchete, din care se bea vinul amestecat cu apă. Amforele în care se aducea uleiul de măsline din Grecia, sau o pastă de pește numită „garum”. Tot în această sală este redat costumul femeilor romane, ce îmbracă câteva manechine. În ultima sală se pot vedea câteva jocuri folosite de soldați, cum ar fi moara, zarurile, dar și sistemul cu ajutorul căruia se putea face măsurarea și cântărirea. Într-o vitrină sunt ace de cusut, sistemul de deschidere și închidere a ușilor („ciochie”, opritoare, broaște, balamale, etc.), diferite unelte agricole, linguri și cuțite (în antichitate nu exista furculița). De asemenea, este redat și costumul unui senator roman, iar la parter este redat un soldat auxiliar, cavalerist.

În curtea muzeului este organizat un „lapidariu”, în care sunt expuse monumentele de mari dimensiuni din marmură descoperite în situl arheologic. O parte dintre acestea au ajuns la Viena. Carol al VI-lea a ordonat cu promptitudine şi a susţinut financiar recuperarea şi păstrarea a cât mai multe inscripţii posibil şi aducerea lor la Viena. Ariosti a fost numit la conducerea acestor operaţiuni. Cu acest prilej a vizitat mai multe locuri, inclusiv locul fostei Colonia Dacica, din care a adunat 56 de mari monumente, pe care le-a îmbarcat pe patru vase pentru a le transporta pe râul Mureş, fiind apoi descărcate şi reîncărcate pe alte vase pentru a naviga pe râul Tibisco şi pe Dunăre. Din păcate, una dintre aceste nave s-a scufundat la Szeged împreună cu încărcătura sa de 18 piese, celelalte vase ajungând cu bine la Viena. Datorită eruditului ofiţer, care a copiat textul tuturor inscripţiilor cu mare grijă, nu s-a pierdut nimic, ca mesaj. M. J. Ackner (1782-1862) este primul care începe săpături arheologice la Sarmizegetusa, publicându-şi rezultatele într-o manieră „quasi-ştiinţifică”, descoperind undeva, în interiorul oraşului, un nou mozaic aflat într-o stare destul de proastă de conservare, având dimensiunile de 8,15 x 6,45 metri şi reprezentând-o pe zeiţa Victoria înconjurată de amoraşi şi alte divinităţi. Locul acestei descoperiri nu se cunoaşte întrucât autorul săpăturii va reacoperi cu pământ mozaicul la încheierea lucrărilor şi nici nu ne-a lăsat date concrete privind localizarea. Cu prilejul celei de-a doua vizite, din anul 1847, Ackner însoţit de J. F. Neigebaur şi de un colecţionar din Deva, Dr. A. Fodor, observă cu amărăciune dispariţia celor două mozaicuri şi distrugerile masive de la amfiteatrul oraşului. Cu prilejul acestor vizite atât lui Ackner, cât şi lui Neigebaur, numeroşi oameni din sat, chiar şi copii, le-au oferit „spre cumpărare mai multe monede romane de argint şi de bronz”. La începuturile secolului al XIX-lea ies la iveală, alături de mai vechile colecţii nobiliare de la Zam, Fărcădin, Sântămăria Orlea, Pâclişa altele noi, care cuprind şi materialele de la Sarmizegetusa, cum ar fi cele particulare ale lui J. Kemeny, P. Nopcsa, A. Várady, Dr. A. Fodor, M. J. Ackner, precum şi cele aparţinătoare Colegiului Reformat din Aiud şi cele de la Episcopia Lugojului. J. F. Neigebaur nota câteva piese ulpiene care au ajuns la Avrig, Sighişoara sau în alte părţi, conform aceluiaşi autor de mai sus. De asemenea, colonelul B. Popescu, farmacistul Löwi, medicii P. Mihuţ, L. Hosszu şi I. Mosolygó, cu toţii din Deva îşi formează mari colecţii de monede antice, dintre care numeroase aveau provenienţa Ulpia Traiana. Din fericire, distrugerea permanentă a Coloniei Dacica Sarmizegetusa a fost încetinită considerabil, prin înfiinţarea în anul 1880 la Deva a „Societăţii de Istorie şi Arheologie pentru Comitatul Hunedoara”, Asociaţia este şi fondatoarea Muzeului de Arheologie din Deva, organizat după descoperirea unor serii de artefacte ca urmare a săpăturilor întreprinse în capitala provincială între anii 1881-1893. Pe lângă localnicii hunedoreni Societatea a avut importanţi membri onorifici, printre care s-au numărat, George Bariţiu – membru al Academiei Române; dr. Desideriu Csanki – de la Arhiva Naţională din Budapesta; dr. Carol Torma – profesor la Universitatea din Cluj, apoi Budapesta, iar din anul 1882 membru al Academiei Române sau ministru al Cultelor şi Învăţământului la Budapesta; profesorii Iuliu Jung şi Otto Keller – de la Universitatea din Praga; romancierul Jokai Mór; dr. Francisc Zimmermann – de la Arhiva Săsească din Sibiu etc.

Amfiteatrul roman din Sarmizegetusa Ulpia Traiana, unde se întreceau gladiatorii, este un reper al patrimoniului istoric din România, acum pregătit să își primească din nou vizitatorii, după un amplu proces de restaurare și conservare. Intervențiile au fost realizate cu fonduri europene, valoarea totală a proiectului depășind 22 de milioane de lei. Lucrările, desfășurate în două etape și finanțate prin Regio – Programul Operațional Regional și Programul Regional Vest 2021-2027, au avut ca scop protejarea ruinelor de aproape 2.000 de ani și integrarea amfiteatrului într-un circuit turistic extins. Proiectul a inclus montarea unor gradene demontabile din structură metalică, complet independente de structura istorică, pentru a preveni orice daune asupra monumentului. De asemenea, o scenă demontabilă a fost amplasată pe latura de est, creând posibilitatea de a găzdui spectacole și evenimente culturale. Capacitate de 500 de locuri pentru spectacole și evenimente. Noul design al amfiteatrului permite desfășurarea de evenimente cu participarea a până la 500 de spectatori, transformând situl într-un spațiu viu, destinat atât promovării culturale, cât și conservării istoriei. Această abordare îmbină valorificarea turistică cu necesitatea de protejare a patrimoniului, conform standardelor internaționale de conservare. După redeschidere, amfiteatrul se va integra într-un circuit turistic mai amplu, care va include și alte structuri romane importante din situl Ulpia Traiana. Autoritățile speră ca acest proiect să atragă un număr semnificativ de turiști, contribuind astfel la dezvoltarea turismului în regiune. „Aceasta este o oportunitate unică de a aduce la viață istoria și de a oferi comunității un spațiu deosebit pentru evenimente culturale,” au declarat reprezentanții Agenției pentru Dezvoltare Regională Vest, subliniind importanța investiției pentru promovarea patrimoniului românesc. Capitala Daciei Romane Ulpia Traiana poate deveni un obiectiv turistic important, cu reconstituiri ale luptelor daco-romane, cu ateliere de meșteșug (lemnărie, fierărie, ceramică, împletit nuiele, țesături și cusături, tehnica cânepii, etc.), cu tabere de luptători (duel spade, tragere cu arcul, călărie, etc.) și tabere de vară, cu conferințe și simpozioane, cu festivaluri de teatru antic și tabere de sculptură. Totul depinde de cine și ce resurse alocă acestui „statut” de Capitală a Daciei-Romane de acum 2000 de ani, ca parte a „limes romanus”, frontiera fortificată a Imperiului Roman, care traversa cu unele întreruperi aproape întreaga Europă, de la Nistru și Marea Neagră și până la limesul lui Hadrian (valul lui Hadrian) din Scoția de azi, având o lungime totală de mii de kilometri.

.

Strigăt din abisul disperării…

Data: 19 martie 2025 by Lucian Ciuchiță

V-ați întrebat vreodată despre acei oameni care, feriți de strălucirea reflectoarelor manevrate cu măiestrie de Sistemul manipulator, nu caută să se remarce prin zgomotul deșertăciunilor, ci își împlinesc cu demnitate datoria față de voi? Cei care, cu o onoare rar întâlnită, refuză să accepte compromisurile, nu se lasă ademeniți de mita ce alimentează minciunile difuzate pe micile ecrane, și își dedică existența unei misiuni sacre: aceea de a informa cetățenii României cu adevăr, neatins de distorsionări. Ei nu caută gloria, ci doar să-și împlinească datoria, să vă ofere lumină în vremuri dominate de întuneric. V-ați întrebat vreodată ce s-ar întâmpla dacă aceste voci curajoase, ce se ridică împotriva minciunii și manipulării, ar fi reduse la tăcere? Dacă, lipsiți de sprijinul vostru, ar fi înghițiți de valul nemilos al unei ideologii care își dorește să uniformizeze gândirea și să șteargă contururile adevărului? Trăim vremuri în care democrația s-a transformat într-un miraj, iar legea, în loc să protejeze, este folosită ca un instrument al opresiunii. În această realitate sumbră, acești oameni sunt precum niște stele călăuzitoare, scântei fragile care sfidează bezna tot mai densă. Ei sunt cei care, cu fiecare cuvânt scris sau rostit, își asumă riscuri imense pentru a vă oferi imaginea nealterată a lumii din jur.

Și totuși, voi, cei care beneficiați de munca lor, rămâneți adesea nepăsători, preferând să vă încredeți în cei care, fără scrupule, v-au trădat. De ce vă puneți speranțele în aceia care v-au închis în propriile case, v-au înstrăinat prietenii și rudele, și au alimentat exodul românilor? De ce alegeți să acordați credit unor fețe ce apar necontenit pe ecrane, obosite de compromisuri și maculate de propria lipsă de integritate? Merită această loialitate față de un Sistem care trădează valorile fundamentale? Cum puteți uita manipulările grosolane ce otrăvesc neîncetat undele radio și televiziunile, transformând adevărul într-o victimă tăcută?

Treziți-vă! Pasivitatea voastră, această complăcere în comoditate, hrănește tocmai mecanismele care îi asupresc pe cei puțini, dar curajoși. Ei, cei care luptă pentru voi, au nevoie să știe că nu sunt singuri. Fiecare act de sprijin, oricât de mic, este un far în întunericul care îi înconjoară. Nu mai aplaudați nulitățile ce-și joacă rolurile conform scenariilor dictate de Sistem. Nu mai onorați trădarea poleită în aur fals. Nu mai sprijiniți mediocritatea, căci doar cei slabi sunt șantajabili și trădători. Feriți-vă de cozile de topor ale globalismului distructiv, acele instrumente care distrug rădăcinile unei națiuni demne. Privirea voastră trebuie să se îndrepte spre adevăratele valori ale acestui popor. Spre cei care, cu o verticalitate neclintită, preferă să moară în picioare, asemenea copacilor falnici, decât să trăiască îngenuncheați. Ei sunt vocile autentice, farurile speranței și ale adevărului. Oferiți-le sprijinul vostru, fie și numai printr-un gest sincer de apreciere. Pentru ca lupta lor să nu fie zadarnică.

Fără voi, lupta lor devine aproape imposibilă. Împreună, însă, adevărul poate triumfa asupra întunericului, iar dreptatea poate renaște din cenușa manipulării.