Pe o adiere de aripă de fluture mi-a sosit din Târgu Mureș de la scriitoarea Liliana Moldovan cartea sa, recent apărută, intitulată „Cuvinte cu parfum de scorțișoară-Eșantioane dintr-un intim parcurs sentimental“, apărută la Editura Ecou Transilvan, 2023, Cluj-Napoca. Volumul are o prefață semnată de directoarea editurii Nadia Fărcaș și pe ultima copertă un test de Florica Pop care se încheie cu interesanta frază „nu este important câte valuri te-au lovit, ci cum ai trecut peste ele”…
Autoare a 14 cărți publicate, și inclusă în multe antologii, Liliana Moldovan deschide cartea, scriind pe „aripa” primei coperți următorul text, o mărturisire sinceră: „Scriu pe suprafața sufletului cu litere flămânde. Nemărginit devine picurul vieții din psalmul iubirii. Bătăile inimii mi-s dragi din nou. Sunt ritmic univers, respire frumusețea nestingherită a magnificei lumi. „Prin aceste cuvinte autoarea ne avertizează subtil ceea ce vom descoperii în cele 21 de texte, adevărate poeme în proză, vibrante precum sunetele grave ale orgii din catedrala sufletului. Motto-ul cu care se deschide volumul, semnat de Paulo Coelho, spune, aproape totul, despre intențiile autoarei privind construirea iubirii neconstruită, dar existent în imaginația și sufletul curat al autoarei: „Ar fi vrut să fie ca un vas în care marea iubire să vină să își așeze florile și fructele sale. Și unde apa vie să le păstreze ca și cum ar fi fost proaspăt culese, gata să fie oferite cui avea curaj- exact, cuvântul potrivit era CURAJ- să le ia“.
În primul poem în proză cu care se deschide cartea este vorba despre imaginea iubitului cu aptitudini de filozof căruia îi plăceau râurile, în timp ce autoarea se rătăcea într-o amintire, căutând o speranță. Stările sufletești ce și-le închipuie poeta sunt, practic, rupte din dorințe și construite în imaginație, în așteptarea iubirii, stand la pândă pe colțul unei stânci de timp. Autoarea este un abur, o nălucă, o ceață ce ține în mână un coș de cuvinte. Venirea anului speranței, planurile celor doi din imaginația poetei se disipează ca un „val izbit de țărmul unor realități de granit“. Iubirea către persoana imaginară o pune pe autoarea acestor poeme prozodice, pe care le numesc scrisori către sufletul Lilianei Moldovan, uneori îi aduc speranțe, când își întoarce capul spre lume și prin suflet îi plutesc corăbii. Sunt stări psihologice încărcate de un dor inefabil și inexplicabil. Toate aceste sentimente converg la o speranță a unei vacanțe de vară. Unde în alt splendid poem în proză chemarea copiilor în baia de parfum al verilor zglobii, poeta își pune întrebarea numai în sufletul ei: „Ce ar fi să îmi ascund sufletul într-un sâmbure?“ în acceptarea ipoteticului iubit care vâslește, în timp ce ea se visează copacul cu mâinile transformate în ramuri verzi. Însă, dezamăgită în așteptare, ajunge la concluzia că „Doar marea mai miroase a bucurii”.
Amintirea despre bunicul ei, așteptând să treacă timpul pe un fotoliu stacojiu gândul îi alunecă spre iubitul ei ce o „învelea în amintirile lui”, avea ochii scăldați de tandrețe, toate acestea fiind în imaginația autoarei ca plăsmuiri, ce se închid într-o capsulă de efemeritate. Spre bucura cititorului și a mea poemul se încheie optimist, fiindcă poeta „renaște în preajma primelor iubiri”.
Aceste poeme în proză cuprind trăiri adânci în ipostaze diferite în funcție de stările eului și trăirile prin care trece egoul. Ontologic vorbind prima călătorie a sufletului autoarei se scurge în seva unei sălcii. Iar adresarea către iubitul universal nu este decât o imagine a unei plimbări pe malul timpului, pe care îl vede și-l simte ca un râu. Plimbările prin Malta aduce în prezent istoria, motiv pentru care descrie atmosfera unui muzeu în timp ce buzele ei de fum și speranță sunt pregătite pentru un sărut al nimănui. Toate aceste impresionante trăiri sunt vitralii ale sufletului, bucurie și alintare, în discuțiile cu sine, transformate în „biblioteca sufletului feminin”.
Viața Lilianei Moldovan este o carte din biblioteca sufletului ei sincer și curat, încărcat de speranță și iubire de omul universal. Sunt întrebări despre destin cărora nu le dă răspuns. Pentru a înțelege, de la început, trebuie să explicăm sensul cuvântului destin, pe care îl înțelegem ca soartă sau forță, sau voință supranaturală despre care se crede că hotărăște în mod fatal și irevocabil tot ce se petrece în viața omului. Destinului i se mai spune soartă, în latină. fatum, greacă moira, acest termen poate avea mai multe înțelesuri ca de exemplu o putere personificată care se referă la o putere supranaturală care poate hotărî destinul și care trebuie acceptat de un muritor de rând neputând fi schimbat. Astfel, expresiile uzuale precum lovit de soartă, aceasta este soarta mea sau asta i-a fost lui scris se confundă frecvent cu termenul de noroc sau ghinion. Deja în antichitate în mitologia greacă au fost moire, ursitoare care decideau soarta oamenilor, în mitologia nordică erau normele sau karma o concepție spirituală asiatică, cum ar fi în hinduism, budhism, janism, unde se crede la fel în destin care este influențat de faptele respectivului, care va plăti sau va fi răsplătit pentru faptele sale, dacă nu acum, atunci după reîncarnarea lui. Majoritatea religiilor creștine cred în predestinație, că soarta ar fi hotărâtă dinainte de Dumnezeu. Totuși unele religii creștine cum ar fi Martorii lui Iehova nu cred asta. Poziția oamenilor față de soartă este diferită ca de exemplu: în cazul fatalismului cei care se lasă în voia sorții fără a întreprinde nimic pentru schimbarea ei, cei care cred și în sine însuși dar și în ajutorul divin vezi versurile: „Nu te îndoi niciodată/ Puternic tu te arată/ Ridică brațele spre cer creștine/ Căci Dumnezeu este cu tine”, cum scria Goethe.
Putem spune ca o concluzie că destinul este și la cei care cred că este voința lor proprie. Cartea se încheie cu un impresionant poem în proză intitulat „Mai ești lână mine, iubite? „Este o întrebare retorică adresată sinelui, dar și cititorului, omului universal. Poeta întreabă oracolul, din nou: „Mai ești lângă mine, iubire?“… Iar în ochii mei de cititor au înflorit două lacrimi. De-a lungul vieții mele de scriitor, critic literar și de artă, nu am descoperit atâta sensibilitate, talent și vibrație sufletească la un autor. Liliana Moldovan prin aceste „Cuvinte cu parfum de scorțișoară“, mă face să scriu cu sinceritate, că este unică în literatura română contemporană, care abordează un astfel de gen literar.
Lasă un răspuns