Dinogeția – cetatea dobrogeană, a fost o așezare geto-dacică, care a devenit apoi fortăreață romană. Este menționată de Ptolemeu (Geogr., III, 8, 2, 10, 1) pe malul stîng al Dunării, la vărsarea Siretului (pe teritoriul actualei localități Garvăn, la 11km de orașul Galați). It. Ant. (225, 5) o atestă pe malul drept, între Arrubium și Noviodunum. Aici s-au găsit mai multe cărămizi cu ștampila legiunii I „Iovia Scythica” și în apropierea cetății, un cuptor de ars țiglă datat cu monede de la împărații Dioclețian și Maximian. Cărămizi cu ștampila legiunii a V-a Macedonica, Cohorta I Cilicum, Cohorta a II-a Mattiacorum și Classis Flavia Moesica, numeroase fragmente ceramice și monede din sec. I — III d.Hr. confirmă existența unei fortărețe romane în zona „Bisericuța” chiar și înainte de Dioclețian, dar ruinele ei n-au fost identificate încă. În sec. IV au fost înălțate în interiorul cetății refăcute de Dioclețian mai multe construcții, dintre care au fost dezvelite prin săpături arheologice ruinele presupusului „praetorium”, cele ale unei basilici, ale casei („domus”) unui aristocrat ș.a., iar în exterior, la cca 100 m NE de incintă, în marginea gârlei Lățimea, ruinele unor terme. Cetatea, împreună cu bazilica și alte clădiri din interior, au fost refăcute în timpul lui Anastasius și Iustinian.
Un număr destul de mare de cărămizi, unele descoperite în pavajul superior al bazilicii, poartă ștampila cu numele împăratului Anastasius, câteodată însoțit de numele Altina, localitate de unde foarte probabil erau aduse. Pe o balanță de bronz se află înscris numele lui Flavios Gerontios, prefect al Constantinopolului în timpul lui Iustinian (nume care a mai fost întâlnit la un general de la Sucidava, Celei). Cetatea a fost distrusă prin foc în timpul marei invazii a kutrigurilor lui Zabergan (559), după care și-a revenit cu greu, încetându-și existența în ultimul deceniu al sec. VI, sub Mauriciu Tiberiu. Incinta cetății romane, abandonată în sec. VII, a fost refolosită începând cu sfârșitul sec. X, odată cu refacerea unor ziduri în timpul revenirii autorității bizantine la Dunăre. După victoria de la Dorostolon (971), a lui Ioan Tzimiskes asupra lui Sviatoslav, cneazul Kievului, aici a luat ființă o așezare feudală timpurie care a dăinuit până în a doua jumătate a sec. XII.
Un material interesant din siteul Biblia Armatei Române ne aduce un set de informații ce s-ar putea să aducă lumină din acei ani ai început de secol I al primului mileniu. Apostolul Andrei a fost evreu, ucenicii lui erau evrei, aramei şi greci. Excepţie făcea prinţul geto-scit Attalos Ortis din tribul Geții Corbis (Sciţia Minor-Dobrogea). Episcopul Pakos Dima şi pastorul Aristofan Zagos (Aristofan fiiind şi ucenicul Apostolului Andrei) și ucenicii săi Şelum, Iehonia şi Mathai (mucenicul), au ajuns cu Apostolul Andrei în Dobrogea, împreună cu el sau la scurt timp după el, din Efes şi Ahia.
Acestor străini li se datorează credinţa creștină adusă de ei pe meleagurile noastre, credință ce propovăduia pacea, iertarea, frăţia şi convieţuirea fără războaie. Până la apariția lor dacii nu stăteau împreună cu geţii fără o bătaie bună. Îi şi acuzau de favorizarea Romei (fiind iubitori de viaţă romană) și considerând-o pe aceasta o formă mai blândă a cuvântului trădare. Geţii au fost ceea ce istoria numeşte azi dacii – romanizaţi (pacificaţi). Tracii nu-i suportau pe greci, îi urau de moarte și aveau chiar un cult rasist de exterminare a celţilor şi sarmaţilor, cu care de altfel dacii erau aliaţi şi se amestecaseră prin căsătorii mixte. Având un senat comun şi o armată comună, care a luptat să apere Sarmisegetuza –Regia, dacii aveau şi ei o formă de rasim naţionalist de genul cunoscut de „trac beţiv, criminal, puturos şi leneş!”. Prin credinţa adusă de Sfântul Andrei au reînviat învăţăturile lui Zamolxes – cele ce vorbesc de reînviere – şi au fost împăcaţi cu toţii, existând condiţia de a avea parte în mod egal de mântuire, iertare de păcate şi viaţă veşnică. Dacii şi sciţii se înţelegeau de minune, iar ambele tabere se urau de moarte cu tracii şi marcomanii. În Adunarea Capelei (Bazilicii din Dinogeţia) cele trei neamuri au stat împreună în faţa bazinului botezului (Baptizier) ascultând ritualul evreilor, arameilor veniţi ca episcopi, păstori, preoţi şi prezbiteri, împreună cu Apostolul Andrei. Astfel făcea primii pași religia paleo-creştină (iudeo-creştină). Episcopatul Dinogeţiei avea centrul în Basilica Dinossaros (Şopârla Mare; denumire care o purta pe atunci şi Insula Şerpilor (Ismos Dinossaros)), întemeiată de Apostolul Filip şi întărită duhovniceşte şi lărgită de Apostolul Andrei, prin numărul celor ce credeau că Isus din Iudeea, este Mântuitorul. În acestă basílică flutura steagul tricolor, lucru consemnat de greci.
Se pare că viața spirituală și religioasă desfășurată în cetatea Dinogeția din Dobrogea a fost una destul de intensă, aici existând o episcopie. Spun aceasta pentru că trupurile mumificare devenite moaște ale episcopului şi pastorului dinogeţiei Pakos Dima şi Aristofan Zagos, (Aristofan fiiind şi ucenicul Apostolului Andrei) au fost descoperite și identificate. Ambele trupuri se află în catacombele de la „Catedrala Agios Anderos” (Catedrala Sfântului Andrei) din Ahia –Grecia. Trupurile lor nu au putrezit, ci sau mumificat natural, fără intervenţia omului. După cum sunt fotografiile anexate, se pot vedea și chipurile celor doi, dar și veşmintele de atunci. Cămașa este albă, tunica este albastră, iar mantia este un hibrid între „patrafiros” şi „hoşenul ebraic” al leviţilor, ţesut din fir roşu cu galben, iar frunzele de viţă-de-vie sânt albastre, La fel se poate vedea şi numele cel Nou şi ascuns a lui IISUS ARIUDA LENIDOS (Leul Dumnezeului Iudaic). De naţie mixtă greco-arameică, aceștia au fost ucenicii Apostolului Andrei şi primii care au pus piciorul pe pământ Dacic, mai precis Scito-Elenic al Pontului Euxin, din Dobrogea de astăzi. Dacă ajungi acolo îţi poţi privii în ochi pe întemeietorii credinţei neamului tău românesc, aceasta fiind o favoare exclusivistă, un dar de la Dumnezeu. Au fost descoperiţi încă din vremea domnitorului Moldovei, Ştefan Cel Mare, în Alenta Cândului, sau cum mai este cunoscută „Yalin _Ceader”, denumirea turceasă, sau Adangia (Agia lui Andrei) și au fost donate de generalul turc Musaf Yazyun, Patriarhului Dimitrie al Constantinopolului şi aşezaţi în Agia Aadanahia. Este vorba despre Catedrala greacă–ortodoxă „Sf. Apostol Andrei”, din Ahia, la acea vreme teritoriu ocupat de Imperiul Otoman.
În aceeași locație se mai află și corpul regelui dac Ortis Attalos, fiului regelui Decebal, în trup neputrezit pe cale naturală. A fost prezent la Cincizecime (Rusalii) în Ierusalim, a fost în ceata Apostolilor, a fost ucenicul Sf.Apostol Andrei cu care dealtfel s-a și întors în Sciţia în calitatea apostolică de Evanghelist. A murit în costumul dacic de tarabostes (nobil dac). După războiul dac din 101-102 era detaşat drept general al Legiunii Gemini Flavia_dacica şi a cohortelor auxiliare Gemina Sicitica XVIII şi a VII-a în Iudeea, în provincia Samaria, în oraşul Scitopolis. A murit ca martir, înecat în nămol de turbă şi bitum, la Gravăn (Dinogeţia) în Prundul Deltei Dunării. Trupul său se află alături de celelalte două în Catedrala Sf. Apostol Andrei „Agios Andreos” din Ahia. A fost sacrificat Zeului Neptun (alias Poseidon) și a murit cu 100 de pietre legate de gât (un năvod pescăresc plind cu pietre legat de gât). Pielea în jurul gâtului este aproape sfâşiată şi cusută. Un roman la tatuat cu ştampila sclavilor creştini „Non licit.x.pos. Neptuni” (Ilegal_proprietatea lui Neptun). Trupul său s-a păstrat neputrezit pe cale naturală.
Câteodată divinitatea şi natură ne lasă semne, ca o mărturie care trebuie să nu se piardă. Clima României este temperat umedă şi de obicei ţesăturile şi piesele de mobilier nu rezistă ți putrezesc în maximul 100 de ani. Totuşi au existat şi excepţii, iar una din aceste fericite excepţii este cetatea Dinogeţia în care sau găsit 100 de fragmente de textile daco-getice sau greceşti de o frumuseţe extraordinară şi foarte multe ţesături în culorile roşu-albastru, roşu –galben – albastru, între care şi steagul Eklesiei Dinogeția, de dimensiunile 54 cm / 1 m. De reţinut că aceste piese textile nu sunt din secololele III, IV, V, adică nu aparţin perioadei bizantine, ci datează din secolul I e.n, perioadă în care sau împletit elemente iudaice cu cele greceşti – locale. Motive laice, scito-celtice (exemplu spirala lui Kelnt – Dezalos (Derzales) şi viţa-de-vie element grecesc, ca şi spirala valurilor, adoptat şi de creştinii ţinând cont că cea mai mare diasporă evreiască din afara Israelului antic era în Grecia Antică, Alexandria şi Athena.
În altarul bazilicii din Dinogeția sau descoperit textile ţesute cu roşu galben şi albastru. Dar asta nu este totul. Trei ţesături dintre acestea care aveau nume cusute sau scrise cu cărbune şi tuş pe ele, conţinând nume ale unor creştini din cele trei zone (Dacia Romană, Dacia –Liberă şi Zona Grecească Colonială Litorală, şi care alcătuiau se pare împreună „Biserica din Dinogeţia”, aceste trei materiale au fost cusute împreună şi aşezate în altar, împreună cu oasele martirilor. Se pare că martirii erau originari din Dacia – Romană (Tracică), care şi înaintea de cucerirea ei din 102-107 .e.n era puternic influenţată de Roma, în cultură, comerţ, meşteşuguri şi chiar lincvistic, în obiceiuri şi îmbrăcăminte. Printre țăsăturile salvate în mod miraculos se mai află și un şal de rugăciune paleocreştin (tales), obiect religios originar dn iudaism, ţesut cu motive mesianice paleocreştine, precum viţa de vie, pâinea şi având chenare scito-celtice cu spirala împleită reprezentând cerul şi pământul, viaţa şi moartea. Țesătura aşa cum se vede este din lână și kampa (fibră fină de papirus şi in), de culoare albastru cobalt imperial şi roşu cărămiziu, având dungile de jos şi cununa capului identice cu cele din religia iudaică (secolul I. d.Hr.; Dinogeţia). O asemenea ţesătură foarte fin lucrată nu a fost a unui om simplu, ci mai mult ca sigur, al unuia din ucenicii Apostolului Filip, sau poate chiar al Apostolului Filip, oferit ca dar ţesut de femeile locului care au îmbinat stilul şi lucrătura locului scito-celtică cu influenţă grecească şi cea semitic iudaică. Curios că şi veşmântul are cele trei colori: roşu, galben şi albastru. Cununua capului, care acoperea capul celui ce purta şalul de rugăciune (tales) era galbenă cu dungi roşu închis şi albastru închis. În loc de rodii (motiv folosit de evrei), sunt folosite de acestă dată cruci din bronz, cameee cu chivoturi. Probabil a fost țesut în perioada anilor 67-87 d.Hr.. Printre obiectele salvate se mai află un „Patrafiros” și un acoperământ evangheliar, la fel de bine conservate. Un studiu modern cu aparatura necesară asupra acestora ne-ar aduce în fața unor adevăruri pe care încă nu le cunoaștem. Iată cum Cetatea Dinogeția, cu tezaurele sale, se dovedește un loc destul de important în istoria Dobrogei noastre, cu valențe încă nedescoperite și cu taine ce așteaptă să fie dezlegate.
Lasă un răspuns