Arhiva zilnică: 18 martie 2023

1. Argumente pro și contra privind existența lui Dumnezeu – 4) Argumentul cosmologic. Bazat pe cauzalitate și, tocmai de aceea, numit uneori etiologic (aetios=cauză), argumentul cosmologic (cosmos=lume ordonată) a pornit de la existența finită a lumii, respectiv de la o condiție a acesteia (cum ar fi schimbarea), trăgând concluzia că trebuie să fie o Cauză sau o Rațiune suficientă a existenței și funcționării ei. Deoarece, așa cum am arătat până aici, argumentul teleologic și cel moral depind de principiul cauzalității în ceea ce privește validitatea lor, iar argumentul ontologic „nu este valid sub aspect logic” (Kant), de unde trebuința transformării lui într-un fel de argument cosmologic prin faptul că pornește de la ideea că există ceva, iată de ce toate speranțele teiștilor se leagă de argumentul cosmologic: dacă acesta nu se dovedește perfect valid, cad toate probele teistice în favoarea existenței lui Dumnezeu! Neîndoios că și fără demonstrații riguroase, credința în Dumnezeu este plauzibilă pentru toți oamenii și de neclintit pentru aceia care au depășit faza despicării firului în patru. Atâta doar că „fără dovezi, obiectul acestei credințe nu este demonstrabil din punct de vedere filosofic” (Geisler).

Cum, după toate probabilitățile, numărul argumentelor cosmologice este egal cu cel al abordărilor din punct de vedere filosofic a lumii văzutelor și nevăzutelor, căci fiecare cugetător lua ca început al demonstrației sale ceea ce i se părea a fi mai important sau mai evident, în cele ce urmează voi menționa doar pe acelea cu adevărat referențiale în filosofia religiei:

a) Pe drept cuvânt Platon este considerat primul filosof care a prezentat argumente de tip cosmologic, mai întâi prin Primul Mișcător sau Sufletul lumii (în Legile și Phaedros), apoi prin Demiurg sau Formatorul lumii (în Timaeus) și Binele din Republica, de unde concluzia că „există atât un Formator al tuturor lucrurilor bune (Demiurg), cât și o formă a binelui (Binele) după care sunt formate toate lucrurile bune”.

Argumentul lui Platon în favoarea Binelui (numai unul poate fi Cel mai Bun sau Binele absolut, toți ceilalți „bine” căpătând formă și măsurându-se după El) va avea mult mai multă influență asupra teismului ulterior decât argumentul în favoarea Sufletului lumii. De reținut că activitatea creatoare a Demiurgului este eternă printr-o cauzalitate eficientă, că Binele plotinian are o funcție cvasireligioasă (este obiectul ultim al adevărului și meditației) și că, totuși, El nu este „nici Dumnezeul creator și nici Dumnezeul personal de derivație iudeo-creștină” (N. Geisler).

b) În argumentul lui ontologic, Aristotel pornește de la schimbare („Lucrurile se schimbă, fapt stabilit prin observarea mișcării, cea mai evidentă formă a schimbării”), apoi introduce regresul infinit și Cauza Primă, concluzionând că „există numai un singur cer și un singur Mișcător Nemișcat”.

Cu precizarea că, spre deosebire de Demiurgul lui Platon, Cauza Primă a Stagiritului este Forma Pură sau Realitatea, altfel spus o cauză finală (orientată spre un scop) și neinfinită (la greci era considerat infinit numai ceva fără formă sau nedefinit) și că Mișcătorul său Nemișcat nu era un Dumnezeu personal și nu avea nicio semnificație religioasă (nu pretindea închinare). În plus, nici Demiurgul platonician și nici aristotelicul Mișcător Nemișcat nu sunt identice cu Ființa absolut perfectă a creștinismului. Mult mai târziu, prin combinarea și dezvoltarea argumentelor ontologice ale vechilor greci, se va ajunge la configurarea Dumnezeului creștin.

c) Un rol semnificativ în acest amplu și anevoios proces i-a revenit lui Plotin (204-270 e.n.), fondatorul neoplatonismului. Am arătat deja că Dumnezeul lui Plotin este Unul, la care se poate ajunge prin meditație mistică, nicidecum pe cale rațională.

Dar deși Dumnezeul lui Plotin nu este Cel al teismului creștin (n-a creat lumea din nimic, ci din El Însuși, printr-o necesară emanație; este dincolo de orice existență și definiție pozitivă; este simplitatea absolută, care nu posedă în Sine niciun fel de caracteristici, ci – aidoma unei semințe – trebuie să se dezvolte până la realizarea tuturor perfecțiunilor posibile), totuși, concepția plotiniană a exercitat importante influențe asupra creștinismului pe următoarele direcții:

c1) A identificat Binele platonician cu Dumnezeul suprem;

c2) Acest Dumnezeu unic și absolut este cauza eficientă a tot ce există;

c3) Având o semnificație religioasă clară, Dumnezeul astfel conceput este „obiectul” închinării și al meditației religioase.

d) Argumentul derivat din adevăr al lui Augustin nu este altceva decât un neoplatonism adaptat. Cum acesta reprezintă culmea abordărilor grecești despre Dumnezeu, avem și explicația de ce tradiția plotiniană a exercitat asupra creștinismului o influență mult mai puternică decât aristotelismul.

Convins că obiectivitatea adevărului este confirmată de faptul că diferiți oameni văd același adevăr, chiar dacă ei nu pot să-l cauzeze, și că Dumnezeu este Mintea care cauzează acest adevăr în mintea fiecărui om, care afirmă Adevărul sau pe Dumnezeu de fiecare dată când afirmă un adevăr, Augustin își concepe argumentul într-o formă aposteriori, astfel că din premisa „Există adevăruri atemporale și imuabile” (de pildă, „Îndoiala absolută este imposibilă prin aceea că noi știm că ne îndoim”, respectiv „Noi știm că existăm”) și din premisa „Adevărul nu poate fi cauzat nici de lucrurile sensibile (ceea ce este neschimbător nu poate fi cauzat de ceea ce este schimbător) și nici de mințile finite (Adevărul este nu doar independent, ci chiar conduce mințile noastre), faimosul gânditor teologal extrage concluzia: „De aceea, trebuie să existe o Minte atemporală și imuabilă, care să cauzeze aceste adevăruri imuabile”.

e) Cele trei dovezi cosmologice aposteriori aduse de Anselm:

e1) Primul argument anselmic pornește de la bine („Există lucruri bune”) și ajunge la concluzia platoniciano-plotiniană că „Toate lucrurile își derivă binele dintr-un bine unic” și că „Acest bine unic este Binele suprem”, datorită faptului că este bun doar prin Sine Însuși.

e2) Al doilea argument pornește de la perfecțiune („Unele fințe sunt mai aproape de perfecțiune decât altele” și „Lucrurile nu pot fi mai aproape de perfecțiune decât dacă există ceva cu totul perfect, prin care ele să poată fi comparate și judecate”), concluzionând că „Trebuie să existe o Ființă de o perfecțiune absolută”.

e3) În fine, cel de-al treilea argument anselmic, care are cel mai evident caracter cosmologic, pornește de la existență („Ceva există, fiind contradictorie negarea acestui lucru”, „Orice are existență, există fie prin ceva, fie prin nimic”, „Întrucât numai nimicul există prin nimic, ceva nu poate exista prin nimic”, „Acest ceva prin care ceva există, este fie unul, fie mai mulți”, „Trebuie să fie o Ființă prin care să existe toate celelalte ființe”, „Această Ființă trebuie să existe prin ea însăși”, „Oricine există prin sine, există în gradul cel mai înalt dintre toate”) și trage concluzia că „Există o Ființă de o perfecțiune supremă, care există în cel mai înalt grad dintre toate”.

Argumentele anselmice ilustrează, pe de o parte, modul cum teiștii creștini transformă unele premise din filosofia greacă, apoi că Dumnezeu este identificat cu Binele suprem în manieră plotiniană, nu într-una platoniciană, că – spre deosebire de Aristotel – Dumnezeu este văzut drept Cauza eficientă, iar nu cea finală a lumii și că, în comparație cu Platon și Aristotel, ele susțin că această Cauză eficientă nu acționează doar în lumea materială eternă, ci constituie cauza oricărui lucru, inclusiv a materiei sau a însăși existenței.

Pe de altă parte, nu doar argumentele lui Anselm, ci în general toate argumentele creștino-teistice sunt, ne informează Norman Geisler, rezultatul combinării cauzalității eficiente (Formatorul lui Platon din Timaeus) cu Ființa absolut perfectă (ce decurge cu necesitate din identificarea lui Dumnezeu cu Binele lui Platon) și cu concepția iudeo-creștină, potrivit căreia Dumnezeu este cauza a tot ce există, nu numai a formelor de existență.

f) Cele „Cinci Căi” (argumente ontologice) ale lui Thomas d’Aquino vin după argumentul gânditorului musulman Alfarabi (872-950) în favoarea existenței necesare și după argumentul Cauzei prime al lui Avicena (980-1037), care în esență susțin același lucru („Trebuie să existe o Cauză primă a existenței, a cărei esență și existență sunt identice, adică o Ființă necesară și nu doar posibilă, asta deoarece toate lucrurile posibile nu-și explică propria lor existență”), precum și după argumentul evreului Moses Maimonides (1135-1204), sursă de inspirație thomistă în ceea ce privește Primul Mișcător, Cauza primă și Ființa necesară a primelor trei dintre cele cinci căi, respectiv pentru faimosul „Eu sunt” din Vechiul Testament, care în concepția maimonidică desemnează existența absolută (numai Dumnezeu are existență la modul necesar și absolut), existența tuturor creaturilor fiind aidoma unui „accident” adăugat esenței acestora de către Cauza lor.

Vasăzică, cu o filosofie mai aristotelică decât a majorității predecesorilor săi creștini, Thomas d’Aquino n-a creat niște argumente noi, atâta vreme cât influențele lui Alfarabi și  Avicena se resimt în primele două, cea maimonidică este incontestabilă în primele trei, iar argumentul anselmic cu perfecțiunea este asemănător cu cea de-a patra cale thomistă. În plus, cea de-a cincea dovadă, încă din secolul al XII-lea adaptată de Thierry de Chartres (1100-1150) după argumentul lui Platon din Timaeus, este mai mult un argument teleologic.

f1) Bazat pe mișcare („Lucrurile se mișcă, mișcarea fiind cea mai evidentă formă a schimbării”, „Schimbarea este o trecere de la potențialitate la realitate”, „Nu poate exista un infinit lanț regresiv de realizatori sau de mișcători”), primul argument thomistic are drept concluzie „Trebuie să existe un Prim Mișcător nemișcat, fără nicio potențialitate în el care să nu fie realizată, și acesta este Dumnezeu”.

f2) Al doilea argument, bazat pe cauzalitatea eficientă sau producătoare, susține în concluzia sa că „Trebuie să existe o Primă Cauză eficientă necauzată a tuturor cauzalităților din lume, al cărei nume este Dumnezeu”.

f3) Bazat pe contingență (posibilitate și necesitate), cel de-al treilea argument cosmologico-thomistic conchide că „Trebuie să existe o Ființă primă, care este necesară în ea   însăși (nedependentă de alta în ceea ce privește existența ei)”.

f4) Fundamentat pe gradele diferite de perfecțiune ale existențelor, cel de-al patrulea argument concluzionează că „Trebuie să existe o Ființă perfectă, pe care o numim Dumnezeu și care cauzează perfecțiunile lucrurilor mai puțin perfecte”.

Așadar, toate cele patru căi au pornit de la o caracteristică a existenței (schimbare, cauzalitate, contingență, perfecțiune), scopul raționamentului fiind acela de a ajunge la concluzia  în care se susține necesitatea existenței unei Cauze prime.

f5) În fine, pornind de la dependență („Există unele ființe și lucruri dependente”, „Toate lucrurile dependente trebuie să aibă o cauză a existenței lor dependente”, „Este imposibil un infinit lanț regresiv de cauze dependente ale existenței”), Thomas d’Aquino trage concluzia pentru cel de-al cincilea argument că „Trebuie să fie o Cauză primă necauzată a existenței fiecărui lucru dependent și că această Ființă independentă (este imposibil să existe mai mult decât o singură ființă absolut necesară și independentă) este identică cu acel «EU SUNT» din Vechiul Testament”.

g) Argumentul aposteriori al lui René Descartes pleacă de la îndoiala mintală a omului („Eu mă îndoiesc”, „Dacă mă îndoiesc, eu gândesc, căci îndoiala este o formă a gândirii”, „Lipsindu-i certitudinea, îndoiala este o formă de gândire imperfectă”, „Din cunoașterea imperfecțiunii trebuie să rezulte conștiența perfecțiunii”, „Dar cum mintea mea imperfectă nu poate fi cauza ideii de perfecțiune pe care o am, numai o Minte perfectă este cauza adecvată pentru așa ceva”) și ajunge la concluzia că „Trebuie să existe o Minte perfectă, care constituie cauza acestei idei de perfecțiune”.

Înrudit cu argumentul lui Augustin (amândouă, pentru a putea ajunge la Adevărul ultim, se bazează pe un adevăr indiscutabil), procedeul utilizat de Descartes este aposteriori (de la efect la cauză). În plus, și asta face ca raționamentele de acest tip să prezinte asemănări cu argumentul ontologic, el se bazează pe gândirea limitată și nu, aidoma grosului argumentelor cosmologice, pe existența finită.

h) Seria Gottfried Leibniz-Christian Wolff-Richard Taylor a argumentelor bazate pe rațiunea suficientă, pornește în formularea sa incipient-leibniziană de la schimbare și existența rațiunii suficiente pentru orice lucru, concluzionând că „Trebuie să existe o Cauză primă a lumii, Cauză care nu are o rațiune dincolo de ea, ci își este propria rațiune suficientă”.

Varianta ușor modificată de Christian Wolff, elevul lui Leibniz („Sufletul uman există”, „Nimic nu există fără a avea o rațiune suficientă mai degrabă pentru a exista decât pentru a nu exista” etc.), a devenit modelul cosmologic în lumea modernă.

Cu toată subtila reformulare a lui Taylor („Universul ca un tot nu-și explică propria existență”, „Orice lucru care nu-și explică propria existență, cere o explicație dincolo de sine”, „Pentru că nu reușim să-i dăm o rațiune suficientă, un regres infinit de cauze este imposibil”, „Prin urmare, trebuie să existe o Cauză primă independentă a întregului univers”), argumentul său cosmologic tot cade în „cursa tradiției” Leibniz-Wolff prin aceea că, deși admite în premise că „Este logic posibil ca principiul rațiunii suficiente să nu fie adevărat”, iar prin aceasta „nu oferă o concluzie inevitabilă sub aspect rațional” (Geisler), el (argumentul taylorian), susținând că trebuie să existe o Cauză primă a întregii lumi, de fapt pledează în favoarea unui argument articulat pe principiul rațiunii suficiente.

În aceste condiții, firește că argumentul cosmologic n-a scăpat nici de necruțătorul scepticism humean (cum „Numai o cauză finită poate fi dedusă din efecte finite”, concluzia care se poate trage din argumentul cosmologic este aceea că „există în cel mai bun caz un Dumnezeu finit”; întrucât nimic din ceea ce se bazează pe experiență „nu este logic demonstrabil”, „Nicio propoziție despre existență nu poate fi logic necesară”; fiind întotdeauna posibil că ceva, inclusiv Dumnezeu, poate să nu existe și că dacă inexistența lui Dumnezeu este posibilă, atunci existența Sa nu este necesară, rezultă că „nu are sens să spunem că ceva este o Ființă logic necesară”; devine inevitabilă alternativa „fie că universul este o Ființă necesară, fie că Dumnezeu este indestructibil”; nefiind nimic prioritar în timp pentru o serie eternă, înseamnă că „o serie infinită este posibilă”; având în vedere faptul că legătura cauzală are ca temei obiceiul, rezultă că „argumentul cosmologic se întemeiază pe o falsitate post hoc”; deoarece totul este necesar, iar părțile sunt contingente, și deoarece „principiul rațiunii suficiente se aplică numai părților dinăuntrul universului ca tot”, rezultă că numai părțile au nevoie de cauză, nu și universul ca tot; „Argumentele teistice îi conving numai pe cei cărora le place raționamentul abstract”) și nici de „tunurile” criticismului kantian (cel puțin șapte la număr), unele dintre obiecțiile gânditorului german fiind paralele, altele suprapuse peste cele ale lui Hume: Prin saltul ontologic (necesar dar nevalid) de pe tărâmul experienței în cel conceptual, argumentul cosmologic face dovada că depinde de cel ontologic, care nu este valid; din faptul că necesitatea nu este o caracteristică a existenței, ci a gândirii (doar afirmațiile sunt necesare, nu lucrurile și ființele), rezultă că afirmațiile existențiale nu sunt necesare; pentru că nu se știe ce este realitatea, ci numai că ea este, și pentru că despre cauzalitate se știe că „este doar o caracteristică a gândirii care se suprapune realității, dar nu este un constituent al realității”, rezultă că este nepermisă trecerea de la un efect din domeniul aparenței sau fenomenului la o cauză din domeniul realității sau numenului, adică taman ceea ce argumentul cosmologic autorizează; inevitabilul rațional nefiind necesarmente real (este posibil să fie necesar să gândești că ceva există, cu toate că în realitate nu-i așa), înseamnă că „Ce este logic necesar, nu este ontologic necesar”, respectiv că nicio Ființă logic necesară nu ar trebui să existe în mod necesar; argumentul cosmologic duce la contradicții de felul „Există o Cauză primă” și, în același timp, „Nu poate exista o Cauză primă”, ambele judecăți fiind cerute din punct de vedere logic de către principiul rațiunii suficiente; cum principiul rațiunii suficiente susține că „Orice trebuie să aibă o cauză” și cum nu există niciun motiv temeinic de-a nu mai căuta cauza anterioară atunci când se ajunge la o anumită cauză din serie, iată că din punct de vedere logic este posibil un lanț regresiv infinit.

Apărătorii argumentului cosmologic l-au reformulat, așa că acesta pornește de la „Existența ființelor schimbătoare limitate” și, nerenunțând la discutabila premisă „Nu poate exista un lanț regresiv infinit de cauze ale ființei”, ajunge la concluzia „Există o Cauză primă a existenței prezente a acestor ființe”, care trebuie să fie „infinită, necesară, eternă, simplă, neschimbătoare și una singură”, adică identică cu Dumnezeul tradiției iudeo-creștine. În reformulare s-a renunțat la modelul leibnizian al necesității logice și s-a pornit de la modelul lui Thomas d’Aquino al incontestabilității existenței, care are la bază principiul cauzalității existențiale.

5) Argumentul metalogic

Cel mai simplu, mai evident și, totodată, mai presus de chițibușara logică umană este argumentul metalogic. Argumentul, la îndemâna oricărui om cu scaun la cap și întărit prin surprinzătoarele declarații ale unor reputați oameni de știință (fizicieni, chimiști, medici, biologi, astronomi etc.), mulți dintre ei redutabili atei sau evoluționiști, are următoarea structură: a) Lumea văzutelor și nevăzutelor este infinită în spațiu, timp, profunzime și complexitate, lucru confirmat de către absolut toți cercetătorii; b) Întrucât tot ce există (de la particulele subcuantice și până la roiurile de galaxii) ascultă de niște legi atât de ferme și precise, încât infinita lor multiplicitate produce infinita armonie universală, ne obligă pe noi, oamenii, să admitem că există o Inteligență Superioară și că totul funcționează potrivit Planului Său; c) Dacă, așa cum constatăm, există acest Plan elaborat de o Minte metalogică în raport cu logica umană, atunci cu certitudine există și Planificatorul; d) Prin urmare, Planificatorul fiind totuna cu Dumnezeul creștin, există Dumnezeu, iar calea garantată de a-L cunoaște nu este logica, ci credința extralogică.

După ce am amintit de pumnalul de tip „sica” descoperit la Sighiştel (jud. Sibiu) care este unic prin decoraţiunile sale, respectiv păsările cu „ochi de foc” Gaia și Puia Gaia, iată că mai apare o piesă asemănătoare în panoplia de arme ale strămoșilor noștri. Una dintre cele mai frumoase piese preistorice confecționată din bronz, aflate în colecția muzeului din Zalău este un pumnal declarat ca fiind scitic, având și teacă de bronz și fiind descoperit la Firminiș (com. Mirșid; jud. Sălaj). Cele două piese se datează la sfârșitul sec. VII î.Hr. – începutul sec. VI î.Hr. și reprezintă un tip de armă specific lumii nord-pontice, atribuită sciților, o populație din antichitatea timpurie înrudită cu mezii și perșii. Acest tip de arme purtată de elitele acelor vremuri s-a răspândit dincolo de spațiul nord-pontic până în Europa Centrală. Adesea sunt descoperite în morminte „oferite” pentru a-l „sluji” pe deținătorul lor și pe „lumea cealaltă”. Pumnalul a fost descoperit în primăvara anului 1976, când arheologul Alexandru V. Matei s-a aflat în cercetare de teren în zona localității Firminiș. Acesta a fost contactat de către un cetățean, care era groparul satului și care i-a comunicat că ar avea de vânzare ,,o baionetă nemțească din bronz, cu tot cu teacă”. ,,Baioneta” ar fi fost descoperită de către tatăl-său (tot gropar!) în anul 1936 cu ocazia săpării unei gropi în vechiul cimitir al satului. Alături de ,,baionetă” ar fi aflat și câteva verigi din bronz. Posesorul piesei îi comunica arheologului că în cazul în care muzeul nu este interesat de cuțit ar vrea să ascută ,,baioneta” care ar fi ,,tare bună pentru junghiat porcu dă Crăciun”. Ajuns la domiciliul posesorului piesei, Al. V. Matei a constatat că este vorba despre un pumnal de bronz de tip „akinakes” foarte bine păstrat, iar teaca sa era frumos decorată, inclusiv cu două zvastici (vechi simbol indo-arian) ceea ce l-a făcut pe proprietar să creadă că este vorba despre o armă nemțească.

Preluat de către personalul muzeului, piesa a fost restaurată în anul 1984, teaca fiind ruptă. Posibil ca la momentul descoperiri cel care a găsit-o să fi trecut cu plugul peste ea. Piesa a fost curățată de restauratorul Pop Ana și lipită cu o bandă de susținere din pânză de sticlă, astfel încât pumnalul să poată intra în teacă ușor. Pe linia fisurii s-a aplicat rășină epoxidică colorată. Piesa este un pumnal de paradă, ce „vorbește” prin simbolurile sale (nu este ascuțită lama, ca în cazul spadei emblemă de la Medgidia). Pumnalul este lucrat din bronz, turnat dintr-o singură bucată, are lungimea de 36,5 centimetri. Materialul din care a fost turnat este un bronz de bună calitate, foarte maleabil, permiţînd prelucrarea ulterioară a ornamentaţiei prin ciocănire cu dalta, fără ca materialul să capete fisuri. Are garda cordiformă, lama triunghiulară, cu două tăişuri, iar mânerul se termină cu o bară transversală uşor arcuită. Lama, lungă de 23,8 centimetri, este de o formă triunghiulară cu tăişuri pe ambele laturi. La bază, lama are lăţimea de trei centimetri, iar grosimea de 0,5 centimetri, la vârf grosimea este de 0,3 centimetri. Lama prezintă o nervură centrală spre vârful ei, având în secţiune o formă aproximativ romboidală. Nervura mediană nu s-a păstrat în partea superioară a lamei, care a fost ornamentată în această porţiune cu patru șănţuleţe adâncite cu dalta, care se unesc spre vârf, formând două triunghiuri. Acestea sunt aşa-zisele „canale pentru sânge”, care sunt dispuse aproape identic pe ambele feţe ale lamei. Garda pumnalului este reliefată în partea superioară (ca o acoladă), imitând forma unui fluture, fiind turnată odată cu întreaga piesă. În partea inferioară, garda prezintă la mijloc câte o adâncitură unghiulară cu vârful în sus pe ambele părţi. În partea superioară garda prezintă la mijloc pe ambele părţi o ieşitură unghiulară în relief, cu vârful în sus, care continuă cu un ornament în relief pe mânerul propriu-zis. Garda este bine proporţională, nu prea masivă, are lăţimea de 3,8 centimetri, ieșind doar cu câte patru mm în afară lamei, iar înălţimea gărzii este de trei centimetri. Cei doi lobi ai gărzii sunt bine proporţionaţi, având aproximativ aceeaşi lăţime. Mânerul, format dintr-o bară cu secţiunea aproximativ dreptunghiulară, mult aplatizată, împreună cu garda cordiformă şi bara transversală de la capăt, are lungimea de 12,7 centimetri. Mânerul propriu-zis este ornamentat prin ciocănire cu dalta. Longitudinal pe corpul mânerului au fost adâncite şase şănţuleţe, care scot în relief cinci „coloane” paralele ce pornesc din garda cordiformă. Coloana din mijloc este chiar prelungirea ieşiturii unghiulare în relief din partea superioară a gărzi.

Aceste „coloane” longitudinale nu acoperă întreaga suprafaţă a mânerului. Pe o porţiune din capătul mânerului ornamentaţia este alcătuită de patru şănţuleţe care scot în relief cinci benzi transversale, ornamentate cu linii oblice haşurate „în brăduţ”, banda din mijloc rămânând neornamentată. Părţile laterale ale mânerului sunt ornamentale cu grupe de câte trei linii paralele incizate, executate cu dalta, separate de intervale dreptunghiular-rotunjite rămase în relief. Pe lângă rostul lor decorativ aceste ornamente serveau la o mai bună fixare a mânerului în palmă. La capătul superior mânerul se termină cu o bară transversală uşor concavă, de o formă dreptunghiulară cu braţele egale, având dimensiunile de 3,9 x 1,2 X 0,8 centimetri. Suprafaţa barei este ornamentată cu trei benzi paralele longitudinale, delimitate prin două şănţuleţe adâncite. Banda din mijloc nu este ornamentată. Celelalte două benzi sunt ornamentale cu linii oblice gravate, aşezate în brăduleţ, cu o linie orizontală care le desparte în mijloc. Decorul este realizat cu mâna liberă, prin tehnica gravării, după răcirea piesei de la turnare. Liniile şi liniuţele oblice nu sunt perfect paralele şi egale. Se observă în interiorul şănţuleţelor de pe bara transversală, ca şi la restul şănţuleţelor de pe mâner şi lamă, urmele unor mici praguri rezultate de la lovirea cu dalta. În execuţia liniuţelor haşurate de pe bara transversală și de pe benzile orizontale ale mânerului se observă stângăcia meşterului care le-a executat, pe mici porţiuni aceste liniuţe chiar lipsind. Ornamentele mânerului şi ale barei transversale, cu mici deosebiri neesenţiale, sunt aproape identice pe ambele feţe ale piesei. Împreună cu pumnalul a fost descoperită şi teaca care-i aparţinea, pumnalul fiind găsit pus în teacă. Teaca este lucrată tot din bronz, prin turnare în tipar, reprezentând o execuţie deosebită din punct de vedere al tehnicii de turnare. Piesa aparţine tipului de teacă care prezintă o placă-ataş în partea dreaptă, necesară pentru agăţarea întregii piese la brâu. Turnată dintr-un bronz de bună calitate, teaca prezintă o nervură mediană pe o parte, având în secţiune o formă triunghiulară rotunjită. Lungimea totală a tecii, cu placa-ataş, este de 36,5 centimetri, lăţimea în partea superioară este de cinci centimetri, grosimea de 1,8 centimetri; în partea inferioară lăţimea este de 1,6 centimetri, iar grosimea de 1,1 centimetri. Teaca este ornamentată pe amândouă feţele cu motive geometrice şi animaliere realizate prin turnare şi ciocănire cu dalta. Partea tecii ornamentată în partea superioară cu un decor cordiform reliefat, cuprinzând cele două „cruci gammate”, reprezintă faţa tecii.

Decorul cordiform al tecii este realizat din turnare, iar ulterior s-a aplicat, prin ciocănire, decorul şnurat cu linii incizate care delimitează practic cei doi lobi. Tot prin ciocănire cu dalta au fost realizate, după turnare, alte ornamente lobate incizate, care înconjoară în partea inferioară decorul cordiform reliefat. Placa-ataş are o formă dreptunghiulară rotunjită, cu lungimea de 8,8 centimetri, lăţimea de 2,6 centimetri, grosimea de 0,4 centimetri şi este situată în partea dreaptă a tecii. Placa-ataş este ornamentată cu un motiv triunghiular ajurat, realizat prin turnare, situat pe partea exterioară a plăcii. Placa-ataş este ornamentată pe margini cu un decor în relief, realizat din turnare şi ornamentat pe unele porţiuni cu linii oblice haşurate şi în brăduleţ. În partea superioară ea prezintă un orificiu cu diametrul de 0,8 centimetri, cu ajutorul căruia teaca era agăţată de brâu. În partea inferioară a plăcii, în apropierea decorului cordiform, există un alt orificiu mai mic, cu diametrul de 0,4 centimetri, având probabil rol tot la fixarea mai bună a tecii la brâu. Cealaltă faţă a plăcii cuprinde aceleaşi elemente de decor ajurate, realizate prin turnare, lipsind doar decorul reliefat de pe margine. Se observă lipsa grijii în realizarea decorului ajurat pe această parte, urmele turnării nefiind deloc finisate. Pe linia de contact a plăcii-ataş cu corpul tecii se observă, pe latura dorsală, cum s-a adăugat bronz pentru a spori rezistenţa piesei pe această linie de contact. În piesele aflate în Muzeul Ermitaj, descoperite la Ulski, Maikop, Volkovţi, Homlnsk, Suia, în necropolele din zona Kubanului, întâlnim o analogie apropiată a decorațiunilor zoomorfe ale pumnalului. Aceasta este reprezentată de capul de vultur, care apare și pe o psolie de os descoperită la Jabotin, pe gâtul păsării întâlnindu-se și ornamente triunghiulare semiajurate. Toate aceste piese aparţin epocii arhaice şi folosesc o tehnică de ornamentare prin ajurarea, atât pentru capetele de vultur, cât şi pentru vârfurile de baldachin. Astfel de piese de caracter scitic au apărut şi în ţara noastră, la Gorneşt; alte vârfuri de boldachin ajurate se păstrează în colecţiile Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti.

Partea din spate a tecii de la Firminiş şi placa-ataş au fost ornamentate cu motive triunghiulare ajurate, realizate prin turnare. Această tehnică de ornamentare este mai veche, ea apărând la unele piese din perioada prescitică de la nordul Mării Negre. Este caracteristică şi artei scito-siberiene, unde apare pe mânerul unor cuţite de bronz. Piese de bronz la care a fost folosită tehnica ajurării pentru executarea unor ornamente se întâlnesc şi în mediul iliric, precum şi în mediul prescitic (cimmerian) din Ungaria. În Transilvania, la Murgeşti, a fost descoperită partea superioară a unei teci de bronz pentru lance, ajurată pe o parte, cu acelaşi decor ca şi teaca de la Firminiş.

Piesa de la Murgeşti a apărut dintr-un mormânt de înhumaţie scitic, în context cu săgeţi caracteristice din bronz şi o lance de fier. Tehnica ajurării este folosită în mediul scitic în special la diferite plăci ornamentate cu motive animaliere realizate prin turnare, specifice perioadei vechi – sec. VI î.Hr. – ea apărând şi la piese mai târzii – sec. V-IV î.Hr – fiind o caracteristică a artei scitice în general. Ornamentaţia ajurată, precum şi ornamentaţia cu linii haşurate, se întâlneşte în mod frecvent la nordul Mării Negre, mai ales în zona Kubanului, pe unele plăci de centură din bronz descoperite în curganele de la Istisul, datate în perioada arhaică, sec. VI î.Hr., ornamentate cu motive geometrice ştanţate, mult asemănătoare cu ornamentaţia piesei de la Firminiş. Piese de centură cu ornamentaţie triunghiulară ajurată apar şi în necropola de la Tli, datată tot în epoca arhaică. Ornamentaţia barei transversale a pumnalului cu benzi de linii oblice haşurate se întîlneşte şi la sabia-emblemă de la Medgidia, care reprezintă o bună analogie pentru acest element de decor. În mediul scitic de la nordul Mării Negre au apărut fragmente de teci ajurate, din bronz. O astfel de teacă din bronz, ornamentată cu motive animaliere şi capete de vultur realizate prin ajurare, care decorează partea laterală a piesei, a fost descoperită în sudul Siberiei. Majoritatea analogiilor de care se leagă, prin decorul şi tehnica folosită, piesa de la Firminiş, aparţine perioadei arhaice a necropolelor scitice din zona Kubanului şi a Siberiei de sud. Sabia de tip akinakes, cu teacă, descoperită la Karmir-Blur, datată la sfîrşitul secolului VII şi începutul secolului VI î.Hr., prezintă analogii apropiate în privinţa decorului folosit pentru ornamentare cu elementele ce se întâlnesc la piesa descoperită la Firminiş. Teaca piesei de la Karmir-Blur este ornamentată, pe o parte, cu capete de vulturi similari cu cel de pe piesa de la Firminiş, iar partea dorsală a tecii este ornamentată cu motive triunghiulare semiajurate, formate din câte două triunghiuri cu capetele alipite, ordonate în lungimea tecii, acoperind-o în întregime. Decorul reliefat de pe părţile laterale ale mânerului pumnalului de la Firminiş este aproape identic cu decorul similar al mânerului sabiei de la Karmir-Blur. Potrivit analogiilor enumerate mai sus, pumnalul de la Firminiş poate fi datat chiar de la începutul secolului VI î.Hr., situându-se printre cele mai vechi descoperiri de caracter scitic din Transilvania. Analogiile pe care această piesă le are în mediul scitic din nordul Mării Negre, mai ales cu descoperirile din necropolele arhaice, ne face să credem că piesa a ajuns aici odată cu grupul scitic infiltrat în Transilvania din această zonă. Localitatea Firminiş este situată în partea de nord-vest a judeţului Sălaj, la circa 8 km nord de porţile Meseşului. După inventarul pe care 1-a conţinut, mormântul de înhumaţie descoperit la Firminiş aparţinea unui bărbat, iar prezenţa lui în această zonă ilustrează, credem, viaţa de războinici şi păstori seminomazi a bărbaţilor sciţi, care încheindu-şi existenţa departe de sălaşurile comunităţii nu ajung să fie înhumaţi în necropolele respective. Pe teritoriul judeţului Sălaj nu sunt cunoscute până în prezent vestigii care să ateste prezenţa sciţilor în această zonă de nord-est a Transilvaniei. Apărând în fața zonei ocupate de enclava scitică din centrul Transilvaniei, mormântul de la Firminiş pare să constituie punctul cel mai nord-vestic cu descoperiri aparţinând acestui grup intrusiv, din ţara noastră. (G.V.G.)