Arhiva zilnică: 26 septembrie 2022

Mormântul Domnului…

În ultima vreme se face mare caz pe anumite programe de televiziune privind aşa-zisul mormânt al Domnului Iisus Hristos, care s-ar fi descoperit la Ierusalim, altul decât cel cunoscut de două mii de ani încoace. Mormântul în discuţie s-ar fi găsit prin 1982, dar, vezi Doamne, despre el nu s-a suflat o vorbuliţă o jumătate de veac. Trebuia spurcat Paştele anul acesta. Zic aşa-numiţii descoperitori, că în mormântul cu pricina ar exista mai multe schelete şi pe cranii ar scrie numele defuncţilor. Pe unul ar scrie Isus, pe altul Maria, pe altul Maria Magdalena, pe altul, al unui copil, ar scrie Iuda. De aici „savanţii” au tras concluzia că Iisus cel adevărat n-ar fi înviat, că ar fi fost căsătorit şi ar fi avut şi copii. După cum observaţi, măgăria vizează două aspecte esenţiale privind învăţătura creştină: denigrarea dumnezeirii Mântuitorului şi negarea învierii Lui. Tocmai fiindcă problema este deosebit de importantă şi nu trebuie lăsat să se strecoare în sufletul niciunui credincios de-al nostru nici cea mai mică îndoială cu privire la dumnezeirea şi Învierea Mântuitorului, socotim potrivit să zăbovim mai mult în această „scrisoare”, pentru a analiza cum se cuvine situaţia respectivă ce s-a creat.

a) Învierea Mântuitorului a fost reală. Din Sfintele Evanghelii ştim că mormântul a fost păzit de gardă romană. Soldaţii romani nu se jucau de-a armata. Cu oarecare timp înainte s-au descoperit ruinele oraşului Pompei. Acesta a fost acoperit de lava vulcanului Vezuviu. Aproape două mii de ani nu s-a mai ştiut nimic despre acel oraş. Când s-a descoperit în urmă cu câteva decenii, au fost scoase la lumină străzile, casele, gardurile. S-au găsit şi numeroase schelete. Majoritatea erau în poziţie orizontală, adică erau culcate, semn că vulcanul izbucnise noaptea. Existau şi unele în poziţie de fugă. Existau însă şi schelete pietrificate, în poziţie verticală, cu arme romane lângă ele. Acelea erau scheletele soldaţilor romani, care făceau de pază. Imaginaţi-vă ce disciplină severă era în armata romană, dacă acei soldaţi au văzut vulcanul izbucnind, au văzut lava cum coboară de pe munte şi-i acoperă puţin câte puţin, dar nu şi-au părăsit postul. Asemenea soldaţi au fost şi la mormântul Mântuitorului. Nu putea să se întâmple ca apostolii, oamenii aceia care stăteau ascunşi, aşteptând dintr-un moment într-altul să fie arestaţi şi condamnaţi ei înşişi, să vină la acea gardă, să dea piatra de pe mormânt la o parte şi să fure trupul Mântuitorului. Mai mult, ştim că timp de patruzeci de zile după Înviere, Mântuitorul S-a arătat în repetate rânduri atât ucenicilor Săi, cât şi la numeroşi oameni. Au fost cazuri, când S-a arătat şi la 500 de persoane o dată. Au fost şi oameni care au pus la îndoială Învierea, cum a fost Sfântul Apostol Toma. Pe fiecare din aceştia i-a convins definitiv, că El a Înviat cu adevărat. Mai mult, amintiţi-vă că la Înălţare au fost de faţă atât Sfinţii Apostoli, cât şi mulţi oameni din Ierusalim, care au văzut cu ochii lor minunea şi s-au întors în oraş, spunând tuturor. Aşa se explică şi faptul că după Înălţare lumea a aderat cu miile la creştinism.

b) Denigratorii Învierii şi Dumnezeirii Mântuitorului susţin că pe craniile acelor persoane descoperite de ei era scris numele fiecărui defunct. Este la mintea oricui că nu a existat niciodată un popor, care să-şi jupoaie morţii, să le cureţe carnea de pe oase şi să le scrie numele defuncţilor pe oase sau pe cranii. O prostie mai mare ca asta cred că nu există! Mai mult! Mormântul acela spun ei că durează de două mii de ani. Dumneavoastră aţi observat că la cimitir rareori se mai găseşte câte un oscior din cineva care a decedat în urmă cu 70-80 de ani! În oraşul Pompei s-au găsit schelete, fiindcă acelea fuseseră acoperite cu lavă şi nu mai pătrunsese aerul la ele ca să putrezească în mod normal. Se pietrificaseră, pur şi simplu. Ori, la mormântul descoperit la Ierusalim, osemintele erau în contact cu aerul, fiindcă mormintele se sapă în piatră, fiind o ţară cu un teren pietros.

c) Denigratorii spun că mormântul era în Ierusalim şi acolo era înmormântat Iisus cu „familia Sa”. Dar noi ştim, că Iisus a copilărit în Nazaret. Acolo a rămas şi Maica Domnului. Erau oameni săraci. Care dintre Dumneavoastră şi-ar permite să-şi cumpere loc de veci la un cimitir în Bucureşti şi, la moarte, să fie dus şi înmormântat acolo? Ar trebui să dispuneţi de sume imense. Mai mult decât atât, nu aţi avea pe nimeni acolo, care să se mai ocupe de mormânt şi să facă toate cele rânduite, legate de pomenire. Denigratorii Dumnezeirii şi Învierii Mântuitorului bat câmpii şi încearcă să strecoare îndoiala în sufletele celor mai puţin credincioşi. Ei nu știu că în fiecare an se adună creștini din toată lumea la biserica ce s-a construit pe locul unde a fost mormântul Mântuitorului şi de două mii de ani acolo se săvârşeşte slujbă. Acolo se poate vedea mormântul adevărat. Acolo apare din senin, an de an, în după-amiaza Sâmbetei celei Mari, Sfânta Lumină a Învierii, de la care patriarhul şi toţi cei prezenţi îşi aprind lumânările. Vă veţi întreba, poate, cine are interesul să batjocorească creştinismul şi învăţăturile lui de bază. Sunt mulţi asemenea duşmani. În primul rând aş numi pe cei de alte religii, care nu văd cu ochi buni faptul că ucenicii Mântuitorului, respectiv creştinii, au fost doisprezece, iar azi sunt aproximativ două miliarde şi jumătate, adică mai bine de o treime din populaţia globului.

Oamenii aceia sunt în stare să se sinucidă prin actele teroriste pe care le fac în fiecare zi, de care auzim mereu la televizor, numai ca să aducă mai multă suferinţă şi pagubă celor ce nu sunt de aceeaşi religie cu ei. Alţi duşmani sunt ateii. Aceştia au adus destule suferinţe Bisericii de-a lungul vremii, dar mai ales în regimurile fasciste şi comuniste. Alţi duşmani sunt chiar în sânul creştinismului. E vorba de acele secte, care-şi zic creştine, dar şi-au făcut un adevărat crez din a submina dumnezeirea Mântuitorului şi a batjocori minunile Lui. Am mai putea numi în acest context organizaţiile masonice, oculte şi altele. Nu trebuie uitat că în anii trecuți, tot în preajma Sfintelor Paşti, au lansat o altă gogoriţă, aceea cu Codul lui Da Vinci. Şi, fără îndoială, altele mai mari decât acestea vom vedea! Poate într-o bună zi vor zice de Mântuitorul că a fost fotbalist, cântăreţ, boxeur etc.! Ce e val ca valul trece. Noi să ne păstrăm credinţa şi să nu uităm că e vreme de cernere, o vreme în care războiul nevăzut dintre Bine şi Rău e foarte puternic. Important este să nu fim de partea Răului. Stă în puterea noastră!


Peștera Rece (Munții Bihorului): altar preistoric al craniilor de Ursus Spelaeus

Aflată pe teritoriul comunei Pietroasa (jud. Bihor) și dezvoltată în roci carbonatice (Bazinul Văii Ponorului), Peştera Rece a fost descoperită în octombrie 1984 de către Lucian Cioica şi Silvius Pătraş de la Clubul de Speologie Politehnica Cluj. A urmat explorarea şi cartarea peşterii la care şi-au adus contribuţia, în mod special, Lucian Cioica, Dan Homorodean, Sorin Arba, Sorin Todeasa, Nora Arba şi Ovidiu Pop. În vara anului 1985 este plonjat sifonul aval 1, descoperindu-se un important sector al peşterii. Autorii acestei descoperiri s-au numit Şerban Sârbu, Cristian Lascu, Dragoş Petrescu şi Mihai Gligan. În sectorul post-sifon, a fost descoperit un remarcabil depozit de cranii fosile de „Ursus Speleus” aranjate într-un mod ce atestă un ritual al omului de peşteră (Lascu & col. 1994) unic la noi în ţară. Acest unic aranjament din Peștera Rece este format din patru cranii de „Ursus Spelaeus” așezate în cruce (spate în spate, cu fața către exterior), din care trei sunt așezate „normal”, iar cel de al 4-lea este așezat invers. Putem să înțelegem că este o semnalare a faptului că, după un timp aparent normal, totul se va întoarce împotriva noastră (așa cum aplicele de harnașament geto-daco-trace au mai multe capete de păsări, cai etc., din care unul „frânează” circuitul și este prezentat invers; sfârșitul timpului). Și picturile parietale preistorice – aparent justificate ca existență a unei veritabile galerii de artă primitivă, sau un ritual de vânătoare al omului primitiv – sunt create predominant și colorate excesiv în roșu (ocru), semnalând pericolul ce ne pândește pe noi oamenii și alte specii cu sânge cald (cu fier), la un moment dat (sfârșitul timpului și începutul celui nou). De aceea unele popoare făceau sacrificii sângeroase sau de sânge. Altele foloseau măști, spre a se ascunde de zeitate, sau apelau la costumarea în pielea altcuiva.

Dacă vom continua cercetările până în vechime, în Peștera Cioarei (jud. Gorj) s-a descoperit un aranjament asemănător celui din Peștera Rece. De data aceasta este vorba despre două cranii de Ursus Spelaeus așezate spate în spate (protejate cu o lespede și în lipsa altor oseminte fosile), ca o reprezentare a lui Ianus – cel cu două fețe – , ne transmite mesajul că timpul se va opri și un moment va privi și către trecut și către viitor, ca un om nehotărât. Peștera Rece are o dezvoltare confirmată prin cartografiere de 3.912 metri. Denivelarea totală este de 51m. Denivelarea negativă are tot 51 metri.A fost explorată de către Clubul de Speologie Politehnica. Dacă primul sifon are 16m. (0.5 metri înălțime și cinci-șase metri. lățime), fiind urmat de unul de 50m. (system de galerii și săli înecate), cel de al treilea este încă „neplonjat”, oferind ocazia altor echipe de a continua explorarea și cercetarea acestui cavernament. (G.V.G.)


„Cărare fără sfârșit” (poezii de Ramona Onea Dărădăn)

Femeia

Pasăre măiastră, nu-ți frânge aripile
În zboruri plăpânde,
Ce caută-n zare
Un chip străin.
Te soarbe demult,
Căci totul e în zadar.
Dar cum, spune tu,
Cum iubești tu, femeie?

Precum o nătăfleață,
O mare ispită,
O dulce iubire,
O falsă trăire,
Un dor și te duci,
Căci umblă plăcerea
Cu al dulce-i ei chin.
Cearșafuri de in,
Dulce suspin.

Mă strânge-n brațe,
Cum este iubirea?
Vârtej tăcut,
Urlete goale,
Sărut temător,
Tunete tari și
Pașii tăi goi,
Să aud pe podea.
Mângâie-mi chipul
Și tot nu pleca,
Căci nu-i trist pe lume
Deloc să mai fii.

Dulce-i prezența,
Dar cum să rămâi?
Căci acum e sfârșitul
Marilor iubiri.
Alungă-mi durerea,
Te rog mult, mai stai!
Căci tu-mi ești și înger,
Și înger, și crai.

Mă rog mult, sper, cer,
Să-mi dea ce-mi doresc,
Răspuns vinovat,
Primit pe ascuns,
Că totul e supus
Unui greu interval.
Mai caută-mă, clipă!

Praf și pulbere

Praf și pulbere,
Mă pierd în durere,
Mă chinuie viața
Și mă întreb:
Suspin, ce pot să sper?!
Un mare eșec,
Ce este viața?
Dureri și plăceri.

Mă afund în lacrimi,
Se așterne noaptea.
Unde sunt acum?
Mai exist eu oare?
Plec spre nicăieri,
Mă rup în bucăți,
Cad și disper.

Delirul

Nu pot să cred, nu pot să sper
Dar tot te mai aștept.
Umbrele mă chinuiesc,
Mă învârt și mă răscolesc.

Pășesc încet,
Ușor și delicat
Prin întuneric —
Mă împiedic și cad.

Cutreier străzi
Căutându-te, tu… nicăieri.
Unde-mi ești?

Iubirea — un hoț nemilos,
Un gând, un dor, un suspin.
Închid ochii
Și visez.

Regăsirea

Două frunze în vânt
Se pierd, se regăsesc,
Minut cu minut,
Se mișcă domol.
Lin se aleargă și se întrec,
Nu-i chip de eșec.

Culori pestrițe, sau verzi, sau uscate,
Covor de frunze,
Se-aud pașii tăi mici și ușori.
Tu, dulce femeie cu miros de lavandă,
Sărut eu gura ta ce mă face să mă pierd,
Sărut picioru-ți fin de gazelă,
Te prind în brațe și te cuprind cu totul.

Îți simt căldura și simt că te vreau,
Regina nopții,
În noapte tu apari,
Cu trupul-ți alb și plin de mister.
Privește-mă în ochi
Și spune-mi orice,
Mireasma de flori,
Dulceața ta mă tulbură.

Profesor de simțuri

Liniștea sună între noi,
Unde oare-i gândul meu?
Floare albă pe podea,
Ahh, ce-mi plânge inima.
Profesor de simțuri, zâmbetul tău dispare,
Eu-s unica ta muză,
Muză neagră, pierdută-n zori.

Picură pe stradă, băltoace se-adună,
Mi-e inima goală,
Apasă durerea.
Sărutul pe buze, plăcere difuză,
Toamna în pomi, adie și vântul.
Suspină pământul, el calcă o umbră,
Salcia uscată caută eternul.

Unde ești oare, dulce venin?
Mă încântă plăcerea,
Coșite de fân, se pierde-n zare.
Un el și o ea,
Zâmbesc din priviri,
Își spun amintiri,
Apuse demult.

Îi mângâie chipul,
Dispare-n noapte.
Luna privește și vrea să rămână,
Căci una-i durerea ce strigă-n zare.
Pașii tăi surzi îmi apasă pe temple,
Precum îngerii cântă evanghelii de zor,
Îndoiesc fereastra de gheață și ger.

Mă lasă să cad pradă unui hingher,
Mă caută în odaia cu lacăt închisă,
Și nu duce vorba-napoi în poveri.
Covorul de brumă pluteste stingher,
Și caută răspunsuri, și caută și cere.
Lumina-i difuză, în colț un cățel,
Și uită văpaia, văpaia din cer.

Pădurea te cheamă, un zbor și tăceri,
Un zid ne desparte, promit să mai sper.
Sfârșitul e aproape…

Omul

Ce înseamnă acest cuvânt?
O ființă în curs de dezvoltare,
Un apogeu al naturii,
Un univers fascinant,
O enigmă nedezvăluită,
O necunoscută,
Un tărâm fascinant,
Un simplu cuvânt,
Dar cel mai fabulos:
Omul.

Un experiment măreț,
Un animal descurcăreț,
O durere de început și sfârșit,
Un colț de Rai, nu de Iad,
Un mic stăpân neinfricat.

Omul,
Un părinte înnăscut,
Un profesor dedicat,
Un amorezat pasionat,
Un mare călău,
Un impostor neinfricat,
Un șarlatan comun,
Un hoț experimentat,
O haimană decăzută.

Omul,
Un inocent purificat,
Un umil practicant,
Un domn demult uitat.

Omul,
O caldă prezență,
O dulce absență,
O stranie ființă,
O curioasă anecdotă,
O încărcată plăcere.

Omul,
Un sărac hoinar,
Un profitor de parale,
Un hoț de suflete,
Un Don Juan colosal,
Un înger dorit,
Un diavol chinuit,
Un celibatar contestat.

Omul,
Atât de măreț și atât de insignifiant,
O picătură într-un lac de smarald,
O luminiță într-un codru întunecat,
O călăuzitoare într-un deșert colorat.

Început și sfârșit,
Adevăr și minciună,
Plăcere și durere,
Acesta este omul:
Un șir nesfârșit de mistere și probleme…

Adio

Pânza de păianjen țesută
Din intrigi,
Prea multe bârfe, prea multe critici,
Mocirla se întinde,
Vă prinde pe toți.
Vă zbateți în lanțuri,
Vă macină gânduri.

Ușoară-i moartea,
Pășești spre lumină.
Plec de tot și nu mă mai întorc.
Adio, mă duc,
Mă duc pe cărare,
Cărare fără sfârșit.


Ce nu avem azi față de ce am avut pe vremea copilăriei noastre?

Cineva spunea: „Noi am fost educați pentru o lume care nu mai există”. Ce nu mai există acum, față de ce a existat atunci? Părinții, bunicii și eventual unii dintre frații noștri nu mai există, în rest există lucruri mai performante care dau randament mai mare ca cele de pe vremea copilăriei unora mai în vârstă. Cum să educăm pe cineva cu lucruri cu care am crescut noi sau părinții noștri? Să-i punem pe copiii noștri să are cu plug de lemn tras de boi, când sunt tractoare și utilaje (pluguri) care prestează lucrări de 20-30 de ori mai spornice? Atunci n-au existat mijloace de producție, comunicare și transport rapide și performante ca azi. Ce nu există azi față de ce a existat atunci? La fel nici noi nu prestăm serviciile după procedura care o interpretau părinții și bunicii noștri. Dacă părinții noștri nu au avut curent electric, să stăm și noi la raza lumânării? Bunicul ar fi fost fericit să aibă un bec în loc de o sută de lumânări sau în loc de lămpi pe petrol. La ce vă referiți când spuneți că odraslele noastre nu sunt educate în spiritul copilăriei noastre? Să stăm câteva ore să copiem cu plaivasul pe un carton un anumit text de două, trei pagini, când calculatorul copiază în sistem electronic sute de pagini în câteva secunde, apoi doar îl imprimăm pe coli de hârtie prin sistem de copiere electronic. Nu ne oprește nimeni să alcătuim un formular în scris ”de mână” acolo unde nu există aparatură electronică, sau dacă nu știm să folosim calculatoarele, însă nu trebuie să oprim pe nimeni a nu face operații mai rapide ca în trecut. Pe lângă că azi există mai multe cărți ca atunci, există și sisteme de producție ultra performante și de comunicare la mare distanță, care se pot pune în aplicare in câteva secunde, nu în zile sau săptămâni ca atunci. Doar să vrem. Îți poți vedea persoana dragă după o aplicare pe un sistem de socializare, în câteva secunde, indiferent unde este în lume, ceea ce pe vremea noastră nu a fost posibil, deoarece atunci nu au existat sisteme de comunicare și socializare ca acum.

De ce nu putem educa sau învăța o meserie pe urmașii noștri ca atunci? Îi putem chiar într-un mod mult mai operativ și mai practic, însă depinde cum ne distribuim interesele fiecare în funcție de voință. Ce nu avem azi față de ce am avut pe vremea copilăriei noastre? Tot ce am avut este păstrat în arhive sau în muzeu, doar să le studiem să vedem dacă ce este acolo dă randament mai bun sau mai slab față de lucrurile performante care le avem azi la dispoziție. În acest sens să trecem la treabă cu ce avem mai util și cu ce dă un randament mai mare. Ce nu avem acum față de ce am avut pe vremea tinereții noastre? Unii dintre noi nu-i mai avem pe cei care ne-au dat viață, însă copiii, nepoții și alți cunoscuți ne au pe noi și astfel trebuie să folosim în viață bunurile care le avem, bunuri pe care părinții și bunicii noștri și le-ar fi dorit cu orice preț, ce este mai util, mai practic și ce ne ușurează și îmbunătățește viața.

Un eseu de Vasile Dan Marchiș


Biserica „Crucile” (Dolj), de la 1750: ruine frumos pictate și cinci mari cruci de lemn încastrate în pereți

Crucea este scara pe care urcă spiritul nostru spre tăriile cerului. Crucea întărește omul și rezultatul muncii sale. Știam că la baza zidului construit Manole a așezat-o pe Ana, jumătatea sa. Iată că, de data aceasta, la baza zidului un ctitor a așezat crucea. De fapt cinci cruci, ca cinci degete ale aceleiași mâini. Vorbim despre o biserică foarte veche din satul Gruița (numit în trecut „Crucile”), comuna Goiești, județul Dolj, sat astăzi depopulat. Biserica „Crucile”, cu hramul Înălțarea Domnului, datează din 1750 și impresionează prin frumusețea frescelor, precum și a crucilor din lemn, de mărime considerabilă, pe care au fost cioplite numeroase inscripții și simboluri și care au fost încastrate în ziduri. Legenda locală spune că în urmă cu aproape trei secole, pe colinele din apropierea Craiovei, un cioban pe nume Radu începe ridicarea unui lăcaș religios acolo unde acesta pășuna oile, asta după ce într-un vis i se arătase divinitatea care i-ar fi zis imperativ „Să faci aici Biserică!”.

Pe locul respectiv se pare că există multă vegetație, mulți stejari și alți arbori puternici. Ctitorul Radu, în jurul a cinci sau mai mulți stejari, pune astfel fundația unei biserici care a fost finalizată undeva între anii 1750-1753. Folosindu-se de lemnul acestor stejari, acesta cioplește mai multe cruci pe care le încastrează în construcția bisericii (un element architectural unicat). Din poveștile de odinioară, se pare că ar fi existat minim cinci cruci. La fața locului acum se mai găsesc patru dintre cruci: două încastrate în iconostas și încă rămase acolo, alte două încastrate în stâlpii/pereții dintre pronaos și naos, acestea din urmă fiind scoase de la locul lor. A cincea cruce, posibil să fi dispărut sau s-a distrus în mai multe părți și zace pe podeaua bisericii undeva sub cărămizi. Crucile impresionează prin dimensiunile de peste 2 m înălțime fiecare și sunt pline de texte foarte vechi, simboluri și alte inscripții care la prima vedere sunt greu de descifrat. Această idee de a include lemnul unor arbori seculari în construcție este mult mai veche, dacii folosind-o la crearea zidurilor cetăților din Munții Orăștiei (Murus Dacicus).

Zidul Dacic este format din două ziduri exterioare clădite din blocuri de piatră cioplite sub formă de paralelipiped dreptunghic, aparent fără a se folosi mortar între ele. După așezarea fiecărui rând de blocuri, spațiul dintre cele două ziduri era umplut cu pietriș și piatră spartă amestecate cu lut și apoi compactate. Legătura dintre cele două ziduri, interior și exterior, necesară pentru a rigidiza structura, era realizată prin intermediul unor grinzi din lemn ars care erau cioplite la capete sub formă de pană (coadă de rândunică), pentru a se bloca în șanțul săpat în partea superioară a blocului de piatră. În general grinzile erau perpendiculare pe cele două ziduri (interior și exterior), iar la colțuri abordau diferite unghiuri. Grinzile erau plasate din loc în loc, pe fiecare rând de blocuri de piatră. O altă astfel de legătură o putem întâlni la Tezaurul de la Sveștari (Bulgaria) ce a fost prezentat la Muzeul Național de Istorie din București.

Descoperit în zona de influența a conducătorului get Dromochaises în noiembrie 2012, în timpul săpăturilor arheologice sistematice conduse de Institutul Național de Arheologie al Muzeului Academiei Bulgare de Științe din Sofia în necropola tumulară a unui oraș fortificat, construit în secolul al IV-lea î.Hr. pe malurile râului Krapineț. Acesta provine din cea mai mare movilă funerară din zonă, cu o înălțime de peste 15 metri și un diametru de 60 de metri. Movila a fost construită în două etape, mai întâi deasupra unui cavou de piatră cu o boltă semicilindrică, iar ulterior a fost extinsă pentru a acoperi și un stejar bătrân aflat în apropierea construcției, tezaurul fiind așezat într-un mic cufăr de lemn printre ramurile copacului, la patru metri înălțime deasupra solului (în ideea în care omul este o frunză ce renaște din viață în viață, mai sus pe ram („suntem râmleni!”), în Pomul Vieții.

Depus aici cel mai probabil în al doilea sfert al secolului al III-lea î.Hr., tezaurul se compune doar din artefacte de aur, podoabe specifice portului feminin și accesorii de harnașament pentru un cal de călărie, totul învelit, se pare, în brocart, un material textil bogat ornamentat din care s-au păstrat mai multe fire de aur. Astfel avem o reprezentare a Pomului Vieții și al credinței în nemurire.

Revenind la biserica noastră, aceasta are o fațadă ce duce către stilul brâncovenesc și este declarată monument istoric, mai este ținută în viață din punct de vedere spiritual și chiar material de aceste cruci și de fresca absolut superbă și extraordinară de la interior. Ajunsă într-o stare avansată de degradare, construcția în sine se poate prăbuși în orice moment. Turlele au căzut cu totul, stâlpii de susținere au plecat de la locul lor, pereții sunt crăpați peste tot, iar pe jos se află foarte multe materiale și fragmente cu diferite picturi. Am observat, cel puțin în zona naos-altar, că există o susținere cu ceva cabluri/chingi de fier care ajută biserica să nu se prăbușească. De la data constucției și până în prezent, biserica a trecut prin câteva renovări și restaurări conform informațiilor din „Anuarul Mitropoliei Olteniei, Tipografia Sfintei Mitropolii a Olteniei, Râmnicului și Severinului, 1941”.

Astfel avem mențiunea următoare: „Bis. filială Înălțarea Domnului din căt. Crucile, com. Balota e de zid; s’a clădit la 1750: s’a reparat la 1882 și la 1902. Posedă 12 pogoane donate de Dragu Stoichii.” În 1913 a fost de asemenea reparată de Pr. Motoceanu Constantin și de săteni, preot care se odihnește în cimitirul din spatele bisericii și a cărui cruce se mai găsește aici. Din anul 1922 nu s-a mai făcut mare lucru pe aici, acest aspect continuând până spre 1945-1950 odată cu depopularea constantă a satului Crucile. Ultimele reparații posibil să fi avut loc pe la începutul anilor ’60. Referitor la frescă, aceasta pare a fi de sec. XVIII. Dacă ați vizitat și alte biserici vechi din zona de sud a țării cred că nu ați văzut o pictură atât de vastă și frumoasă precum aici.

Sigur că acest sentiment este amplificat și de vârsta bisericii și de senzația de spiritualitate pe care o ai la fiecare pas. Sunt foarte multe picturi religioase, cu imagini de ctitori, sfinți, inclusiv macheta bisericii la înalțarea ei, ornamente vegetale și motive geometrice etc. În pronaos se află tablourile votive cu cei care au ridicat biserica: Radu Ciobanu și soția Florica (Florinca) alături de copiii lor și alți apropiați ai familiei, cel mai probabil. În dreptul ușii de acces este o pictură cu textul „’Ioana Ere[ița]”, adică Ioana Preoteasa (în limba greacă „Iereu” este preot, iar în limba română a ajuns „ereu”).

O altă pictură, tot în apropiere de cele ale ctitorilor, redă numele de „Stanka Diekonisa”, iar pe alta regăsim numele Sfinților Mucenici Gheorghe și Artemie, cu înscris slavonesc. În afară de acestea, mai există alte zeci și zeci de nume. Îmi este greu să cred că mai pot fi salvate picturile, majoritatea cel puțin (poate prin „transpoziționare”, stratul pictural fiind mutat pe un suport sigur), însă crucile trebuiesc neapărat puse în siguranță, într-un muzeu. Ca să ajungi aici, nu este deloc ușor. Biserica se află în mijlocul câmpului, departe de civilizație, pe vatra unui sat (Crucile, azi Gruița) care astăzi mai există doar cu numele. Aceste monumente, aceste biserici ne definesc într-un fel sau altul istoria, cultura și prezentul nostru.


Personaje medievale încă necunoscute descoperite pictate în Sala Dietei din Castelul Corvinilor

Misterele ce încă sunt nedeslușite ale castelului ce atrage sute de mii de turiști pe an încep încet – încet să se dezvăluie. Astfel, două noi fresce au fost descoperite în Sala Dietei, din Castelul Corvinilor, în timpul lucrărilor de restaurare ce se desfășoară în această perioadă. Imaginile, ce înfățișează două personaje, îmbrăcate elegant, după moda orientală, ambele înarmate cu halebarde, urmează să fie identificate de către cercetători. Cele două medalioane împodobesc zidurile de vest și sud ale încăperii. Restauratorii au de făcut o muncă extrem de migăloasă, deoarece frescele originale (din secolul al XVII-lea) se află sub mai multe straturi de tencuială aplicate succesiv până în secolul al XIX-lea. Îmbrăcați elegant, după moda orientală și înarmați cu halebarde. Restaurarea frescelor din Sala Dietei din Castelul Corvinilor a dus la apariția, de sub tencuielile mai recente, a unor noi personaje, care se alătură astfel celor prezente.

Îmbrăcați elegant, după moda orientală, unul cu veșmânt de culoare roșie, împodobit cu flori vișinii, iar celălalt, cu unul închis la culoare, peste care purta un caftan roșu, împodobit cu blană, ambii înarmați cu halebarde, cei doi străjuiesc intrarea centrală spre Galeria cu burdufuri. Cine sunt aceste personaje? De ce au fost pictate pe zidurile Castelului și când? Sunt doar câteva din întrebările la care specialiștii muzeului vor încerca să răspundă în urma cercetărilor ce vor urma. Dar, cu siguranță reprezentările vor stârni interesul și cercetătorilor din alte instituții. „Tehnica militară, îmbrăcămintea, toate acestea sunt elemente ce ne ajută la datarea epocii din care provin cele două personaje. De asemenea, se pot preleva probe din pigmenții folosiți la realizarea frescelor și, prin analogii cu alți pigmenți, se pot face anumite conexiuni cu privire la data realizării. Însă, cel mai probabil, fresca datează din secolul XVII”, a declarat Sorin Tincu, directorul Muzeului Castelul Corvinilor.

Deocamdată, restauratorii de fresce sunt focusați pe Sala Dietei, reușind să finalizeze doar jumătate din fresca existentă pe pereții încăperii. Ulterior, își vor îndrepta atenția către Turnul Buzdugan și srprizele acestuia. „Lucrările au intrat în ritm alert, iar restauratorii, imediat ce for finaliza lucrările la Sala Dietei, vor începe munca la Turnul Buzdugan, care are deja schelele montate, precum și pânza de protecție. De asemenea, urmează să fie restaurată și acea armură din vârful turnului ce se dorește a-l reprezenta pe Iancu de Hunedoara. Modalitatea în care aceasta va fi restaurată va fi stabilită în funcție de decizia restauratorului. Acesta va stabili dacă poate efectua lucrările ce se impun la înălțime sau dacă armura este suficient de solidă pentru a fi supusă unei acțiuni de coborâre”, a mai menționat Sorin Tincu. Aceste lucrări fac parte din cea de-a doua etapă de restaurare și punere în valoare a Castelului Corvinilor, un proiect finanțat prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), cu o valoare totală de 6,6 milioane de euro, conceput și câștigat de Primăria Hunedoara. (G.V.G.)


Jupuiți până la sânge…

În esență, prin reziliența economică diktată de UE, au fost vizate investițiile asupra unor infrastructuri considerate perimate, ce nu ar fi putut înturna imediat, după finalizarea lucrărilor, bani în economie… Pentru că, altminteri, cu un guvern isteț, ar fi fost posibil ca acestea să fie transformate în motoare economice, asigurând relansarea și poate chiar „boom” -ul agroindustrial al țării. De aceea, în planul de reziliență nu au fost vizate obiective majore, siderurgice, naval-industriale, nici măcar acelea îngropate, an de an, de feluriții acționari străini ai coloniei România, și care, cu banii din PNRR, dar tot cu condiția unui guvern dedicat țării, ar fi putut fi salvate. Și nu au fost „țintite” nici fabricile de armament care puteau avea o piață de desfacere imediată (Ucraina, și nu numai) și care ar fi adus bani în economie! Sigur, se poate spune că o parte din obiectivele vizate de planul de reziliență au fost tot pentru a asigura mersul economic al țării. Și spitalele, care ar fi contribuit la asigurarea unei populații și a unei forțe de lucru mai sănătoase, și școlile, pentru o educație profesională… Sigur, au fost și ele pe lista PNRR -ului… Dar, iarăși, nu acelea care ar fi putut fi de folos țării, dacă nu imediat, măcar pe termen mediu… Acelea au fost lăsate „în aer” prin complicitate guvernanților și nerealizarea voită a atragerii de fonduri nerambursabile pentru acestea. Pentru că, nu sprijinirea României, pentru a prinde din urmă statele mai dezvoltate din UE, a fost scopul… Ci îndatorarea noastră, la care s-a lucrat în spatele unor cortine cu dedicație… De altfel, prima condiție pentru ca PNRR să fi fost privit ca un sprijin real pentru România ar fi fost ca acesta să fie declarat instrument de coeziune socială. Dar, artizanii unui scenariu cu final predictibil, semifalimentarea României (atât cât să poată fi menținut controlul, prin instrumentele economice și financiare, prin controlul și dijmuirea drepturilor salariale și al cumului de venituri ale populației) aveau nevoie doar de un instrument de supraîndatorare, economică, dar și morală, ca proces de învinovățire pentru alte decenii…

Prin PNRR s-a creat, astfel, o caracatiță investițională ispititoare, dar prin care țara a fost transformată într-un șantier pentru care, etapizat (programat etapizat), nu ar mai fi existat fondurile necesare. Sub suficiente pretexte: „că s-a furat” (mai puțin ca inserție de învinovățire față de deceniile trecute), că „nu s-a lucrat eficient și profesional” (ca metode de absorbție a banilor), că „s-a cheltuit mai mult decât putea duce țara”, pe alte capitole (sănătate, electoral, social), dar asta nu avea vreo legătură reală cu fondul, pentru că toți acei bani trebuiau să vină oricum, în mod corect, pentru realizarea investițiilor (asta dacă așa s-a prevăzut în varianta „princeps” a planului PNRR)… Or, din toate acestea, am putea face și noi un crochiu al reproșurilor către UE… Și am putea cere banii care ni s-au promis pentru întreg PNRR -ul… Și să nu acceptăm un plan de austeritate în episoade tot mai crunte pentru români, ba, să-l primim chiar cu un soi de plecăciune (pentru că stăm cuminți în lesă, nu?!) pentru dreptul de colonie de „a decide” („noi”!) ce proiecte să mai fie finanțate din banii nerambursabili ai PNRR, și care să fie transferate în zona investițiilor prin PNRR, dar cu bani împrumutați. Pentru că ar fi abuziv, nedrept, mai ales că, în clipa în care ni s-a impus acest program, nu s-a vorbit despre bani nerambursabili (pentru unele proiecte) și asumarea de împrumuturi (pentru a le termina pe altele), ori, mai grav, a le executa pe toate integral cu bani din împrumuturi. Iar faptul că, poate, timpul ne va dovedi că PNRR a fost un artificiu impus de UE pentru a ajuta instituțiile financiare internaționale să ne pună cât mai multe lese, nu va mai încălzi pe nimeni. Nu va mai fi de folos nimănui într-o țară în care cetățenii, pe resursele lor, pe munții lor de sare, pe minereurile și toate bogățiile lor, vor trebui să-și dea ultimul leu ca plată a unei facturi impuse pentru binele altora. Și nu doar binele acelora alții, acolo unde sunt ei astăzi, ci poate binele din casa noastră unde vor fi fost aceștia colonizați… Inclusiv sutele de mii de migranți dintr-o capitală care a decis să transforme prezența lor într-un masterplan de inserție, de sprijin medical, educațional, profesional și locativ, dar și pentru asigurarea unor condiții juridice pentru a nu fi carecumva lezați pe obrazul ce le va deveni tot mai gros cu (re)sentimente ce ne vor fi nouă reproșate drept „fasciste”, „xenofobe” (ordinea se va modifica pentru fiecare segment de timp și de migranți vizați de planul de inserție al unei administrații de capitală transformând problema migranților într-un alt căluș și o altă lesă pentru noi).

Astăzi, suntem taxați pentru fiecare metru pătrat de asfalt, pentru fiecare spiță de bicicletă, pentru case și pământuri… Ne lăsăm taxați deși, cu fiecare taxă-amenințare, cu fiecare impozit-apocalipsă, cu fiecare amenințare de sistem, ne este clar că toți acei bani nu vor fi pentru noi. Așa cum nu pentru noi vor fi acele investiții dintr-un PNRR făcut prin împrumuturi pe care le vom plăti noi. Și nu, nu din banii pe care, deja, sistemul a pus ochii, ci prin noi și noi popriri. De aceea, țara ar trebui să iasă în stradă! Să dea cu pumnul în ferestrele puterii! Dar nu o face… Nu se mișcă ea nici măcar să-l descătușeze pe stegarul dac îngropat de viu într-o pușcărie în care sistemul ne va băga pe toți. Toți cei ce vom mai crâcni (ăsta ar fi răul cel mai mic!), dar și toți aceia care nu vor mai avea bani să plătească birurile și jupuirile până la sânge…


Antisemitismul în România: între amnezie colectivă și amenințare prezentă: o oglindă necruțătoare a realității

Recenzie a raportului institutului „Elie Wiesel” (16 iulie 2025)

Raportul publicat de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” pe 16 iulie 2025 nu este un simplu document administrativ sau o sinteză rece de date. Este o radiografie dureroasă a unei societăți în care ura, negarea Holocaustului și extremismul antisemit nu doar că persistă, ci se intensifică, adesea în complicitate tacită cu instituțiile statului și cu pasivitatea unei părți a opiniei publice. Perioada analizată – mai 2024 – aprilie 2025 – marchează, potrivit raportului, o recrudescență a discursului antisemit, atât în mediul politic, cât și în spațiul digital și fizic. Ascensiunea partidelor populiste și ultranaționaliste (AUR, SOS România, POT) a deschis larg ușa discursului urii, conspiraționismului și reabilitării figurilor fasciste precum Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu sau Radu Gyr. Faptul că astfel de personaje sunt elogiate în spațiul public, în Parlament și în stradă, cu busturi, graffiti sau denumiri de străzi, este nu doar ilegal, ci profund ofensator față de memoria victimelor Holocaustului. Raportul prezintă o suită tulburătoare de incidente: atacuri cu caracter antisemit în restaurante, amenințări cu moartea în social media, vandalizarea cimitirelor evreiești (Bacău, Arad, Siret), afișaje naziste în metroul bucureștean, portrete cu simboluri legionare în Cluj-Napoca, Brașov sau pe clădiri din capitală. Mai grav este faptul că rețelele neonaziste recrutează adolescenți prin canale Telegram și îi „gamifică” pentru comiterea de fapte de ură – un mecanism pervers care combină tehnologia cu ideologia fascistă.

Se remarcă trecerea de la „meme-uri” sau glume de prost gust în spațiul digital la acțiuni concrete, precum amenințările la adresa Teatrului Evreiesc de Stat sau listele de „trădători ai neamului” (jurnaliști, activiști, cercetători), etichetați drept „jidani” sau „țigani”, postate în tabele publice pe Google Docs. Retorica antisemită s-a mutat din crâșme și site-uri marginale direct în discursul politic, academic și legislativ. Acolo unde societatea nu reacționează, extremismul se normalizează.

Raportul critică explicit pasivitatea autorităților: refuzul schimbării denumirilor ilegale de străzi (ex: „Mircea Vulcănescu” în București), tergiversarea aplicării legii privind simbolurile fasciste sau minimalizarea atacurilor reale. Strategia Națională de Combatere a Antisemitismului 2024–2027 există pe hârtie, dar aplicarea ei este selectivă, întârziată sau pur decorativă. Într-o țară în care jurnaliștii și cercetătorii Holocaustului primesc amenințări zilnice, iar copiii învață din TikTok despre „trădători jidani”, întrebarea nu mai este „dacă”, ci „când” violențele vor escalada. Acest raport este o chemare la luciditate și acțiune. El dovedește că antisemitismul nu este un reziduu al trecutului, ci o amenințare actuală, structurată, amplificată tehnologic și infiltrată în toate straturile societății. România anului 2025 pare a uita nu doar lecțiile trecutului, ci și umanitatea prezentului. „Niciodată din nou” nu mai este un slogan memorial, ci o urgență morală.

Libertatea cu voie de la Curte
Despre antifascismul normativ și democrația păzită cu fluierul penalului

În data de 17 iulie 2025, Curtea Constituțională a României a pronunțat – cu unanimitate de voturi – o decizie care ar merita, poate, mai multă atenție decât va primi. Este vorba despre validarea constituționalității modificărilor aduse celebrei (și, uneori, infamele) Ordonanțe 31/2002, acel text juridic care reglementează interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob, precum și promovarea cultului persoanelor condamnate pentru crime împotriva umanității. Nimic nou până aici – doar că, de această dată, s-a respins inclusiv obiecția Președintelui României, considerată „neîntemeiată”. A fost a doua obiecție respinsă în decurs de o săptămână. Coincidență? Desigur. Ca tot ce e ordonat, disciplinat și, aparent, spontan într-un stat de drept. Curtea afirmă cu gravitate că legea este „clară, precisă și predictibilă”. Trei adjective care, de obicei, nu stau la masă cu legislația românească. Dar, într-un gest de reverență instituțională, ni se cere să le credem pe cuvânt. În numele demnității umane și al democrației – concepte de o plasticitate atât de mare, încât pot justifica și libertatea, și interdicția, în funcție de epocă, context și partidul de guvernământ.

Mai interesantă însă este fundamentarea: fascismul, nazismul și legionarismul, ni se spune, „nu pot fi relativizate juridic”. Ele sunt concepte „istorice și politice” care reflectă „realități criminale”. Nimic de obiectat, istoric vorbind. Dar într-un stat care pretinde că operează pe principiile dreptului, afirmația are un aer de dogmă mai degrabă teologică decât juridică. A interzice gândirea despre un fenomen pe motiv că „reflectă o realitate istorică” e echivalentul intelectual al unei porți închise cu șapte lacăte. Iar cheia e păzită de… codul penal. Ni se spune că legea protejează democrația și valorile sale. Foarte bine. Dar întrebarea nu e dacă o democrație trebuie apărată, ci cum. Cu bastonul sau cu mintea?Cu interdicții brute sau cu educație? Cu stigmatizare penală sau cu reflecție publică? Într-o lume în care Holocaustul e negată nu de tineri ignoranți, ci de influenceri cu milioane de urmăritori, crede cineva că o pedeapsă de închisoare va transforma negarea în înțelegere?
În mod ironic, noua legislație a fost apărată printr-un „test de proporționalitate”. Se pare că limitările aduse libertății de exprimare sunt justificate, deoarece – ni se explică doct – „nu afectează accesul la educație, cultură ori libertatea de conștiință”. O frază impecabilă din punct de vedere juridic. Și complet opacă din punct de vedere al realității.

Într-o societate în care libertatea de exprimare este tot mai des confundată cu libertatea de a nu ofensa pe nimeni, iar cultura e înlocuită cu sensibilitatea artificială, a vorbi despre limitele istoriei devine un sport de mare risc. De-acum, orice încercare de a contextualiza o figură istorică „neconformă” riscă să fie suspectă. A întreba, de pildă, cine a fost cu adevărat Codreanu? sau ce înseamnă legionarismul în secolul XXI? poate atrage nu un seminar, ci un dosar. Se afirmă, cu același ton infailibil, că în Europa democratică „nu se poate accepta” ca ideologiile exterminării să fie protejate prin invocarea libertății de exprimare. Așa să fie. Dar Europa aceea, dacă e cu adevărat democratică, ar trebui să știe că gândirea – oricât de incomodă – nu se învinge cu coduri penale. Se învinge prin contra-argument, prin memorie vie, prin educație autentică, nu prin festivisme comemorative și decizii unanim corecte politic. Curtea a decis, în fond, că libertatea trebuie supravegheată, dar cu intenții bune. Ca într-un soi de democrație paternalistă, unde cetățeanul e copilul care nu trebuie să pună mâna pe soba istoriei. Riscul? Să ne transformăm într-o republică în care gândirea e permisă… doar dacă nu deranjează.

P.S.: Decizia e „definitivă și general obligatorie”. Ca toate adevărurile de carton ale epocii noastre.


Lovituri Sub Centură: Povestiri de Trădare din Politica Actuală…

Trădarea fără lacrima omeniei, sau cum a luat locul omeniei trădarea… „Unde ne este omenia?”… Este o întrebare care poate fi interpretată prin multiple forme. Omenia, în esența sa, reprezintă umanitatea, compasiunea, respectul și înțelegerea reciprocă. Într-o lume tot mai globalizată și interconectată, este normal să ne reamintim de aceste valori fundamentale. Unul dintre motivele pentru care putem pune această întrebare este că, în multe contexte sociale și culturale, observăm o ușoară decădere a relațiilor interumane. Tehnologia, de exemplu, deși ne aduce mai aproape în termeni de comunicare, poate crea și o distanțare emoțională. Interacțiunile virtuale sunt adesea superficiale, iar empatia se poate pierde în spatele ecranelor. Pe de altă parte, provocările globale, cum ar fi crizele economice, războaiele și schimbările climatice (normale, zic eu) pot amplifica egoismul și individualismul, lăsându-ne să ne îndoim de bunătatea și generozitatea umană. Omenia poate părea eclipsată de conflicte și neînțelegeri, iar acest lucru ne duce la întrebarea: „Cum putem recâștiga acest sens al omenirii în relațiile noastre de zi cu zi?”… Poate dacă încercăm să fim mai buni unii cu alții, putem revitaliza sentimentul de omenie care unește oamenii dincolo de diferențele culturale, sociale sau economice. De asemenea, educația joacă un rol crucial în formarea unei societăți mai omenoase. Prin promovarea frumosului, respectului și înțelegerii reciproce în școli, putem cultiva generații viitoare care să acorde prioritate valorilor umanității. Omenia nu este pierdută, ci mai degrabă trebuie să fie conștientizată și cultivată. Este o responsabilitate comună să ne amintim de umanitate, să ne ajutăm unii pe alții și să construim o lume mai bună, bazată pe respect și compasiune. Mircea Eliade, spunea: „Lipsa de omenie a lumii moderne se datorează tocmai faptului că e cârmuită de sferturi de oameni. Foarte bine intenționați, câteodată; dar niciodată oameni întregi. Ceva mai grav și mai deprimant: lumile care se așteaptă, lumile noi pe care le visează atâția însetați de dreptate – tot de asemenea oameni mutilați sunt vizați și pregătiți. Va veni într-o zi un vizionar cu cap și fără inimă, sau cu brațe și fără ochi – și ne va da o lume nouă. O lume cu sânge și lumină, sau numai cu pietre, sau numai cu fier. Din care vor lipsi foarte multe lucruri bune, firește; lucruri bune care ar fi putut să nu lipsească. Ar fi putut, dacă în loc de mutilați, lumea viitoare ar putea fi făcută de oameni întregi. Astăzi ți se cere, cel dintâi, să renunți la ceva: la cap, la inimă, la ochi, la brațe. Nimeni nu te vrea întreg, așa cum ești. O viață organică, echilibrată, plenară – este socotită o tentativă de insubordonare. Dacă vrei să visezi o lume nouă pentru anumiți oameni, ești acceptat cu condiția să-ți scoți ochii, sau să-ți înfunzi urechile. Ești dator să auzi un singur țipăt – sau mai bine să nu auzi nimic. Ești obligat să vezi o anumită culoare – sau dacă nu, să nu vezi nimic.”

Și eu mă întreb: „Unde ne este omenia?”… Indiferent de interpretare, nevoia de a trăda sau de a fi trădat este adesea adânc înrădăcinată în instinctele fundamentale ale ființelor umane. Din punct de vedere evolutiv, comportamentele trădătoare pot fi considerate strategii de supraviețuire. Oamenii, la fel ca multe alte specii, au dezvoltat tipare sociale, iar în anumite situații, trădarea poate oferi un avantaj competitiv. De exemplu, în comunități primitive, o persoană ar putea trăda un membru al grupului pentru a obține resurse fie pentru sine, fie pentru familia sa. Această acțiune, deși moral discutabilă, putea asigura supraviețuirea individului în fața unor condiții dure. Pe de altă parte, trădarea poate fi privită ca o extensie naturală a relațiilor umane. De multe ori, trădarea apare din nevoia de a proteja propriile interese, de a căuta validare sau de a evita conflictul. Aceasta poate fi rezultatul unei vulnerabilități emoționale sau a unei percepții distorsionate asupra loialității. În familii, prietenii sau relațiile romantice, emoțiile intense pot duce la decizii impulsive sau la dezvăluirea unor secrete. Trădarea este, de asemenea, influențată de normele culturale și de valorile societății. În anumite culturi, loialitatea este extrem de valorificată, iar actele de trădare sunt condamnate sever. În alte contexte, trădarea poate fi privită ca o formă de adaptare sau de strategie personală. Astfel, conceptul de trădare poate varia semnificativ, în funcție de necesitatea culturală. Am văzut cum a plesnit conserva maghiară, apoi cum a dat în foc ketchup-ul italian la Moțiunea de cenzură a domnului Piperea. Am văzut…! Apoi când am văzut cum marele blond de peste ocean, nu mai vrea pace, vrea război, mi-am dat seama că trădarea și lipsa omeniei face parte din natura umană. Marele scriitor Stefan Zweig avea viziunea Europei unite, considerând-o esențială pentru un viitor pașnic. Deși adesea considerat un scriitor apolitic, dorința sa pentru o Europă prietenă reiese clar din scrierile sale. El credea în importanța unei Europe culturale și intelectuale, un loc unde diversitatea era prețuită și unde conflictele puteau fi evitate prin dialog și înțelegere reciprocă. Zweig a deplâns diviziunile și naționalismul excesiv care amenințau Europa, pledând pentru o mai mare cooperare și solidaritate între națiuni.

Astăzi sunt și eu chiar peste ani, în asentimentul marelui scriitor. Dar să fie pace!


„Impresii cromatice” cu Daniel Suici…

Miercuri, 16 iulie a.c., a avut loc vernisajul expoziției de pictură „Impresii cromatice” a reputatului artist vizual timişorean Daniel Suici ce va avea loc goj) a absolvit Liceul de Arte Plastice Timişoara, clasa prof. Carol David şi Facultatea de Arte Plastice şi Design a U.V.Timişoara, clasa prof. univ. Constantin Flondor, promoția 1998.

Despre suita de lucrări prezentată la Galeria Brăteanu, prof. Ovidiu Justinianu remarca: „Impresiile vizuale ale lui Daniel Suici, materializate printr-un număr de lucrări care prin volum, cromatică, relația cu spațiul și captarea luminii, se transformă în tot atâtea expresii vizuale în care relația dintre culori ocupă primul loc și marchează nota distinctă, personală a artistului Daniel Suici. Figurativ sau abstarct, static sau dinamic, Daniel Suici are meritul de a fi ușor recognoscibil, ceea ce este extrem de important, deoarece denotă originalitatea viziunii și a tehnicii sale în realizarea operei de artă.

Daniel Suici transmite dezinvolt și cu liminară sinceritate o atmosferă, o stare ce se transferă cu ușurință celui ce vizionează arta sa, care are numeroase puncte comune cu impresionismul și post impresionismul. Temele sunt comune (spații și locuri cunoscute publicului larg, ipostaze ale zilei, natura, etc.), de unde și nota puternică de intimitate și familiaritate. Jocul complementarității și al contrastelor cromatice are un aspect aparte în creația lui Daniel Suici, individualizează un artist care este din ce în ce mai prezent în zona artelor vizuale, ceea ce este îmbucurător, deoarece marchează locul pe care Daniel Suici și-l adjudecă prin perseverență, talent și un deosebit simț al formei, proporției și al culori”. La cuvântul de deschidere prof. univ. Carol David şi prof. Ovidiu Justinianu au vorbit despre personalitatea şi opera lui Daniel Suici. Expoziția rămâne pe simezele Galeriei Brăteanu situată în Timişoara pe Str. Lucian Blaga Nr. 8, până în data de 30 iulie 2025.

A consemnat Costin Brăteanu