Cum se face azi justiție (2)

Conform (i)logicii instanței, înseamnă că orice martor aș aduce în apărarea mea, instanța îl respinge fiindcă… mă apără și prezintă o declarație reală și pertinentă, contrară punctului de vedere al denunțătorului, pe care, ipso facto, instanța de fond îl favorizează în mod nelegal!

Această încălcare gravă a legii confirmă nelegalitatea sentinței penale nr. 62/04.02.2021!

Să dăm câteva exemple din depozițiile celor doi distinși universitari.

6.1. Astfel, dl prof. univ. dr. Corvin Lupu face următoarele aprecieri, extrem de utile clarificării speței – continuarea aliniatului ultim al filei 1: „Articolele și broșura nu operează cu ideile d-lui colonel Zărnescu, ci sunt creația altor oameni de știință… (occidentali, cu predilecție – n.n.). Într-unul din articole, autorul combate termenul de holocaustolog, lucru cu care sunt de acord… Dezbaterea științifică în domeniul istoriei are un caracter continuu. Ea nu se încheie la un moment dat, cum ar fi momentul 2002…“. Iată și o critică a reputatului profesor: „Inculpatul are un ton nepotrivit… Acesta este lucrul pe care i-l reproșez“. Ceea ce trebuie să aibă în vedere Onorata Curte, fapt ignorat de instanța de fond, este unul dintre răspunsurile dlui prof. Corvin Lupu (fila 3 din mărturie), unde afirmă că textele publicate de mine „… cuprind foarte multe adevăruri spuse pe un ton nepotrivit“. Iar aici trebuia să intervină rolul activ, obiectiv, de echilibru al instanței de fond, care era datoare să afle adevărul și să țină cont de mărturia acestui specialist în domeniu. Lipsa acestor demersuri din partea instanței și ignorarea cu desăvârșire a acestor probe, cu încălcarea dispozițiilor legale – inclusiv cu încălcarea dreptului la apărare –, după cum am mai amintit, au dus la condamnarea mea neîntemeiată, comparativ cu așa-zisele fapte săvârșite. Și demonstrația continuă, mărturia este la dosar și nu mai insist asupra ei. Curtea poate lectura mărturia sub lupa dispozițiilor procedurale penale și a celor penale, dar fără a ignora factorul istoric și geopolitic, martorul abordând, sub întrebările procurorului și ale avocatului meu, ambele articole, dar și broșura.

6.2. Mărturia distinsului prof. univ. dr. Ioan Coja este extrem de importantă în contextul speței noastre. Precizările făcute de domnia sa sunt în măsură nu să „diminueze gravitatea faptei“, cum tendențios, cu părtinire și nelegal a decis instanța, ci să anuleze întreaga procedură aplicată greșit. Sunt mărturii care vizează neimplicarea națiunii române și a administrației românești în acțiunile privindu-i pe iudei în cel de-Al Doilea Război Mondial (fila 1 din mărturie) Anexăm, la motivare, texte pe această temă, care trebuiau, în mod obligatoriu, să fie cunoscute de factorul politic de decizie, de la cel mai înalt nivel, cu mult timp înainte de fi luată o decizie sau de a susține, în fața presei, de la cel mai înalt nivel politic, afirmații false dăunătoare interesului național. Sunt mărturii care susțin punctul meu de vedere și, implicit, pe acela al cercetătorilor occidentali cu privire la camerele de gazare de la Auschwitz (precizând faptul că acest subiect, cu concluziile aferente, este tratat și de anumiți cercetători iudei). Evident, este abordată, succint, cât a permis timpul dezbaterilor, problema „holocaustului unic“, adus în discuție de mine în scrierile mele, în care am preluat ironiile caustice, dar întemeiate, îndeosebi ale lui  N.G. Finkelstein (fila 2 din mărturie). Foarte importante sunt mărturiile domnului prof. univ. dr. Ion Coja cu privire la guvernarea mareșalului Antonescu și la relația acestuia nu doar cu comunitatea iudaică din România, ci și cu reprezentantul acesteia de la acel moment, avocatul Wilhelm Filderman. În plus, Onorata Curte va avea în vedere precizarea domnului profesor Coja de la fila 3, alin. 2, din aceeași mărturie, dar și fila 4, alin. 1, unde arată cine sunt cei care m-au denunțat. Iarăși, fără a mai relua aspecte care se pot lectura în mărturia dlui profesor universitar, mai cităm un singur text, în opinia noastră extrem de important. Astfel, la fila 4, alin. 7, la una dintre întrebări (alin. 6, aceeași filă), dl profesor Ion Coja face următoarea declarație: „Trebuie să înțelegem că atât minoritarii evrei, cât și majoritarii români au aceeași soartă. Sunt victimele unei false elite, care conduce atât minoritatea iudaică, cât și majoritatea românilor. Nu există nici o deosebire între guvernanții români și liderii evrei…“.

  1. Învrăjbirea prin chiar acțiunile antiromânești ale organizațiilor iudaice

De aici, Domnule Președinte, Onorată Curte, se desprinde o concluzie implacabilă, și anume învrăjbirea dintre românii majoritari și unii minoritari (în cazul de față minoritatea iudaică), comisă prin acțiunile antiromânești ale organizațiilor iudaice, precum și prin concursul larg al factorului politic românesc, trecut și prezent, lipsit, în mod voit, de o atitudine obiectivă față de o situație atât de delicată, față de care avea obligația să se informeze serios, o stare de fapt aflată în permanentă cercetare fiind un subiect de istorie certă, contemporană peste care nu poate nimeni să tragă oblonul sau să aibă păreri exclusiviste, dogmatice. Împăcarea, concilierea și buna conviețuire este una dintre misiunile instanțelor de judecată, ceea ce se rezumă prin termenul obiectivitate în aplicarea legii. Ignorarea sau chiar încălcarea dispozițiilor procedurale, în toate fazele de până acum, se reflectă în sentința pronunțată, care nu propune un echilibru, ci, dimpotrivă, instituie un precedent juridic pernicios la adresa securității naționale. Și trebuie să țineți cont și de propagarea imediată, internațională și internă, până la știrile de seară, în spațiul public, prin mass media (la radio a fost primul anunț), a soluției instanței, în scopul timorării celor care, cercetând acest subiect, o fac în mod științific, lucru care nu corespunde cu punctul de vedere exclusivist și punitiv al denunțătorilor. Din aceste motive, considerăm că atât instanța de fond, cât și Parchetul au încălcat deliberat dispozițiile legale în materie, indicate mai sus în critica sumară pe care am adus-o sentinței, iar pedeapsa aplicată depășește „gravitatea faptelor comise“, fiind absolut neîntemeiată. Precedentul juridic comis prin această pedeapsă înseamnă, în fond, condamnarea întregii Românii, căci instanța cauționează acțiunile antiromânești ale organizațiilor evreiești, în detrimentul națiunii române.

Domnule Președinte și Onorată Curte, credem că cercetarea pe această temă, așa cum afirma dl prof. univ. dr. Corvin Lupu, este destinată, în primul rând specialiștilor, incluzându-i aici și pe cei români care au alte puncte de vedere, iar drumul acestei cercetări nu se oprește în anul 2002 sau la turnura produsă prin dispozițiile Legii 217/2015, ale Legii 157/2018 și ale Strategiei „naționale“ pentru prevenirea și combaterea antisemitismului. Pentru a contracara agresiunile organizațiilor iudaice – de felul I.N.S.H. „E.W.“, condus de directorul Alexandru Florian; F.C.E.R., condusă de Aurel Vainer și, acum, de Silviu Vexler; A.E.R.V.H., condusă de Liviu Beris etc. ‒, punctele de vedere ale cercetătorilor români trebuie enunțate într-un limbaj corespunzător și echivalent celui al acestora și trebuie ascultate și luate în considerație și nu înfierate pe un clasic principiu de tip inchizitorial.

Iată, Domnule Președinte și Onorată Curte, că înlăturarea mărturiilor celor două personalități în domeniu, prof. univ. dr. Corvin Lupu și Ion Coja, evident, personalități cunoscute în lumea științifică și mai puțin publicului larg, este în contradicție cu dispozițiile Codului penal și ale procedurii penale. Starea de pericol, pe care o invocă instanța de fond la fila 11, alin. prim, din sentință, nu există. De altfel, am explicat acest aspect la dezbaterile de la fond și l-am redactat în Concluziile finale. Demonstrațiile mele, dar, în primul rând, ale autorilor „evrei și ne-evrei“, universitari sau nu, ziariști sau nu, din Occident, ale căror opinii le-am citat, vizează un subiect bine definit în Occident, din câte s-a înțeles până acum, comentat cu mulți ani înainte și prezentat nu doar specialiștilor și la nivel universitar, dar și publicului: „Exploatarea memoriei victimelor evreiești din cel de-Al Doilea Război Mondial“ – Norman G. Finkelstein. Pentru că acest subiect vizează „… Holocaustul, care este vândut, nu predat“, cum se lamenta rabinul Arnold Jacob Wolf. Care este scopul interzicerii unei asemenea cercetări, a blocării accesului opiniei publice la acest punct de vedere, care este diferit de cel al „elitelor evreiești“, pe care, întemeiat, le dezavuează dl prof. univ. dr. Ion Coja?! Care este scopul părtinirii Parchetului și a instanței de fond în aprecierea probelor, în interpretarea lor, atât de bine definite de norma de drept penală?

Domnule Președinte, Onorată Curte, după câte s-a înțeles, și considerăm că ne-am spus punctul de vedere cu solide argumente juridice – cele istorice, sumare, precizate la instanța de fond, au fost ignorate cu desăvârșire și nu le mai reluăm, cu toate că primează înaintea oricărei pronunțări și analize juridice –, ne aflăm cu toții în fața unei spețe aparte, după cum am tot afirmat. Nu este una de drept comun, ci una care vizează, în esență, o temă de cercetare de înalt nivel științific, obținut după un îndelungat efort de înțelegere și de documentare, temă care trebuie continuată și nu stopată prin intimidări comise de către liderii iudeilor, susținuți de către factorul politic. Din păcate, instanța de fond, după cum am amintit, nu s-a ridicat la înălțimea speței și nici nu a avut în vedere o înțelegere a fenomenului în sine, a faptului că acest subiect trebuie lăsat la aprecierea și analiza istoricilor și a cercetătorilor. Timorarea, intimidarea prin aplicarea unor pedepse absolut nepotrivite cu presupusele fapte, care nici măcar nu trebuiau încadrate în sfera infracțiunilor (cum e și cazul meu), vor lăsa loc liber doar unor puncte de vedere exclusiviste și neîntemeiate, cu riscul de a fi transformate în „precedent juridic“ (a se vedea cazul propagandei imediate a condamnării mele, despre care am amintit). Suntem de părere că mărturiile celor doi profesori universitari, ignorate cu rea-credință de instanța de fond, ambii implicați, direct sau indirect, în studierea acestui fenomen trebuiau apreciate la adevărata lor valoare, așa cum instanța de fond avea obligația să înțeleagă fenomenul în sine și să aibă în vedere citatele precizate, marea majoritate dintre ele neaparținându-mi mie, ci unor autori străini.

Domnule Președinte, Onorată Curte, având în vedere cele expuse, în fapt și în drept, în motivarea apelului promovat, cum mai putem vorbi despre infracțiuni incriminate de OUG 31/2002?! Textul de lege face referire strictă la propaganda nazistă, la doctrine fasciste, la crimele contra umanității, la crimele de război etc. Dar face referire și la „dezbaterea unei chestiuni de interes public“. Nu este subiectul acesta de interes public? Nu este subiectul acesta mai mult decât interes public? Nu este un subiect de interes național? Nu este subiectul  acesta o linie de cercetare pluridisciplinară pentru care se încearcă stoparea altor puncte de vedere printr-un text de lege nu dar dogmatic, ci și eronat conceput? În această problematică dezvoltată de mine, dar și de alți autori români – doi dintre ei sunt distinșii universitari audiați ca martori – este vorba de siguranța națională a României, chiar dacă nu pare, la prima vedere, pentru că în spatele acestei dogme, înfierată într-un mod tipic inchizitorial, se ascunde exact ceea ce afirmau cercetătorii iudei și ne-iudei din Occident: „Exploatarea memoriei victimelor evreiești din cel de-Al Doilea Război Mondial“; „… Holocaustul, care este vândut, nu predat“; „… o afacere mondială din vânzarea ciolanelor bunicilor lor“. Am afirmat și afirm, cu documente pe această tematică, faptul că cercetarea pe tema în cauză este în continuă dezbatere și depășește granițele instanțelor de judecată. Este o dispută exclusiv istorică, de cercetare permanentă și multidisciplinară – cum am subliniat în multe Concluzii și Întâmpinări –, dar cu toate documentele, arhivele și investigațiile „pe masă“, nu doar cu „unele“ și pe o singură direcție.

Și mai facem o precizare d-le Președinte și Onorată Curte. Dacă la momentul adoptării prezentei O.U.G. 31/2002 s-ar fi luat în calcul punctul de vedere al specialiștilor români, istorici, în genere, cu privire la acest aspect, care nu corespunde cu cel al „elitelor iudaice“, textul de lege ar fi fost cu totul altul, cu mult mai permisiv și cu mult mai bine gândit în funcție de realitățile istorice de la acel moment. Un punct de vedere pertinent, care a oprit adoptarea unei asemenea legi, de către Parlament, la acea vreme, a aparținut istoricului Gheorghe Buzatu, Președinte al Senatului, cunoscut drept cel mai valoros specialist al celui de-Al Doilea Război Mondial, din România, un antonescolog renumit, datorită faptului că multe dintre lucrările domniei sale se raportau la personalitatea mareșalului Ion Antonescu și a rolului său în cel de-Al Doilea Război Mondial. În plus, există atâtea mărturii cu privire la salvarea vieții a sute de mii de evrei, venite din partea celor ce au trăit acele vremuri. Nimeni nu mai poate vorbi despre acest aspect, despre aceste realități istorice pentru că este interzis prin lege? Suntem, oare, în plin Ev Mediu sub dictatura și teroarea lui Tomás de Torquemada?!

Domnule Președinte, Onorată Curte, toate acestea le-am prezentat în scris și verbal la instanța de fond, cu mult mai detaliate, folosind foarte multe aspecte de ordin istoric, fapt care primează, cum am mai spus, tocmai pentru ca instanța de fond să înțeleagă diferența între ceea ce am scris eu, coroborarea scrierilor mele cu apărarea interesului național, prin prisma meseriei pe care am avut-o și punctul de vedere exclusivist al „elitelor evreiești“ de la noi, concretizat într-un text de lege din start conceput eronat, greșit înțeles și subiectivist aplicat.

Cum putem vorbi despre egalitate de șanse și de aplicarea obiectivă a legii atât timp cât punctele de vedere, documentate, contrare dogmei impuse de O.U.G. 31/2002, sunt catalogate ca fiind negare/minimalizare?!

Cum putem vorbi despre o respectare a drepturilor fundamentale ale omului și cetățeanului, consacrate prin Constituție, atât timp cât dreptul la liberă exprimare este cenzurat, cercetarea este înfierată, iar autorul este condamnat?!

Cum putem vorbi despre obiectivitatea instanței și rolul ei activ atât timp cât o întreagă națiune este culpabilizată, contrar realităților istorice dovedite, iar probele din care rezultă mercantilismul unora dintre așa-zișii lideri ai minorității iudaice, sunt înlăturate?!

În final, Domnule Președinte, Onorată Curte, anexăm prezentelor motive ale apelului câteva texte (patru file), însoțite de sursele lor de preluare, nu doar reale, ci și necunoscute factorului politic de ieri și de astăzi sau, în cazul în care au fost și sunt cunoscute, au fost și sunt ignorate cu desăvârșire. Toate aceste precizări ale mele și ale martorilor mei, ale înscrisurilor depuse de mine, făcute atât la instanța de fond cât și în fața Curții de Apel, au o singură țintă: publicul larg, necunoscător sau virulent dezinformat prin propagandă acerbă și cu sens unic; au un singur scop: apărarea valorilor naționale. Nimic din ceea ce am afirmat nu este nefondat, nici una din sursele mele de studiu nu poate fi ignorată. Două articole de presă care dezbat stări de fapt reale din punct de vedere științific/istoric, precum și un colaj de texte din lumea presei care privește un personaj duplicitar, catalogat ca atare de către colegii săi de breaslă, nu pot fi încadrate în textele de lege ale normei penale nici măcar forțat – fapt ignorat la cercetarea penală, precum și la instanța de fond. Pentru toate întrebările și nelămuririle am avut și am atât eu, cât și martorii mei, explicații pertinente, fără dubii, urmând o linie de cercetare, o doctrină științifică ce are ca scop final dezvelirea adevărului într-o problemă care v-a fi studiată continuu și care nu poate fi cenzurată de factorul politic cu acordul larg al reprezentanților unei minorități, interesată cu precădere de inducerea „forțată“ a sentimentului de vinovăție, de culpabilizarea permanentă a României și, în final, de alocarea unor sume de bani, de la bugetul de stat pentru ceva care în realitate nu se ridică niciodată la scara pe care o invocă „elitele“ respectivei minorități. Dar, înțelegerea fenomenului istoric, de la acel moment, cu gândirea și legislația de astăzi – exclusivistă și părtinitoare în esență – este o gravă și profundă eroare, care nu doar că duce la învrăjbirea certă dintre majoritari și minoritari, ci pune în dificultate actul de justiție, care trebuie să fie obiectiv și în echilibru, și nu exclusiv partizan. Dispozițiile procedurale penale, la care am făcut trimitere, trebuie aplicate conform precizărilor textuale. Altfel, eroarea este inevitabilă, iar condamnarea, fără o corectă aplicare a textelor de lege și fără a lua în calcul probele administrate, va deveni subiect de istorie, în viitor.

***

ANEXE

la motivele de apel depuse în 10 august 2021:

  1. Despre Antonescu însă nu pot să nu arăt că, oricum, singurul în toată Europa a cutezat să i se opună lui Hitler, să-i țină piept într-o chestiune de onoare personală pentru acesta, în care nici Petain, nici cardinalii nu i-au spus nu. În vreme ce floarea aristocrației germane, generalii și feldmareșalii acoperiți de medalii și decorații stăteau smirnă în fața lui și tremurau, iar el făcea spume la gură și alerga urlând de la un capăt la altul al încăperii, Antonescu i-a ținut piept în propriul lui bârlog de la Berchtesgaden; dârz, cu modestia cuvenită, a scăpat de la moarte câteva sute de mii de suflete de evrei“. Nicolae Steinhardt (iudeu), Jurnalul Fericirii, Ed. Mânăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 140 (s.n.).
  2. „Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg, n.n.) Mișu Dulgheru (Dulberger) și Tudor Sepeanu sunt figuri criminale de notorietate“. Aurel Rogojan, Puterea Umbrei, Ed. Proema, Baia Mare, 2019, p. 67.
  3. «Mie mi-a atras atenția, în mod deosebit, faptul că în complexul memorial Yad Vashem din Tel-Aviv exista „Aleea Mareșal Ion Antonescu“ și în capul aleii, pe un piedestal, era bustul mareșalului Antonescu, iar sub bust, o placă prin care se exprima recunoștința comunității internaționale a evreilor pentru operațiunile de salvare pe care le-a întreprins în timpul cât a fost conducătorul statului român, precum și pentru numărul foarte mare de evrei care nu au fost predați germanilor». Aurel Rogojan, Puterea Umbrei, Ed. Proema, Baia Mare, 2019, p. 179.
  4. «Această chestiune, a recunoștinței arătată mareșalului Antonescu din partea Marelui Rabin al Genevei, Alexandru Șafran, fost șef-rabin al Cultului Mozaic din România între anii 1939-1948, și de către Wilhelm Filderman, președinte al Uniunii evreilor români (1923-1948), a fost abordată și în filmul documentar istoric de lung metraj „Destinul Mareșalului“, regia Felicia Cernăianu, scenariul Marian Ureche și Constantin Hlihor (istoric și cercetător al celui de-Al Doilea Război Mondial, n.n.), a cărui premieră a avut loc la cinematograful „Studio“ în 1994. A rulat vreo două săptămâni cu casa închisă, după care, la protestul nou-venitului ambasador al S.U.A. la București, Alfred H. Moses, filmul a fost scos de pe ecrane, iar autorul scenariului a fost eliberat din funcția de decan al Facultății de Informații a S.R.I. și trecut în rezervă». Aurel Rogojan, Puterea Umbrei, Ed. Proema, Baia Mare, 2019, pp. 179-180.

***

  1. La 6 iunie 2001, Elie Wiesel a fost ales membru de onoare al Academiei Române. Tema discursului de recepţie la ceremonia de la Academia Română a fost „lecţii de memorie şi recunoştinţă“. Înmânându-i d-lui Wiesel diploma, insigna şi carnetul de membru de onoare al Academiei Române, academicianul Eugen Simion a subliniat în tradiţionalul laudatio că în operele lui Elie Wiesel „se face auzit glasul unui moralist care vrea să facă o operă morală“. De la catedra acestei imense înălţimi morale, dl. Wiesel a dat românilor lecţii, neuitând să le reproşeze nepăsarea şi cruzimea cu care au asistat la deportarea evreilor din Sighetul Marmaţiei, dar uitând că autorităţile maghiare au făcut deportările şi că autorităţile române n-au deportat niciodată evreii, care se refugiau în România ca să scape de deportări. Citiţi în continuare un document de excepţie despre cel ce a crezut şi crede că are căderea să culpabilizeze poporul român pentru fapte străine lui.
  2. Primirea titlului de membru de onoare al Academiei Române nu a fost primul omagiu care i se aduce acestui binecunoscut personaj a cărui „prodigioasă activitate de ziarist şi scriitor“ este „dedicată cu predilecţie holocaustului“ (comunicatul Academiei Române).
  3. Astfel, în 1986, lui Elie Wiesel i s-a decernat Premiul Nobel pentru Pace. Alegerea d-lui Wiesel ca membru de onoare al Academiei Române a avut loc, aflăm din comunicatul sus citat, „ca omagiu pentru eminenta operă spirituală şi morală închinată umanităţii contemporane“. La sfârşitul lunii iulie 2002, Elie Wiesel a revizitat Sighetul Marmaţiei, oraşul copilăriei sale, cu care ocazie i-a îndemnat pe locuitorii mai tineri ai oraşului să-i întrebe pe cei mai vârstnici care au asistat la deportarea evreilor din Sighetul Marmaţiei fără să mişte un deget, „dacă au dormit bine după aceea“.
  4. Cei neinformaţi cred poate că Wiesel, autorul „eminentei opere spirituale şi morale închinate umanităţii contemporane“ pe care i-o găseşte Academia Română, are căderea să facă aceste reproşuri românilor din Sighetul Marmaţiei, care, sub cotropirea maghiară – conform deciziei Diktatului de la Viena –, nu s-au jertfit ca să-i salveze pe evrei din ghearele autorităţilor maghiare. Alţii, care cunosc mai bine statura morală a d-lui Elie Wiesel, descriu aceste lecţii de morală pe care le împarte dânsul cu potrivitul cuvânt idiş „chuzpah“ (nerușinare).

Să vedem ce zic cei care cunosc mai bine biografia şi realizările lui Elie Wiesel. Iată ce ne relatează profesorul Robert Faurisson (Universitatea din Lyon):

  1. Când i s-a înmânat Premiul Nobel pentru Pace lui Elie Wiesel în 1986, ziarul francez Le Monde a aplaudat salutar omagiul adus acestui martor al exterminării evreilor de către nazişti în camerele de gazare de la Auschwitz, acum când există voci care exprimă îndoieli cu privire la aceste camere de gazare. Dar în memoriile sale, în cărţile sale de înaltă ţinută morală, Elie Wiesel nu pomeneşte despre camere de gazare nici la Auschwitz, nici la Buchenwald. Dintre toate versiunile circulate despre exterminarea evreilor de către nazişti (prin opărire cu apă fierbinte, prin gazare cu motoare Diesel, prin electrocutare etc.), Wiesel a ales-o în 1956 pe cea conform căreia evreii erau aruncaţi în gropi de foc ca să ardă de vii.
  2. În volumul Noaptea, Wiesel povesteşte că a văzut cu ochii lui cum nemţii descărcau copii mici din camioane în faţa unor şanţuri în care ardeau flăcări gigantice şi în care aruncau copiii ca să ardă de vii (Night, Avon, pp. 41-44, 79, 93). Într-un şanţ alăturat erau aruncaţi adulţii ca să ardă de vii, şi victimele care-şi aşteptau rândul la marginea şanţului trebuiau să asiste la „agoniile prelungite“ ale celor care ajunseseră la marginea şanţului înaintea lor. El însuşi, ne povesteşte Wiesel, a înaintat la trei paşi – la doi paşi – la numai un pas doar, de groapa cu flăcări mistuitoare, când în mod miraculos i s-a ordonat să facă stânga ’mprejur şi să se reîntoarcă la baracă.
  3. Mai sunt şi alte miracole în mărturiile d-lui Wiesel. Astfel, la Babi Iar, în Ucraina, unde zice el că naziştii au masacrat evreii, „lună după lună, s-a cutremurat pământul întruna şi, din când în când, ţâşneau din pământ fântâni arteziene de sânge“ (Paroles d’étranger, Editions du Seuil, 1982, p. 86). Alt miracol a fost felul în care la Buchenwald, unde fusese internat un răstimp, deşi naziştii exterminau 10.000 (zece mii) de evrei zilnic, el personal întotdeauna era printre ultimele sute care erau întoarse din drum şi trimise înapoi în barăci („Author, Teacher, Witness“, în revista Time, 18 martie 1985, p. 79). Astfel a fost salvat pentru a da omenirii înaltele sale lecţii de iubire şi morală. Iată una din lecţiile de iubire şi morală ale d-lui Elie Wiesel. El scrie: „Fiecare evreu trebuie să rezerve în fiinţa lui o zonă aparte pentru ură – o ură sănătoasă, bărbătească – pentru tot ceea ce este personificat în nemţi şi pentru ce supravieţuieşte la nemţi. Dacă ar face altfel i-ar trăda pe cei morţi“ (Legends of Our Time, New York, Schocken Books, 1982, p. 142). Dar ura asta nestinsă pentru întregul popor german din adâncurile preistoriei şi dincolo de sfârşitul veacurilor nu l-a împiedicat pe Elie Wiesel, atunci când se afla internat la spital la Birkenau în Ianuarie 1945 din cauză că avea o infecţie la un picior, unde tatăl său îi ţinea a tovărăşie până la însănătoşire, la apropierea trupelor sovietice, să prefere să se retragă în Germania împreună cu trupele naziste. Wiesel tatăl şi fiul au analizat bine situaţia şi au cerut să însoţească trupele germane în retragere, în loc să-i aştepte pe eliberatori (Night, p. 93).
  4. Oare Elie Wiesel a inventat? Sau poate doar a exagerat „puţin“? Avem cel puţin un exemplu de „oarecare exagerare“: la 7 Februarie 1996 i s-a înmânat un doctorat de onoare din partea Universităţii franceze „Jules Verne“ din Picardia, ocazie cu care, spune dânsul, „sute de anti-semiţi virulenţi şi înrăiţi, bine organizaţi şi bine finanţaţi, demonstrau împotriva mea“. Aceste sute de antisemiţi înrăiţi şi binefinanţaţi, care au manifestat împotriva lui, erau în realitate în număr de zero. Acolo se aflau trei francezi, Pierre Guillaume, Serge Thion, şi profesorul Faurisson, care ofereau amatorilor un articol tipărit. Nimeni nu i-a finanţat. Nici înrăiţi nu se poate spune că sunt, căci cu toate atacurile criminale ale asasinilor şi huliganilor împotriva lor, aceşti trei martiri ai adevărului nu şi-au permis nici măcar o invectivă împotriva persecutorilor lor (The Journal of Historical Review, Mai-Iunie 1999, p. 28). De la zero manifestanţi la sute de anti-semiţi virulenţi şi înrăiţi, organizaţi şi bine finanţaţi e o mică exagerare…
  5. Dar nimeni nu vorbește mai bine despre Elie Wiesel decât Norman Finkelstein, autorul cărţii The Holocaust Industry: Reflections on the Explotation of Jewish Suffering (Verso, 2000). El însuşi evreu, fiul unor evrei polonezi deportaţi în lagăre de concentrare naziste, supravieţuitori ai holocaustului, Norman Finkelstein cunoaşte toate aspectele problemei din sursă directă. A scris această carte ca protest la comercializarea nesăţioasă a religiei holocaustului, al cărui principal mare sacerdot este tocmai Elie Wiesel. Căci holocaustul evreiesc nu mai este relatarea a ceea ce s-a întâmplat sau s-ar fi întâmplat cândva şi undeva, în timp şi spaţiu, ci este o religie, o dogmă, care serveşte unor scopuri economice şi teritoriale bine definite, zice Finkelstein. El povesteşte cum părinţii lui vedeau cu amărăciune cum evrei care au suferit alături de ei în lagărele de concentrare şi-au pierdut integritatea şi au început să participe la afacerea holocaustului, „croindu-şi credinţele pentru a acapara putere şi profituri“ (p. 7). „Campania pe care o duce astăzi afacerea holocaustului pentru a stoarce bani din Europa în numele unor «victime nevoiaşe ale holocaustului» a redus statura morală a martiriului lor la cea a unui cazinou de la Monte Carlo“, scrie Finkelstein (p. 8). Scriitorul israelian Boas Evron descrie „cunoaşterea holocaustului“ ca „o îndoctrinare oficială propagandistică, emiţătoare de lozinci şi creatoare a unei viziuni false despre lume, al cărei adevărat scop nu este înţelegerea celor petrecute în trecut, ci manipularea prezentului“ (apud Finkelstein, p. 41).
  6. Holocaustul“ este o industrie; şi este o dogmă, o religie, nu un fapt istoric. „Două dogme centrale susţin structura Holocaustului“, scrie Finkelstein, care ortografiază holocaustul cu H mare când se referă la această industrie, „1) că Holocaustul este un eveniment istoric unic, şi 2) că marchează culmea unei uri iraţionale eterne pe care o nutresc toţi ceilalţi pentru evrei“ (pp. 41-42). Din aceste dogme centrale derivă „sacralizarea holocaustului“, o mistificare cel mai bine pusă în practică de Elie Wiesel. Pentru Wiesel, Holocaustul este un „mister religios“, scrie Finkelstein (citându-l pe Peter Novick). Astfel „Wiesel psalmodiază că Holocaustul ne scufundă în întuneric“, „neagă orice răspuns“, „se situează în afara istoriei, dincolo de ea chiar“, „sfidează atât cunoaşterea, cât şi orice descriere“, „nu poate fi nici explicat, nici imaginat“, nu „trebuie să fie niciodată înţeles ori comunicat“, marchează „distrugerea istoriei“, şi „mutaţii de mărime cosmică“. Numai supravieţuitorul şi sacerdotul lui – citeşte: numai Elie Wiesel – este capabil să-i pătrundă misterul.
  7. Misterul holocaustului, zice Wiesel, „este incomunicabil“; „nici măcar nu putem vorbi despre el“. Astfel, pentru un onorar stabilit de 25.000 de dolari (plus limuzină cu şofer), Wiesel conferenţiază că „secretul“ adevărului despre Auschwitz „rezidă în tăcere“. Să încerci să pricepi cele întâmplate este o blasfemie; căci o apreciere raţională neagă unicitatea şi misterul Holocaustului. O comparaţie între suferinţele Holocaustului şi suferinţele îndurate de alţii, după Wiesel, este „o trădare cumplită a istoriei evreilor“ (p. 45). Când îl admonestează pe ministrul israelian Simon Perez pentru că pomeneşte de „cele două holocausturi ale secolului 20: Auschwitz şi Hiroşima“, când doar ar trebui să ştie că Holocaustul e unic, e numai unul, Wiesel ne arată că „în viaţă de multe ori farsa se transformă în realitate“, scrie Finkelstein (p. 46). Acest mister sacru în care trebuie învăluită istoria celui de-al doilea război mondial îi este foarte util d-lui Wiesel: celor care remarcă discrepanţa dintre versiunea lui cu arderea evreilor de vii în gropi gigantice la Auschwitz din autobiografia sa (Noaptea, Night, New York, 1960), cu versiunea oficială a camerelor de gazare, Elie Wiesel le răspunde: „Camerele de gazare să rămână interzise ochilor iscoditori şi imaginaţiei“ (All Rivers Run to the Sea, New York, 1995, p. 74, apud Robert Faurisson, Journal of Historical Review, vol. 17, no. 2, p. 19).
  8. După Wiesel, scrie Finkelstein, „lumea liberă şi civilizată i-a predat pe evrei călăilor lor. Erau acolo ucigaşii, călăii, şi erau apoi cei care au privit în tăcere“: evreii au pierit pentru că toţi neevreii, indiferent dacă au fost făptaşi sau doar spectatori, vroiau să-i omoare (p. 49). Wiesel scrie: „Timp de două mii de ani am fost mereu ameninţaţi… pentru ce motive? Fără nici un motiv“… Arabii urăsc Israelul „pentru că suntem noi şi pentru ceea ce reprezintă patria noastră Israelul – inima vieţii noastre, visul visurilor noastre“, şi nu pentru că Israelul le-a confiscat patria, le-a asasinat familiile şi i-a izgonit în lagăre de refugiaţi în Liban şi Iordania, unde îi masacrează periodic. „Nimeni pe lume nu ştie să fie mai recunoscător decât noi; noi suntem veşnic recunoscători“, scrie Wiesel (Against Silence, v, i, pp. 255, 384, apud Finkelstein, Industria holocaustului, p. 53) „Veşnic persecutaţi şi veşnic nevinovaţi, aceasta este soarta evreilor“, comentează ironic Finkelstein (p. 53).
  9. Scriitorul Peter Novick se întreabă oare ce-ar fi holocaustul în America fără Wiesel. Finkelstein îi dă răspunsul: „Wiesel a fost promovat şi propulsat ca marele preot al Holocaustului după 1967 din cauză că este util din punct de vedere ideologic. El propovăduieşte că suferinţele evreilor sunt unice/evreii sunt unici, aparte/neevreii sunt veşnic vinovaţi/evreii sunt veşnic nevinovaţi/orice face statul Israel este bine făcut/interesele evreieşti trebuie apărate în orice condiţii şi cu orice preţ. Astfel întruchipează Elie Wiesel Holocaustul” (Finkelstein, op. cit., p. 55). Un exemplu este cazul polonezului Jerzy Kosinski, autorul cărţii The Painted Bird, scrisă în englezeşte în Statele Unite, unde Kosinski imigrase după 1945. Cartea este o descriere pornografică a unor torturi sexuale sadice pe care, susţine Kosinski, le-a suferit el, orfan evreu fiind, din partea ţăranilor polonezi pe când rătăcea singur prin Polonia în timpul celui de-al doilea război mondial. În realitate s-a dovedit că Jerzy Kosinski n-a fost niciodată orfan, n-a rătăcit niciodată singur pe nicăieri, iar ţăranii polonezi pe care-i acuză de torturi sexuale sadice au riscat mult ca să-l protejeze şi să-l adăpostească pe el şi pe familia lui, care au trăit bine mersi tot timpul războiului; poveştile din cartea lui Kosinski sunt minciuni pure inventate de o imaginaţie bolnavă de la un capăt la altul. La apariţia cărţii lui Kosinski, Elie Wiesel a salutat-o ca pe „unul dintre cele mai bune“ acte de acuzare a epocii naziste, „scris cu adâncă sinceritate şi sensibilitate“. „Nici măcar după ce s-a dovedit că nu era decât o colecţie de minciuni patologice, Elie Wiesel n-a încetat să laude din răsputeri „această operă remarcabilă“ (Finkelstein, op. cit., p. 56). Nu există minciună destul de sfruntată ca să se dezică Elie Wiesel de ea.
  10. Elie Wiesel este nu numai un mare moralist, este şi un mare intelectual. El ne povesteşte cum, eliberat de la Buchenwald, la 18 ani, a citit Critica Raţiunii Pure de Kant – în idiş. Dar Critica Raţiunii Pure a lui Kant n-a fost niciodată tradusă în idiş. Wiesel este capabil, ca şi cadavrele de la Babi Iar despre care ne povesteşte cum produceau cutremure locale şi aruncau jeturi de sânge luni de zile după moartea lor, de tot felul de miracole. Astfel îi povesteşte unui reporter de la un ziar evreiesc că de multe ori răguşea şi-şi pierdea vocea pentru că citea aşa de multe cărţi în gând, fără să-l audă nimeni, pronunţând în gând doar cuvintele. Unui redactor de la New York Times i-a povestit cum l-a lovit o maşină de-a zburat sus prin aer mai multe sute de metri, până pe strada cealaltă, de unde l-a ridicat ambulanţa, rănit, dar nu prea grav. „Eu spun adevărul gol-goluţ“, suspină Wiesel. „Nu pot face altfel“ (Finkelstein, op. cit., p. 82).
  11. E normal ca un om dotat cu o astfel de sensibilitate morală să fie şocat când, cu ocazia stoarcerii de bani de la elveţieni din 1995, a fost convocat de către senatorul D’Amato împreună cu câteva evreice bătrâne şi un evreu bătrân (dintre care nici unul n-a putut arăta că ar fi avut vreodată vreun bănuţ depus în Elveţia) ca să depună mărturie împotriva elveţienilor, care chipurile îi jefuiseră pe evrei de banii depuşi în bănci elveţiene. Cu această ocazie, Elie Wiesel a avut revelaţia uluitoare că cei care de mii de ani îi urăsc pe evrei fără nici un motiv şi îi omoară cum pot şi când pot, îi şi jefuiesc! „La început am crezut că soluţia finală a fost motivată doar de o ideologie înveninată. Acum ştim că n-au vrut doar să-i ucidă pe evrei, oricât de oribil sună acest lucru, ci au poftit şi la banii evreilor. Aflăm în fiecare zi ceva în plus despre tragedia asta. Nu are durerea oare sfârşit? Nu are ultragiul oare limite?“ exclamă Wiesel cu indignare poetică (apud Finkelstein, p. 96). Un om de o astfel de puritate sufletească, care nu şi-ar fi putut închipui astfel de depravare morală, era desigur cel mai indicat să se declare public de partea unui alt om de aceeaşi mare puritate morală, pe când acesta era acuzat (şi dovedit) de acte dezgustătoare de adulter şi perversiune sexuală comise în biroul oficial al preşedintelui Statelor Unite, de vânzarea puterii militare a ţării sale Chinei comuniste şi de matrapazlâcuri financiare care l-au îmbogăţit: preşedintele Bill Clinton. Elie Wiesel s-a afişat alături de Hillary Clinton în Congres unde-şi ţinea Clinton discursul anual, garantând cu prezenţa lui morală probitatea acestei doamne, împotriva căreia se îndreptau acuze de ilegalităţi şi matrapazlâcuri despre care lumea începuse să afle… (p. 144).
  12. Norman Finkelstein nu este singurul evreu dezgustat de mascaradele lui Elie Wiesel. Distinsul om de ştiinţă Noam Chomsky şi alţii ca el îl descriu pe Elie Wiesel, laureat a sute de premii şi onoruri, prin cuvintele „un impostor îngrozitor“ („a terrible fraud“). Ei îi reproşează acestui campion al victimelor nevinovate, care a scris că „opusul iubirii nu este ura, ci indiferenţa“, şi care le reproşează locuitorilor Sighetului indiferenţa criminală faţă de suferinţele evreilor, că el însuşi este total indiferent la suferinţele palestinienilor nevinovaţi, torturaţi şi masacraţi în zilele noastre sub ochii lui şi ai noştri. La care adăugăm că aceeaşi indiferenţă o arată şi a arătat-o tot timpul dl Wiesel pentru cele peste o sută de milioane de victime ale comunismului, ale căror suferinţe şi torturi îndurate sunt documentate şi dovedite, spre deosebire de şanţurile arzânde sub cerul liber în care zice el că a văzut cu ochii lui cum aruncau naziştii copii mici să ardă de vii. Profesorul Daniel McGowan, de la Colegiul „Hobart and William Smith“ din Geneva, statul New York, opinează că dl Elie Wiesel urăşte nedreptatea şi terorismul, poate de aceea nu-i este milă de palestinieni, căci printre ei sunt unii care nu se dau înapoi de la acte disperate de teroare, sinucigându-se cu bombe în locuri în care speră că pot dăuna Israelului. Dar atunci când lucra pentru banda teroristă Irgun (între noiembrie 1947 şi ianuarie 1949), bandă de asasini vinovată pentru bombardarea hotelului „King David“, unde au murit atâtea victime nevinovate, şi pentru masacrul de la Deir Yassin, unul dintre cele mai crude, sângeroase şi barbare acte de terorism, din 9 aprilie 1949, lui Elie Wiesel nu-i displăcea terorismul. La acea dată Elie Wiesel era jurnalist la ziarul bandei teroriste Irgun, şi dl Wiesel n-a ignorat oribilul masacru comis de patronul său la Deir Yassin, căruia îi dedică în total opt cuvinte indiferente în All Rivers Run to the Sea. Elie Wiesel protestează vehement când sunt dărâmate pietre funerare în cimitire evreieşti, dar n-a avut nici un cuvânt de spus când s-a distrus cu buldozerul cimitirul în care zăceau femeile şi copiii masacraţi de către banda Irgun la Deir Yassin. Când un grup de evrei şi de alţi umanitarişti îl solicită să se pronunţe cu privire la ridicarea unui monument pentru victimele nevinovate de la Deir Yassin, Elie Wiesel refuză să răspundă. Profesorul McGowan remarcă modestia lui Elie Wiesel, care declară că el „nu este nici un fel de simbol“, dar ţine s-o contrazică: Elie Wiesel, zice McGowan, devenit simbolul ipocriziei (scrisoare trimisă ziarului Jerusalem Post la 6 iulie 1997, publicată în Washington Report on Middle East Affairs, octombrie-noiembrie 1999, p. 49). (va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*