Faraonii din noi…

Cine citește a doua carte a Sfintei Scripturi, Ieșirea, se înspăimântă văzând grozăvia plăgilor aduse de Dumnezeu asupra Egiptului. Patru capitole (VII-XI) descriu cu lux de amănunte cele zece catastrofe naturale, prin care Dumnezeu încerca să-l convingă pe Faraon ca să permită poporului evreu să meargă în pustie și acolo, în deplină libertate, să-I aducă jertfă și  rugăciune. Conducătorul Egiptului se dovedește a fi un om foarte încăpățânat, care nu-și abandonează convingerile și hotărârile proprii. El crede cu tărie că știe ce vrea, că e foarte corect și drept față de zeii lui și față de poporul pe care-l stăpânește. Nimic nu-l poate influența, nimic nu-l poate face să-și schimbe ideile. Vin nenorocirile asupra lui una după alta, poporul suferă cumplit de pe urma fiecăreia, dar faraonul  rămâne de neînduplecat. Convingerile lui, ideile lui trebuie să triumfe, trebuie să se dovedească a fi mai puternice decât toate piedicile, chiar dacă ar fi să moară oameni și animale, să fie distruse recolte, să fie infestat pământul și apele. Nici Dumnezeu nu poate să aibă mai multă dreptate decât el. Abia a zecea plagă, moartea propriului fiu și a tuturor întâilor născuți (Ieș., XI) îl dau gata. Abia acum înțelege că Dumnezeu e mai puternic decât el, că lui Dumnezeu nu-i poate sta în cale, iar cel ce face aceasta este spulberat ca pleava de vânt.

Pasajul acesta din Sfânta Scriptură a fost comentat și explicat de-a lungul veacurilor în fel și chip. Unii au susținut că  cele relatate acolo au fost realități istorice, că faptele respective s-au petrecut întocmai, iar autorul cărții Ieșirea nu a făcut decât să le consemneze, așa cum s-au întâmplat ele. Alții au susținut că personajele și evenimentele  sunt simbolice și ele privesc anumite stări sufletești, morale și religioase ale individului în special și ale societății în general. E treaba interpreților Vechiului Testament ce spun!

Sunt destule argumente, care mă fac să cred că evenimentele descrise în cele patru capitole menționate mai sus se repetă, în mod simbolic, în vremea noastră. Fiecare dintre noi cei de azi putem fi asemenea lui faraon, când este vorba de relația noastră cu Dumnezeu. Câți dintre noi ascultăm  poruncile lui Dumnezeu? Câți Îi mai facem voia? Câți mai credem cu adevărat în Dumnezeu? Câți dintre noi nu socotim că mintea noastră știe totul și străbate totul, că puterea noastră e imbatabilă, că civilizația veacului nostru este asemenea „Titanicului” de la începutul veacului trecut și ,,nici Dumnezeu n-o poate distruge!”

Aruncați o privire asupra societății în general, indiferent de granițe, de limbi, de religii, de convingeri și mentalități. Încercați să vă imaginați relația acestei lumi cu Dumnezeu. Nu vă trebuie mult să constatați că lumea veacului nostru e bolnavă de nedumnezeire.  Peste 2.500 de biserici și catedrale din țările europene s-au dărâmat anul trecut; sute de alte biserici și catedrale sunt goale, fiindcă enoriașii lor și-au pierdut credința, ori au devenit indiferenți față de Dumnezeu. Gânditori ai veacului acestuia susțin că „Dumnezeu a murit”, s-a „pensionat” sau a plecat în… „concediu”. În locul Lui, la cârma lumii, socotesc că a venit satan sau alt fârtat de aceeași  teapă.  În numele unor dumnezei străini, inventați, sunt uciși oameni, sunt distruse valori materiale și spirituale. Decăderea morală a atins cote nemaiîntâlnite vreodată. Destrăbălarea e la ea acasă pe planeta noastră. Averea, puterea și plăcerea sunt dumnezeii veacului și lumii acesteia. Incultura, lipsa unor idealuri superioare,  alergătura după câștiguri ușoare,  indiferent de mijloace, hoția, corupția, traficul de carne vie, de organe umane, de droguri și de arme, banditismul, războaiele, atentatele, crimele și uciderile, multe altele asemenea, sunt doar câteva pete de întuneric de pe tabloul lumii de azi.

Dumnezeu există, n-a murit și n-a plecat la pensie ori în concediu. Că nu-i place tabloul descris mai sus,  e de la sine înțeles. Este vorba de creația Lui, pentru care Și-a jertfit pe cruce pe Unicul Său Fiu! Nu-i este indiferentă starea morală a lumii în general și a fiecăruia în special. Ne respectă voia liberă, dar când aceasta întrece orice măsură, intervine ca-n vremea lui faraon. Iar intervenția Lui e cumplită, mânia Lui îngrozește și munții. Auzim de boli necruțătoare, în urma cărora rămân munți de cadavre, auzim de cutremure, de inundații, de alunecări de teren, de erupții vulcanice, de secete cumplite, de forțe ale Răului, care ucid tot într-o veselie mii și mii de oameni nevinovați.

Acestea toate și altele asemenea, nu vi se par ca o reeditare a vremurilor și plăgilor aduse asupra Egiptului din vremea lui Faraon și a lui Moise? Eu cred că da. Nu vi se pare că Faraon de atunci și încăpățânarea lui  sunt, mai mult sau mai puțin, în fiecare dintre noi și în toți laolaltă? Mai știu însă un lucru, pe care l-a spus părintele Istoriei: ,,Istoria este învățătoarea vieții!” Românii au tradus-o pre limba lor, fără să-și piardă umorul: „Înțeleptul învață din pățania altuia, prostul nici dintr-a lui!”

Oricum, cine îndrăznește să se ia la trântă cu Dumnezeu, nu are șanse de izbândă, de-ar fi și faraon!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*