Cahla cu imagine „Cavaler occidental” (sec. XIV) descoperită la Curtea Domnească din Târgoviște

Vorbil despre o cahlă-borcan cu profil în forma literei „S” prelung, cu partea inferioară dreaptă, nesmălțuită. Piesa este prevăzută cu disc ornamental, traforat și smălțuit cu maron-verzui. Traforul reprezintă un călăreț în costum occidental, orientat spre stânga, ce ține în mâna dreaptă o sabie ridicată deasupra capului. După descoperire, piesa a fost restaurată, ocazie cu care a fost întregită. Piesa a fost descoperită în anul 1976, în timpul campaniei de cercetări arheologice efectuate la Curtea Domnească din Târgoviște (jud. Dâmbovița) și provine dintr-o locuință din orașul medieval, fiind datată înaintea instalării Curții domnești la Târgoviște. Reședința domnească și capitala Țării Românești a fost declarată a fi Târgoviște în anul 1368 (jumătatea secolului al XIV-lea), deci cahla ar fi dinainte de acest an, undeva în secolul XIV, sau chiar mai devreme. Orașul a deținut vreme de circa trei secole statutul de cel mai important centru economic, politico-militar și cultural-artistic al regiunii, Târgoviște fiind cetatea de scaun a Țării Românești. Până în prezent, se credea că Biserica Domnească peste care a fost construit Turnul Chindiei reprezenta cea mai veche aşezare, aceasta fiind ridicată de Mircea cel Bătrân. Totuşi, noile descoperiri schimbă complet teoriile, specialiştii spunând că, aproape sigur, în zonă a existat o altă biserică, ridicată în jurul anului 1300 sau chiar mai demult. Astfel, se confirmă bănuielile specialiştilor Muzeului de istorie din Târgovişte, conform cărora Cetatea este mult mai veche decât se credea.

Cahla este unul din elementele decorative ale sobei (placată cu cahle-borcan nesmălțuite, cahle-borcan obturate cu plăci circulare, smălțuite, de tipul acesteia, sau ce redau două personaje masculine surprinse în joc popular, dar și cahle-disc), ce asigura circulația aerului cald, spre creșterea randamentului sobei respective. Cahle-borcan de acest tip nu sunt cunoscute, până în prezent, nici pentru Țara Românească, nici în Moldova, fiind unicat în repertoriul iconografic al cahlelor medievale românești.

Sobele de cahle, în forma familiară nouă astăzi, au apărut în spaţiul german în jurul anului 1300. Având o structură de cărămidă, cu ducturi interne de fum, şi un „înveliş” de cahle, noul sistem de încălzire prezenta o serie de avantaje faţă de vatra de foc şi faţă de şeminee: funcţiona fără emisie de fum în spaţiul interior şi era mult mai eficient, tocmai datorită cahlelor ceramice care înmagazinau şi radiau mai multă vreme căldura. Datorită acestor factori, sobele de cahle s-au răspândit cu repeziciune în Europa Centrală şi de Est, fiind caracteristice pentru aceste zone, din Germania şi Elveţia de astăzi până în Moldova, din Croaţia până în Belarus. Răspândirea s-a datorat coloniştilor germani, dar şi imitării la scară largă a unor modele regale şi aristocratice. În secolul al XVI-lea, sobe de cahle simple erau frecvent întâlnite şi în locuinţe rurale. Este interesant însă că Europa a rămas divizată în funcţie de sistemul de încălzire utilizat, şemineul fiind preferat în mod absolut în Spania, Franţa, Anglia, Peninsula Scandinavă şi zona Mediteranei. La început, cahlele erau create la roata olarului, având forma unor borcane introduse în masa de lut care învelea structura de cărămidă. Treptat, ele au ajuns la forma plată cunoscută astăzi, formate dintr-o placă imprimată într-un tipar şi o ramă pe spate, care foloseşte la fixarea lor, unele de altele. În Evul Mediu, între secolele XIV şi XVI, se foloseau cahle de diferite tipuri şi forme, de la tipul concav apropiat ceramicii comune, cu deschidere rotundă, pătrată sau lobată, la cel semicilindric decorat cu traforuri şi la cel plat, simplu. Unele erau formate din mai multe părţi, realizate la roată, prin presare în model, prin decupare şi incizare. Forma depindea şi de locul cahlelor în ansamblul sobei: la bază, în soclu, în compunerea camerelor de ardere şi de încălzire, la colţuri sau pe coronament. Cele mai multe cahle erau glazurate, pentru a li se spori rezistenţa şi calităţile decorative. Glazura, compusă din nisip şi oxizi minerali, adera prin ardere la suprafaţa de lut, conferindu-i un aspect lucios. Cea mai accesibilă glazură medievală era cea verde, pe bază de plumb sau cupru. De la început, cahlele au fost decorate, deoarece pe lângă funcţia lor practică, constituiau şi un element important de decor interior. Decorul se obţine în principal prin imprimarea într-un tipar de lemn sau lut săpat în negativ. Cahla va fi astfel decorată în relief. Glazura, uneori policromă, contribuie şi ea la efectul decorativ. Alte tehnici sunt traforarea unui motiv în lut şi acoperirea astfel parţială a deschiderii unei cahle concave, incizarea, aplicarea unor fragmente de mică pe suprafaţa cahlei, uneori chiar pictarea acesteia. În Evul Mediu, imaginile de pe cahle erau foarte variate, înscriindu-se în mai multe categorii: imagini religioase (sfinţi, semne şi simboluri religioase, inscripţii), imagini cavalereşti (foarte populară fiind imaginea cavalerului în turnir, (G.V.G.)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*