Arhiva zilnică: 13 septembrie 2021

Primi ziariști profesioniști din Moldova, Transilvania, Muntenia și Dobrogea, începutul jurnalismului românesc

Data: 11 august 2026 by Alexandru Florin Țene

Istoria jurnalismului românesc este strâns legată de procesul de modernizare politică, culturală și națională a societății românești din secolul al XIX-lea. În spațiile istorice românești – Moldova, Muntenia, Transilvania și Dobrogea – presa a apărut în contexte politice diferite, fapt care a influențat profilul primilor gazetari și rolul lor în societate. Înainte de profesionalizarea propriu-zisă a meseriei de jurnalist, activitatea publicistică era desfășurată de cărturari, profesori, oameni politici, clerici sau scriitori, care vedeau în gazetă un instrument de educație națională și de formare a opiniei publice. Primele generații de ziariști români au avut o misiune dublă: informarea publicului și afirmarea identității culturale românești. În acest sens, Gheorghe Asachi în Moldova, Ion Heliade Rădulescu în Muntenia, George Barițiu în Transilvania și Ioan N. Roman în Dobrogea sunt considerați personalități fondatoare ale jurnalismului regional românesc. În Moldova, începuturile presei moderne sunt legate de personalitatea enciclopedică a lui Gheorghe Asachi (1788–1869), considerat întemeietorul jurnalismului moldovenesc. La 1 iunie 1829, el a fondat la Iași ziarul Albina Românească, prima publicație periodică în limba română din Moldova. Ziarul avea un caracter politico-literar și urmărea să informeze publicul asupra evenimentelor interne și externe, să popularizeze cultura românească și să contribuie la dezvoltarea limbii literare. Activitatea lui Asachi depășea însă simpla redactare a unui ziar. El a organizat tipografii, a încurajat traducerile din presa europeană și a contribuit la formarea unei adevărate culturi a lecturii periodice. Prin Albina Românească, Moldova intra în circuitul european al informației și al dezbaterii publice. Asachi poate fi considerat primul ziarist profesionist al Moldovei deoarece și-a consacrat o parte semnificativă a activității organizării, redactării și conducerii unei publicații periodice pe termen lung, transformând gazetăria într-o activitate constantă și instituționalizată.

În Muntenia, figura centrală a începuturilor presei este Ion Heliade Rădulescu (1802–1872). La București, în anul 1829, el a fondat Curierul Românesc, primul ziar românesc cu apariție regulată din Țara Românească. Apariția publicației coincide cu cea a Albinei Românești, cele două ziare devenind pilonii presei românești moderne. Heliade Rădulescu a înțeles rolul presei ca instrument de educare și modernizare a societății. Celebrul său îndemn „Scrieți, băieți, numai scrieți!” reflectă convingerea că dezvoltarea unei literaturi și a unei prese naționale constituie condiții esențiale ale progresului cultural. Prin articolele sale, Heliade a abordat probleme de limbă, educație, economie și administrație, promovând ideile iluministe și reformatoare. Totodată, el a creat un model de gazetar implicat civic și politic, care avea să influențeze generațiile următoare de publiciști români. În istoria jurnalismului românesc, Ion Heliade Rădulescu este considerat primul mare profesionist al presei muntene și unul dintre fondatorii presei naționale românești.

În Transilvania, dezvoltarea presei românești s-a produs în condițiile dominației habsburgice și ale luptei pentru drepturile politice și culturale ale românilor. Figura centrală a acestei mișcări este George Barițiu (1812–1893). La 12 martie 1838, Barițiu a fondat la Brașov Gazeta de Transilvania, primul ziar politic românesc din Transilvania. Publicația a devenit rapid principalul organ de exprimare al românilor ardeleni și un instrument fundamental în afirmarea conștiinței naționale. Barițiu nu a fost doar redactor și editor, ci și un excelent analist politic. Articolele sale urmăreau evoluțiile din Imperiul Habsburgic și din Principatele Române, pledând pentru emanciparea românilor și pentru unitatea culturală a tuturor provinciilor românești. În timpul Revoluției de la 1848, Gazeta de Transilvania a devenit una dintre cele mai importante tribune politice românești. Activitatea lui Barițiu ilustrează trecerea de la gazetăria culturală la jurnalismul politic modern, motiv pentru care el este considerat întemeietorul presei profesioniste din Transilvania.

Spre deosebire de Moldova, Muntenia și Transilvania, Dobrogea a cunoscut o dezvoltare mai târzie a presei românești, determinată de integrarea provinciei în statul român după 1878. Printre pionierii gazetăriei dobrogene se remarcă Ioan N. Roman (1866–1931), avocat, publicist și om politic. El a fondat și susținut numeroase publicații locale la Constanța și a promovat integrarea Dobrogei în viața culturală și politică a României moderne. Prin activitatea sa publicistică, Ioan N. Roman a contribuit la formarea unei opinii publice regionale și la consolidarea identității românești într-o provincie caracterizată prin diversitate etnică și culturală. El este considerat unul dintre primii ziariști profesioniști ai Dobrogei și întemeietor al publicisticii moderne dobrogene. Alături de acesta trebuie menționați Grigore Dănescu și alți colaboratori ai presei constănțene de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care au contribuit la dezvoltarea instituțiilor jurnalistice regionale.

Analiza activității lui Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu, George Barițiu și Ioan N. Roman permite identificarea unor trăsături comune: Formație enciclopedică – toți proveneau din elita intelectuală a vremii. Misiune educativă – presa era percepută ca instrument de iluminare a publicului. Angajament național – ziarele promovau limba și cultura română. Spirit civic – gazetarii participau activ la viața politică și socială. Activitate instituțională – au fondat redacții, tipografii și rețele de colaboratori. Acești pionieri au creat bazele profesiei de jurnalist într-o epocă în care presa era încă la începuturile sale și au impus modele de conduită profesională care au influențat evoluția jurnalismului românesc până în secolul XX. Primii ziariști profesioniști din provinciile istorice românești au fost mai mult decât simpli redactori de ziare. Ei au fost constructori de instituții, promotori ai culturii și agenți ai modernizării sociale. Gheorghe Asachi în Moldova, Ion Heliade Rădulescu în Muntenia, George Barițiu în Transilvania și Ioan N. Roman în Dobrogea au pus bazele jurnalismului românesc modern și au transformat presa într-un factor esențial al afirmării identității naționale. Opera lor demonstrează că presa românească s-a născut în strânsă legătură cu idealurile culturale și politice ale epocii moderne, devenind unul dintre principalele instrumente de formare a conștiinței publice românești.

Castelul din Micloșoara (jud. Covasna)

Data: 11 august 2026 by George V. Grigore

O vizită la Castelul familiei Kálnoky, din Micloșoara (Covasna), restaurat și deschis publicului în toamna lui 2016, poate însemna și întâlnirea cu omul și proiectul care au schimbat multe pentru comunitatea de aici. Casele de oaspeți din Micloșoara, dar și casa de vacanță a Prințului Charles, din Valea Zălanului, sunt toate proiecte de restaurare de care a avut grijă contele Tibor Kálnoky, moștenitorul familiei care, acum aproape 400 de ani, construia la Micloșoara un conac de vânătoare, ce, după alte adăugiri arhitecturale, devenea în secolul XIX un mic castel dichisit, cu parc englezesc. Erau vremurile în care Kálnoky István scria pe frontonul casei de piatră: Non est mortale quod opto – „Ceea ce doresc este nemuritor”. Atunci lucrurile erau făcute să dăinuie, dar a construi responsabil era sinonim cu proiectarea unui viitor sigur, stabil, bun. Casele de oaspeți din Micloșoara și Valea Zălanului sunt cele mai cunoscute printre turiștii străini, datorită vizitelor constante ale Prințului Charles în zonă, iar câteva zile petrecute în interioarele restaurate impecabil și racordate discret confortului de secol XXI te reconectează la liniștea interioară, la tot ce are mai calm natura și la tot ce are mai cald o comunitate. Oamenii locului desăvârșesc proiectul contelui Kálnoky, cu ei te plimbi pe dealuri, ei îți pregătesc masa, ingredientele incredibil de gustoase de la ei vin, ei dansează duminica seara, așa cum o fac la căminul cultural încă viu din sat. Așa realizezi că noblețea stă în a nu-i umbri pe ceilalți, în a le reda demnitatea și a le da un rol în povestea ta, speranța unei vieți mai bune, un sens.

Castelul Kálnoky este acum, după ani de restaurare, un adevărat muzeu, nu doar al familiei, ci și al vieții nobiliare transilvane. Nu este chiar un castel în adevăratul sens al cuvântului, cu turnuri și contraforți, dar este un conac mai mare și dichisit. Avem aici Salonul de Gală și Camera Doamnei, Camera Stăpânului și Camera Pianului (un Streicher original, același model pe care îl folosea Johannes Brahms). De aceea castelul îți dă senzația unei case de oaspeți, dar cu mult mai mare decât te-ai aștepta. Poți veni în vizită aici și participa la diversele evenimente pe care le găzduiește: evenimente culturale, concerte, lansări de carte, un ospăț renascentist în cramă (pivnița castelului), etc. Castelul este în sine o descoperire arhitecturală, pe lângă familiarizarea cu ritualurile și obiectele ce compuneau viața nobililor din Transilvania, între secolele XVII – XIX. Sobele restaurate și pe alocuri reconstruite sunt un spectacol în sine. Toate piesele au fost recondiționate manual de meșteșugari locali, iar cahlele și sobele sunt opera domnului Peter Alpar, restaurator din Bicfalău. Să nu crezi că odată cazat în casele de oaspeți și după turul ghidat al castelului, activitățile s-au încheiat. Din contră, abia încep. Pe lângă turele cu bicicleta ce leagă casele de oaspeți, poți merge în vizită la meșteșugarii din zonă. În Vârghiș, la familia Suto, care sculptează în lemn; la Filia vezi cum sunt țesute covoarele; în Micloșoara mergi la fierarul satului, în Bâțanii Mici vezi Moara cu apă; iar în Pădurea din Filia îți dai întâlnire cu urșii, din observator; sau mergi la Peștera Mare de la Merești și pe Cheile Vârghișului. La castel și la casele de oaspeți se organizează mici workshop-uri ținute de „specialiști” ai locului: coacerea colacului secuiesc sau împâslitul lânii și vopsitul pe lemn, cu motive tradiționale folosite în decorarea mobilierului.

Familia Kálnoky este atestată documentar pentru prima dată în anul 1588 ca moșieri de Micloșoara. Săpăturile arheologice au dovedit că înainte de construirea actualului castel, s-a mai aflat în trecut un conac chiar în locul castelului. Lângă castel se afla și un parc englez din secolul al XIX-lea, parc din care azi au mai rămas numai câteva copaci considerate mai rare. Odată cu expansiunea moșiei din Micloșoara era necesară construirea unei locuințe. Este foarte probabil, că cel care a cumpărat moșia, Kálnoky Bálint, a mai construit un conac la sfârșitul secolului al XVI-lea. Primile construcții serioase erau comandate de către Kálnoky István III în secolul al XVII-lea, care în anul 1648 consemna în jurnalul său ridicarea casei de piatră din Micloșoara.  Clădirea avea planul în forma unui dreptunghi alungit, iar pe laturile sale scurte, dezvoltate pe axul longitudinal sud-est și nord-vest, erau adăugate încăperi în forma unor bastioane. Kálnoky Sámuel I, fiul lui István era cel care a efectuat modificări clădirii în secolul al XVII-lea. În sala mare a castelului, respectiv în încăperea numită „palat”, cercetarea de parament a identificat în trei nișe de fereastră resturi de stucătură, spațiile interioare erau ornate cu ancadramente de piatră, precum și cu stucaturi, descoperite recent. Catolicul Kálnoky Sámuel era un susținător al stabilirii iezuiților în Tranisilvania, de aceea, este foarte probabil, că și meșterul care a lucrat la castel era originar din partea vestică a Ungariei. Acest meșter a realizat bastionul din stânga, care era alipit ulterior nucleului inițial al castelului, prin el urmărindu-se realizarea simetriei volumetrice.

Pe sprânceana unui ancadrament din două părți se observă, într-o coroniță „italiană”, inițialele SK, care trimit la Kálnoky Sámuel, cel mai celebru membru al familiei. În perioada ultimului proprietar din familie, contele Kálnoky Dénes (1814-1888), care în ultima perioadă a vieții a fost jude regesc, în vâltoarea anilor tulburi 1848-49, castelul a fost jefuit de românii din Augustin. Kálnoky Dénes nu a avut urmași, după decesul lui castelul a ajuns la Seethal Ferenc, fiul surorii sale, Kálnoky Franciska. Forma de azi a castelului, mai ales imaginea fațadei principale, se leagă de activitatea lui. Porticul cu coloane de pe fațada principală, precum și cele două scări de la capetele clădirii, împreună cu alte reparații și modificări mărunte au fost realizate în 1902-1905, în baza proiectului inginerului Gyárfás Győző, de către meșterul zidar Kreigher Péter din Sfântu Gheorghe. Lângă castel se afla și un parc englez din secolul al XIX-lea, parc din care azi au mai rămas numai câteva copaci considerate mai rare. După moartea lui Seethal Ferenc, în 1939, castelul a fost cumpărat de Eugen Savu, ministerul de finanțe al guvernului Goga (1937-1938), dar a fost naționalizat.

În deceniile secolului XX, clădirea suferă alte modificări mai mici sau mai mari. După naționalizare, printre altele, i s-a prevăzut destinația de cămin cultural, astfel una din încăperi a fost transformată în scenă, apoi starea clădirii s-a deteriorat continuu. La sfârșitul anilor 1990, proprietarii originari au din nou oportunitatea de a se îngriji de clădire, astfel, grație familiei Kálnoky au început lucrările de reabilitare. În pofida transformărilor în stil neoclasic de la începutul secolului XX, clădirea nu și-a pierdut caracterul de Renaștere târzie. Prin structură și decorație, castelul Kálnoky de la Micloșoara e un monument interesant al ținutului Trei Scaune, oglindind fidel exigențele și ambițiile de reprezentare ale proprietarilor din secolele XVII-XVIII. Clădirea avea planul în forma unui dreptunghi alungit, iar pe laturile sale scurte, dezvoltate pe axul longitudinal sud-est și nord-vest, erau adăugate încăperi în forma unor bastioane. Bastioanele pentagonale, erau la origine logii deschise, cu arcade. Realizarea nivelului de sub logia înzidită a fost justificată și din motive de apărare. La nivelul pivniței, întărit și cu contraforți, se găsesc guri de tragere, cu elemente de închidere în balans, căptușite cu lemn, prezente și la alte reședințe ardelenești din secolul al XVII-lea. Urmele modificării castelului în stilul renascentist târzii sunt vizibile mai ales pe fațada de sud-vest. Fațada principală, străpunsă de ferestre dreptunghiulare cu ancadramente simple în forma unei benzi plate, este orientată spre sud-est și are în axul principal un portic în stil neoclasic flancat de două rampe de scară cu trepte și balustradă din piatră.

În frontonul triunghiular, susținut de coloane și stâlpi de colț, s-a aflat odinioară blazonul familiei Kálnoky, îndepărtat în perioada comunistă, dar restaurat în vremurile noastre. Configurarea spațiilor interioare și decorația lor au trecut prin numeroase schimbări de-a lungul veacurilor. Cu ajutorul inventarelor păstrate până azi, decorațiile și funcțiunile acestora pot fi reconstituite. Există în clădire spații mai mari, legate prin uși, ori încăperi mai intime, apărute prin adăugarea bastioanelor. Încăperile au fost acoperite cu tavane plate ori bolți cilindrice cu penetrații. Spațiile interioare erau ornate cu ancadramente de piatră, precum și cu stucaturi, descoperite recent. După ce a admirat arcada și contraforții foișorului de nord-vest, odinioară deschis, atenția vizitatorului este atrasă de un ancadrament de ușă, cioplit cu artă, și restaurat recent, care duce din foișor în clădire. Soclul coloanelor este decorat cu capete de leu cioplite naiv, cu un belciug în gură, deasupra lor se ridică semicoloanele care se termină în capitel cu frunze de acant. Pe montanți se sprijină un lintou decorat la două capete cu volute, între volute se observă ornamente de forma unor frunze, iar acestea cuprind cartușul ce conține deviza familiei Kálnoky. Mai multe dintre ușile castelului au și azi ancadramente din andezit roșu, cu profilatură întoarsă pe soclu spre interior, în stil renascentist târzii. În sala mare a castelului, respectiv în încăperea numită în inventare „palatul”, cercetarea de paramenta identificat în trei nișe de fereastră resturi de stucatură. Formă de proprietate: la sfârșitul anilor ‘90, clădirea a ajuns în proprietatea moștenitorilor, iar datorită familiei Kálnoky, au început lucrările de reabilitare. Consiliul Local din Baraolt a încheiat un contract pentru 49 de ani, Kálnoky Tibor valorificând castelul în circuitul turistic. Dacă doriți să îi treceți pragul veți avea ce povesti prietenilor și iubitorilor de drumeții și frumuseți.

Și totuși, așa nu: prea multă geopolitică… actuală!…

Data: 11 august 2026 by Ionuț Țene

Istoriografia de azi, de fapt din ultimii ani, suferă de o recrudescență a tezismului istoriografic de tip propagandistic, ca în perioada comunistă. Noul val de istorici confundă metodologia istorică cu morala curentă. Tot mai mulți istorici, antrenați de granturi și proiecte finanțate, țin cu tot dinadinsul să facă exces de zel în a critica subiectul cercetat din perspectiva istoriei contrafactuale. A devenit o modă a anistorismului cercetarea unui subiect sau a unui eveniment istoric din perspectiva prezentului, fapt ce încalcă normele metodologice clasice ale istoriografiei, însumate în celebra lucrare a lui Jerzy Topolski. Tot mai mulți tineri istorici, ca să-și justifice granturile sau pentru a avea succes în cariera universitară, fac compromisuri metodologice, scriind în maniera istoricilor comuniști din anii ’80, după modelul lui Fătu, Spălățelu, Mușat sau Ardelean. Limbajul critic se aseamănă, ca și abordarea cu „mânie proletară” a subiectului supus demitizării. Georgiana Țăranu readuce în atenție una dintre ”rămășițele” cele mai incomode ale biografiei intelectuale românești, adică admirația manifestă a lui Nicolae Iorga pentru Mussolini și pentru regimul fascist italian. Autoarea face aceeași greșeală a istoricilor stipendiați de anumite institute care au titlu „de istorie”, dar, de fapt, fac propagandă și ideologie, promovând o istoriografie incorectă și în manieră contrafactuală, încălcând grav metodologia, făcând confuzia între „durata scurtă” și „durata lungă” bine creionate de Școala Annalelor. Georgiana Țăranu practică un „limbaj de lemn istoriografic” în subsidiar, amintind la a treia propoziție cuvântul „fascist” și încercând să-l reducă pe marea personalitate istorico-culturală și politică Nicolae Iorga la un „bătrânel senil”, sedus de fascismul italian. De fapt, autoarea pune marele istoric într-un „pat al lui Procrust” și îl limitează la perspectiva de a fi empatic cu un Mussolini care, în anii ’20 sau ’30, nu era același cu cel din 1938–1945. În viziunea „certăreață” a autoarei, Iorga ar fi trebuit să știe, înainte de a fi asasinat în noiembrie 1940 de o brigadă teroristă emanată din Pactul germano-sovietic Ribbentrop-Molotov, că Mussolini va deveni aliatul lui Hitler în război și va participa la Holocaust. Să-l descrii pe Iorga prin prisma contrafactuală a prezentului ai știrbit economia cărții și a încălcat regulile unei istoriografii obiective, sine ira et studio. Influența curentului „woke” destructurează azi istoriografia serioasă, devenind prea subiectivă și prea ancorată în tezele prezentului.

În volumul „Nicolae Iorga și seducția fascismului italian” (Ed. Humanitas, 2025, din păcate cartea este prost legată și filele se dezlipesc din carte ceea ce încurcă lectura), autoarea construiește o teză concisă și documentată doar pe o trăsătură de caracter a marelui istoric român, care a fost mult mai complex prin scrierile și activitatea sa decât îl vede autoarea. A reduce pe Iorga la o cutumă a seducției legate de Italia lui Mussolini înseamnă, de fapt, a nu fi înțeles marea personalitate cu multiplele sale valențe care a fost Iorga, întemeiatorul naționalismului cultural și diplomatic românesc. E clar că la Georgiana Țăranu nu avem de-a-face cu o simpatie anecdotică, ci cu o atitudine complexă, modelată atât de convingeri personale, cât și de calcule geopolitice prezente, fără să țină cont de rolul public pe care Iorga l-a jucat până la sfârșitul vieții. În viziunea autoarei, Iorga trebuia să fie „profet” ca să înțeleagă ce dorea Mussolini în 1928 pentru 1940 sau 1944, tocmai în plină epocă de ascensiune și elogiu adus chiar de mari jurnaliști ai vremii și de oameni politici occidentali, în frunte cu Churchill.

Prin muncă arhivistică și o utilizare judicioasă a presei contemporane și a literaturii de specialitate, Țăranu demontează cu entuziasm „muncitoresc” portretul hagiografic al lui Iorga — statuia intelectuală suficient de comodă pentru a omite ambiguitățile morale ale epocii. Cartea reintroduce „dimensiunea umană” a istoricului, totuși nu pentru a-l demoniza, ci pentru a explica cum autoritatea sa academică și publică a făcut posibile sau cel puțin respectabile anumite simpatii politice care astăzi par inacceptabile. Țăranu nu înțelege că o personalitate ca Iorga, cu multiple fațete de acțiune, putea, prin apropierea de Italia lui Mussolini și prin înțelegere cu Casa Regală de la București și cu ministerul de război român, să contracareze apropierea dictatorială italiană față de revizionismul german și maghiar. Iorga a înțeles perfect logica geopolitică a timpului său și, după instaurarea dictaturii regale în 1938, când Mussolini evident a pactizat cu Hitler și revizionismul german/maghiar, a devenit un critic al Italiei fasciste, dar fără să închidă toate porțile de legătură tocmai din interes patriotic, pentru a bloca revanșismul maghiar privind Ungaria. Însă autoarea, în entuziasmul său cotidian, îl abordează pe Mussolini ca o activistă civică de la un ONG din 2025, total incorect din punct de vedere al metodologiei istorice.

Analiza Georgianei Țăranu este totuși pertinentă în două direcții principale. Prima: documentarea. Fragmentarea și selectarea atentă a surselor primare relevă nu doar declarații elogioase la adresa lui Mussolini, ci și gesturi și poziții care, puse în context, arată o consonanță între admirația personală și interesele strategice pe care le promova Iorga. A doua: contextualizarea politică. Autoarea argumentează convingător că pragmatismul geopolitic — dorința de a asigura României un loc stabil într-un tablou european tot mai instabil — a prevalat adesea asupra unei aderențe doctrinare ferme. Pentru Iorga, Mussolini a reprezentat nu numai un model autoritar, ci și un actor care părea capabil să restabilească ordine și influență într-un moment critic. Totuși, după o înțelegere parțială, dar nu totală a subiectului abordat, Georgiana Țăranu reușește în „concluziile” cărții să-l „certe” pe Iorga, ca o „gospodină în bucătărie”, pentru că nu a fost virulent antifascist și împotriva lui Mussolini. Avant la lettre? Nici măcar profeții nu știau ce avea să urmeze după 1938, dar Iorga ar fi trebuit să știe — e o abordare contrafactuală și neconvingătoare.

Volumul este plin de reproșuri la adresa lui Iorga din partea autoarei, care deranjează cursivitatea cărții. Stilul acesta „certăreț” strică coerența lecturii și analiza subiectului. Păcat. Țăranu tinde uneori către o lectură deterministă – de un structuralism ideologic rămas moștenire după 1989. Anumite afirmații izolate sunt mobilizate pentru a susține o concluzie generală despre „seducția” lui Iorga, în vreme ce nuanțele sau pozițiile critice sporadice primesc uneori o atenție inferioară. Această orientare selectivă a surselor favorizează imaginea unei admirații relativ constante, când, probabil, raportul lui Iorga cu fascismul italian a cunoscut nuanțe, ezitări și adaptări în funcție de conjunctură. Lipsa unei comparații sistematice cu alți intelectuali europeni contemporani limitează, de asemenea, capacitatea lucrării de a încadra fenomenul într-un tipar transnațional al relațiilor dintre elite culturale și regimuri autoritare. Tonul critic al autoarei are, în același timp, virtuți dar mai ales limite. Meritul ei ține de moda demitizării de azi, de a pune sub semnul întrebării tradiția hagiografică, dar, din păcate, trece prea dur în registrul moralizator, ceea ce poate diminua complexitatea analizei istorice pe care o revendică. Importanța lucrării Georgianei Țăranu rămâne, însă, în primul rând documentară și arhivistică. Ea deschide o fereastră necesară către responsabilitatea intelectualilor în spațiul public și afirmă necesitatea reexaminării miturilor naționale, dar nu evită, din păcate asemenea colegilor de generație, anistorismul și istoria contrafactuală. Studiul are valoare parțială pentru istorici și generală pentru publicul larg necultivat istoriografic și interesat de dinamica ideilor politice în România interbelică. Autoarea îl plasează pe Iorga în lumina contradictorie a timpului său, cu o proiecție din actualitatea de azi, fapt ce face lucrarea citibilă, ca o carte de vacanță și ne invită să vedem figura sa nu ca pe o statuie imuabilă, ci ca pe un personaj cu motivații, concesii și limite. S-a exagerat „tiranofilia” lui Iorga după întâlnirile cu Mussolini. Iorga dorea strângerea legăturilor culturale cu Italia.

„Nicolae Iorga și seducția fascismului italian” este deci o carte scrisă în stilul noului val istoriografic, care face compromisuri ideologice pentru tezismul diurn al prezentului. Este bine documentată și provocatoare, prea populară, dar limitată în analiză. Nu închide discuția, dar obligă la o replantare a întrebărilor privind rolul intelectualilor în politicile publice și despre cum admirațiile personale pot deveni, prin influență și poziție, vectori ai unor legitimități politice problematice. Autoarea pare că îl admiră în secret pe Iorga, dar, public, pentru a fi la modă cu noul trend demitizant din istoriografie (în genul lui Boia), îl prezintă ca sedus de Mussolini pe marele istoric la circa trei-patru fraze. Georgiana Țăranu nu a avut curaj să spună adevărul întreg despre Iorga, lăsându-se „sedusă” și ea de anumite fragmente din editorialele marelui istoric din „Neamul românesc”. Iorga e mult mai mult decât apare în carte. Iar Iorga a înțeles primul că Mussolini e un pericol prin renașterea revizionismului pentru integritatea României; de aceea s-a lăsat „sedus” ca să blocheze „norii negri” ai pericolului. În 1938 Iorga a întors foaia pentru că deja știa ce urma, dar a lăsat o portiță deschisă de colaborare… pentru a salva unitatea României, lucru ce nu vrea să înțeleagă tânăra istorică. Desigur, din opera lui Iorga s-au inspirat corifeii naționalismului interbelic în frunte cu Codreanu, pe care Iorga îi invidia, ca un profesor gelos pe elevii săi, dar asta nu înseamnă că Iorga a fost un… Codreanu. Autoarea, din păcate, nu a analizat – cu acribie – pe deplin personalitatea complexă a lui Iorga, așa cum au făcut-o, cu alte nuanțe, unele lucrări de acum 60 de ani, cum ar fi cea a lui Pamfil Șeicaru. Pare pentru cititorul avizat, că autoarea și-a făcut publicitate lovind cu ciocanul în statuia istoricului pe principiile ideilor de azi, care, desigur, nu vor mai fi la fel mâine. De aceea, pentru a nu denatura adevărul istoric, este nevoie de o critică istoriografică modernă, care să-i facă pe istorici să înțeleagă că nu sunt jurnaliști sau propagandiști plătiți după modelele trecătoare ale timpului de azi. Iorga nu a fost un personaj comod – era coleric de multe ori și foarte complicat ca om – dar merită măcar să fi obiectiv, în spiritul adevărului epocii de atunci, când scrii o biografie despre patriarhul istoriografiei românești.

Criza energetică: poate cu adevărat ultimul „Rubicon” al Europei (salvator pentru unii)…

Data: 10 august 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Și totuși, ar putea această criză energetică să ducă la colapsul UE?… Să fim în fața acelui limes „Rubicon” al Europei, al acelei Europe așa cum o știam?… Pentru că, pare inevitabil: criza energetică ar putea devasta UE, ca nivel de solidaritate, de acceptare, de necrâcnire chiar, așa cum nu au reușit să o facă nici valurile de migranți, nici pandemia și nici măcar războiul din Ucraina (în care Bruxelles -ul, nu s-a târât pe genunchi și coate pentru a-și arăta „mușchii” forței sale militare, ci efectiv a intrat cu un pas de defilare impus și statelor membre)… Pentru că toate celelalte crize, și cea a migranților/refugiaților, și cea sanitară, și cea a războiului, aveau măcar un punct de întoarcere… Se puteau ori nu repeta, dar măcar se regăseau într-o zonă de siguranță decizională pentru Bruxelles (unde acesta putea forța mai mult sau mai puțin „nota”)… În schimb, criza energetică se îndreaptă, ca o pecingine scăpată de sub control, tocmai spre acel punct fără întoarcere… Unde tot ceea ce știam, și tot ceea ce ni se demonstra și impunea ca valori „eterne” ale UE, să nu mai conteze… Să se exfolieze de sub pojghița, tot o pecingine otrăvitoare, acelor politici „politically correctness”… Pentru că, spre deosebire de criza migranților/ refugiaților, cea pandemică, dar și a războiului din Ucraina, în cea energetică, de acum, Bruxelles -ul nu mai are forța de influență, de manipulare, de insinuare și șantaj pentru propriile jocuri… Ba, dimpotrivă, prin însăși politicile sale „de mediu”, ceea ce credea că îi va conferi o „acțiune de aur” în deciziile privind Europa (puterea de a dispune de resursele energetice, de alocare a acestora, de piețele de distribuție și vânzare) a devenit, în fapt, un bolovan de gâtul UE… Căci, fără acele politici aberante de mediu, astăzi, Europa ar fi avut rezervele energetice necesare pentru a merge mai departe, chiar și în condițiile de secetă din majoritatea statelor europene… Doar că politicile „de mediu” ale Bruxelles-ului au dus la situația aproape fără ieșire de acum… În care țările care nu mai unități energetice (măcar de rezervă) pe combustibilii fosili suferă de penurie din cauza închiderii, rând pe rând, a structurilor nucleare (din cauza scăderii debitelor râurilor și a creșterii temperaturii puținului fir de apă ce asigură răcirea reactoarelor)… Și nu pot apela la termocentrale nemaiavând la dispoziție acel „switch”, iată, chiar de urgență, din cauza impunerilor venite de la Bruxelles… E drept, nici statele care și-au păstrat punctele energetice pe bază de combustibili fosili (state dinspre care au plecat feluritele idei „verzi”, dar ca reguli pentru alții…) nu au garantată siguranță energetică… Pentru că natura are propriile reguli! Și sunt probleme chiar și cu termocentralele din cauza sistemelor constructive care le-au făcut dependente (nu într-o măsură atât de mare ca în situația centralelor nucleare, e adevărat) de aportul de apă al râurilor… Dar măcar nu au probleme acum…

Or, după ce această criză energetică va trece (cel puțin ca maxim al ei) ne vom găsi, vrând-nevrând, într-un „Rubicon” al întrebărilor… Iar prima care va fi pusă sub semnul îndoielii va fi chiar „solidaritatea” de care a tot făcut vorbire Bruxelles -ul în toate celelalte crize… Și în cea a migranților/refugiaților, și în cea pandemică, și în cea a războiului din Ucraina… Și care, acum, în criza energetică, a fost egală cu zero… Cu țări care, precum noi, au dat în pandemie și în războiul Ucrainei, în numele solidarității, tot ce s-a putut! Dar care, în această criză energetică, au trebuit să se descurce singure, cumpărând energie electrică extrem de scumpă tocmai de la aceia pe care i-a ajutat gratis… De exemplu, Ucraina… Care, deși aflată în război de atâția ani, și având instalațiile energetice „distruse de inamic” (ni se spunea într-un laitmotiv al cerșelilor de bani și resurse) ne-a vândut curentul la prețuri uriașe. Chiar dacă, în mod normal, trebuia să restituie gratuit măcar un procent din ceea ce a primit gratis. Iar de aceeași solidaritate în piuneze am avut parte și de la vecinii din sud. Care au profitat din plin de problemele noastre energetice și ne-au vândut curentul electric la prețuri astronomice. Lăudându-se chiar cu profiturile făcute pe seama noastră! Și atunci, nu trebuie să întrebăm Bruxelles -ul: unde este acea solidaritate în numele căreia noi am tot fost spoliați? Unde sunt politicile comune în care alocarea resurselor în marea „familie” europeană s-a făcut, în timpul celorlalte crize, cel puțin dinspre noi, pe principiul solidarității și nu în numele celui mai mare profit posibil?…

Să nu ne lăsăm dară păcăliți… Dacă la noi situația energetică ar fi fost bună, iar probleme ar fi fost în Bulgaria, Ucraina, Moldova, UE ne-ar fi impus să le donăm energie electrică în numele solidarității UE. Inclusiv ca preț al prezenței noastre în „marea familie UE”… Cum se va întâmpla, este deja știut, cu gazele noastre din Marea Neagră, care vor fi distribuite pe piața UE prin decizia Bruxelles -ului de alocare în numele solidarității (chiar dacă noi vom sta în frig și, din ce în ce mai previzibil, în întuneric). Dar iată că această criză energetică ne-a arătat, din nou, adevărata fața a UE… Cu un CE care a decis, pentru noi, că nu avem probleme energetice grave, iar dacă situația se va „agrava” ne va da dezlegare să cumpărăm de la ceilalți… Iar pentru asta ar trebui, nu doar să-i spunem „Sărutmâna, stăpână!”, ci să dăm și ce mai avem din resursele noastre…

Salvator sau dușman?!…

Data: 10 august 2026 by Gheorghe Piperea

Omenirea s-a lansat într-o cursă nebunească, aproape sinucigașa, de construcție a mașinilor gânditoare (inteligența artificială). A făcut-o fără să știe, fără să vrea, fără să fie necesar: doar pentru că marile puteri politico-militare văd în IA o armă de nimicire în masă pe care trebuie să o aibă înainte ca ceilalți să și-o procure, iar hiper-miliardarii din Big Tech, Finance și Pharma vor trilioanele de dolari care curg fluviu către această gaură neagă și controlul asupra resurselor. De exemplu: apa care se utilizează pentru răcirea centrelor de baze de date (zeci de milioane de tone anual, numai în UE) și energia (de trei ori mai scumpă în UE decât în SUA). Apă și energie care sunt sustrase agriculturii, industriei și consumului casnic. Investițiile în piața de capital, fie cele de retail, fie cele de portofoliu și strategice, sunt canalizate în IA, răpind banii utilizați în acele investiții altor domenii, cum ar fi mâncarea, sănătatea, educația, locuirea decentă, energia regenerabilă, scoaterea din sărăcie și foamete a marii majorități a populației lumii. Oamenii, fondurile de pensii și statele bagă bani în IA fără ca IA să confirme acest entuziasm nebunesc investițional. Cu siguranță urmează o exploziei a bulei… Ironic, cei care s-au hiper-îmbogățit din această exuberanță irațională a IA avertizează constant asupra riscului. Aparent bine intenționat, dar în realitate, cu scop de reclamă și PR, Sam Altman, patronul de la OpenAI a spus că suntem la momentul „singularității”, adică, atunci când IA devine mai deșteaptă decât omul, devine independentă și face ca omul să aibă dificultăți să o controleze sau, pur și simplu, o scapă de sub control.

Acesta este scenariul distopic din Dune, de Frank Herbert. Acela în care, mai întâi, oamenii puțini și hiper-bogați care dețin mașini gânditoare, iau controlul asupra omenirii, iar apoi mașinile gânditoare iau omenirea în sclavie. Asta nu se întâmplă peste noapte. Mai întâi, omul se deprinde a gândi ca într-o cameră de rezonanță, unde se aude numai ecoul, repetat la nesfârșit. Ce e afară, ce e real și tangibil, este în afara percepției celor din camera de ecou. Asta s-a petrecut în pandemie, când am fost segregați prin bule de internet și social media și polarizați: vaccinați contra „medievali”, elite și enoriași ai cultului științei versus „pleava societății”, pro-europeni versus extremiști, „toleranți” curcubeici contra „rasiști” și câte și mai câte… Apoi, s-a făcut fiecăruia dintre noi câte un „geamăn digital”, câte un avatar tehnologic. Suntem modelați acum ca figurinele de plastilină, după „modelul” acestei copii malefice. Un Doppelgänger care se mișcă digital dictând modul în care trebuie să ne mișcăm și să reacționăm noi. Apoi, s-a trecut la delegarea judecății și a rațiunii către digital și către IA.

„Oamenii și-au predat gândirea mașinilor în speranța că asta îi va elibera. Dar asta a permis doar altor oameni cu mașini să-i înrobească” (citat atribuit Reverend Mother Gaius Helen Mohiam, stareța Ordinului Bene Gesserit). Oamenii au „reușit” mereu să își delege judecata fie mașinilor, fie liderilor, profeților sau eroilor salvatori, uitând deseori importanța minții umane și riscul stagnării sau sclaviei prin exces de dependență de tehnologie sau de autorități externe. Iar omenirea a suferit mereu și a suferit cumplit… În scenariul din Dune, oamenii au delegat gândirea, judecata și munca intelectuală mașinilor, în speranța libertății. Asta a dus la dependență, la hedonism și la controlul mulțimilor de oameni de către cei puțini, oameni din elita care controla mașinile. Controlul a dus la dominația totală și la înrobirea oamenilor de către mașinile gânditoare. În povestea din Dune a urmat Jihadul Butlerian – o cruciadă care a distrus mașinile gânditoare, computerele și roboții conștienți și a interzis crearea de tehnologii care imită mintea umană. Revolta a „luat cârja” și a forțat mințile umane să se dezvolte. Au apărut școli care antrenau talente umane ca înlocuitori, cum ar fi mentații („computerele umane”, minți specializate în analiză și calcul). Este adevărat că, în Dune, locul mașinilor în calitate de salvatori a fost luat de Mântuitorul Dunei (Paul Atreides, Muad’ib) și, ulterior, timp de patru mii de ani, de Împăratul Zeu al Dunei (Letto II, fiul lui Muad’ib). Ce ne așteaptă pe noi, creatorii și finanțatorii inconștienți ai mașinii gânditoare numită IA?

Ne mai salvează cineva? Sau salvatorul este, de fapt, dușmanul, marele potrivnic?

Și totuși se repetă…

Data: 10 august 2026 by Petru Jipa

„Anthropic”, cumpără și distrug milioane de cărți fizice după ce le scanează digital pentru a-și antrena modelele de inteligență artificială. Cumpără volume vechi și rare en-gros prin intermediul unor servicii sau intermediari specializați (cum ar fi ISBNdb). Folosesc mașini hidraulice de tăiat pentru a desface copertele și a scoate paginile în vederea scanării industriale, după care resturile sunt aruncate sau reciclate. Deținerea fizică a cărții și transformarea ei unică în format digital, urmată de distrugere, a fost folosită în argumentele privind „utilizarea echitabilă” (fair use) pentru a evita acuzațiile de încălcare a drepturilor de autor. Eu mi-am pus o singură întrebare: dar de ce distrugerea fizică? Mi-am adus aminte cum în istorie au mai fost momente când cărțile au fost arse pe străzile Germaniei, sau când străzile Bucureștiului și Ploieștiului au fost inundate de fum cu acele cărți scrise de așa numiți „nomenclaturiști”. Dar ce legătură aveau cărțile? Îmi aduc aminte de o carte în care Cleopatra privește pe un geam cum biblioteca din Alexandria arde și exclamă: „așa se pierde o bună parte din cultura acestei lumi”. Bine, o să-mi spuneți: rămân pe hard-discurile inteligenței artificiale, dar și ea poate fi scoasă din priză, apoi se pierde istoria omenirii. Cărțile lui Heinrich Heine au ars în principal la Berlin (în Piața Opernplatz, acum Bebelplatz), alături de alte orașe universitare din Germania precum München, Bonn sau Frankfurt, în celebra acțiune de ardere a cărților organizată de studenții naziști la 10 mai 1933. Contextul: Cărțile autorilor evrei, de stânga sau considerați „decadenti” au fost distruse public de regimul nazist.

Ironia sorții, în piesa sa Almansor (1823), Heinrich Heine a scris profetic celebra replică: „Acolo unde se ard cărți, se va ajunge în cele din urmă să se ardă și oameni”. Toate acestea m-au dus cu gândul la un film. Mirosul de hârtie arsă nu mai este semnătura olfactivă principală a cenzurii; astăzi, miroase a tăcere digitală, a interzicere algoritmică a umbrelor și a prafului rece și steril al pietrei pulverizate. În capodopera distopică din 1953 a lui Ray Bradbury, „Fahrenheit 451”, pompierii nu stingeau flăcările, ci le aprindeau, însărcinați cu datoria sfântă de a incinera cărțile pentru a păstra o ordine socială fragilă, obsedată de fericire. Bradbury ne-a avertizat că, dacă ne oprim din citit, din gândit și din contestat status quo-ul, vom preda de bunăvoie chibriturile. Decenii mai târziu, ne aflăm într-o realitate paradoxală: nu am interzis cărțile în sensul tradițional, dar suntem angajați într-un ritual de purificare fervent, modern. Ardem idei nu la lumina torțelor, ci prin ștergere; distrugem statui nu pentru a elibera spațiul, ci pentru a curăța istoria. Pompierii secolului XXI nu poartă căști marcate cu numărul 451; Ei poartă măștile absolutismului moral, mânuind cultura anulării și iconoclasmul drept kerosen. Pentru a înțelege această reinterpretare modernă, trebuie mai întâi să recunoaștem că incendiul lui Bradbury a fost o metaforă pentru antiintelectualism născut din confort. Cetățenii viitorului său nu urau cărțile pentru că erau periculoase; le urau pentru că îi făceau să se simtă inadecvați, confuzi sau nefericiți. Astăzi, mecanismul s-a mutat de la evitare la distrugere activă. Echivalentul modern al arderii unei cărți nu înseamnă neapărat scoaterea ei de pe raftul unei biblioteci, ci transformarea ei în ceva toxic din punct de vedere social.

Când o figură istorică complexă este redusă la un singur act controversat, iar întreaga sa moștenire este ștearsă din discursul public, ne angajăm într-o formă de incendiere intelectuală. Căutăm aceeași amorțeală prezisă de Bradbury, dar o obținem printr-o cale diferită: în loc să ignorăm adevărul incomod, încercăm să-i anihilăm sursa. Credem că dacă distrugem statuia, distrugem păcatul; dacă ștergem informația, ștergem ofensa. Este o igienizare a experienței umane, o dorință pentru o lume fără fricțiuni, fără ambiguitate și fără greutatea dureroasă a contextului. Distrugerea statuilor servește drept cea mai vizibilă și viscerală paralelă cu focurile de tabără ale lui Bradbury. În „Fahrenheit 451”, obiectul fizic al cărții este inamicul, deoarece conține idei contradictorii. În momentul nostru cultural actual, statuia este inamicul, deoarece reprezintă o narațiune pe care nu mai dorim să o susținem. Cu toate acestea, există un pericol profund în a confunda reprezentarea cu susținerea și memoria cu celebrarea. Când dărâmăm monumente, nu doar îndepărtăm piatră și bronz; încercăm să edităm trecutul în timp real. Aceasta este o iluzie seducătoare. Istoria nu este o expoziție de muzeu care poate fi rearanjată după bunul plac; este un țesut cicatricial care ține corpul unit politic. Prin smulgerea acestor cicatrici, nu vindecăm rana; o lăsăm deschisă și sângerând. Statuia, la fel ca și cartea, este un vas al memoriei. A o distruge fără a-i înțelege întreaga greutate istorică înseamnă a ne amputa conștiința colectivă, lăsându-ne cu un prezent gol, desprins de complexitățile originilor noastre. Mai mult, „pompierul” modern este ajutat de o tehnologie mult mai eficientă decât orice câine mecanic. Algoritmii ne gestionează realitățile, alimentându-ne cu informații care ne confirmă prejudecățile și protejându-ne de puncte de vedere opuse

Aceasta este realizarea supremă a fricii lui Bradbury: o societate în care nimeni nu citește nimic care să-i conteste, nu pentru că este ilegal, ci pentru că este incomod. Am construit camere de ecou atât de izolate fonic încât șoapta disidenței nu poate pătrunde. În acest infern digital, nuanța este prima victimă. Dezbaterile complexe sunt aplatizate în alegeri binare: ești fie cu noi, fie împotriva noastră, virtuos sau josnic, demn de păstrat sau meritând ștergerea. Această gândire binară este aprinderea care menține focurile moderne aprinse. Ne permite să ne simțim drepți în distrugerea noastră, crezând că prin reducerea la tăcere a „celuilalt”, creăm o lume mai sigură, mai dreaptă. Dar siguranța cumpărată cu prețul adevărului este doar o închisoare confortabilă. Protagonistul lui Bradbury, Guy Montag, începe să-și pună la îndoială rolul abia atunci când întâlnește o femeie care alege să ardă odată cu cărțile ei, în loc să trăiască fără ele. Sacrificiul ei îl șochează și îl face conștient, deoarece dezvăluie profunzimea convingerii pe care o pot inspira ideile. Astăzi, ne lipsesc astfel de martiri ai complexității. În schimb, avem o armată de executori.

În cele din urmă, reinterpretarea cărții „Fahrenheit 451” pentru epoca modernă dezvăluie că amenințarea la adresa gândirii libere nu mai este opresiunea externă, ci fragilitatea internă. Ardem cărți refuzând să le citim critic; distrugem statui refuzând să le integrăm istoric. Încercăm să creăm o lume fără ofensă, dar, făcând acest lucru, creăm o lume fără profunzime. Focul de care se temea Bradbury nu era doar flacăra care consuma hârtia, ci apatia care consuma sufletul. În timp ce stăm în mijlocul cenușei carierelor anulate și a monumentelor dărâmate, trebuie să ne întrebăm: pregătim terenul pentru o nouă creștere sau pur și simplu presărăm sare pe pământ? Dacă vom continua să echivalăm dezacordul cu pericolul și istoria cu vinovăția, ne vom găsi într-un peisaj arid, cald de la focurile propriei noastre creații, dar tremurând în izolarea rece a unei minți care nu mai are nimic la care să se gândească. Chibritul este încă în mâinile noastre; alegerea de a-l arunca rămâne a noastră.

Să fie pace!

Destinul românilor dintre două lumi: prinși pe un „pământ al nimănui”…

Data: 10 august 2026 by Petru-Pavel Patrașcu

Exilul nu este doar o strămutare geografică, ci o falie invizibilă care crapă sufletul în două jumătăți ce nu se mai pot uni niciodată perfect. Pentru noi, cei plecați să ne căutăm rostul prin străinătate, viața s-a împărțit definitiv între două repere: România de acasă și România din diaspora. Două lumi paralel existente, care se privesc adesea cu suspiciune, deși poartă în piept același sânge și pe buze aceeași limbă. Acasă, în satul sau în orașul natal din România, omul nu este niciodată cu adevărat singur. Acolo există o țesătură nevăzută de comunitate, o solidaritate organică născută din generații de conviețuire. Dacă într-o dimineață te trezești și descoperi că nu mai ai o lingură de zahăr pentru a-ți îndulci cafeaua sau că ți-a lipsit ceva esențial din cămară, nu trebuie decât să pui mâna pe clanță. Tragi o fuga până la gardul vecinului, bați la ușa unei rude sau strigi peste gard la un cunoscut. Acolo, din puținul altuia, se găsește întotdeauna o mână de ajutor, ceva de pus în oală sau o vorbă caldă care să-ți astâmpere grijile. Chiar și în clipele în care material nu ai nimic, simplul fapt că ești înconjurat de ai tăi, că păsești pe pământul cunoscut și auzi rumoarea pașilor familiari îți oferă un sentiment instinctiv de siguranță. Și totuși, într-un paradox dureros, românul de acasă se consideră adesea abandonat, uitat și fără ajutor în fața greutăților vieții.

Dincoace, în cealaltă jumătate a României – cea dispersată prin marile metropole ale Europei, precum cea din Marea Britanie -, realitatea îmbracă o haină mult mai rece. Aici, depărtarea ne-a învățat o lecție dură: singurătatea absolută. Chiar dacă ești înconjurat de alți români, chiar dacă pe stradă sau la locul de muncă auzi la tot pasul graiul părintesc, ești, în esență, singur. În diaspora, compasiunea și sprijinul comunitar au fost adesea înlocuite de ritmul alert al supraviețuirii și de o rezervă amară. Dacă nu ai cu ce să-ți umpli oala, nimeni nu-ți va bate la ușă să-ți aducă un blid de mâncare. Dacă ești suferind și trupul îți este doborât de boală sau oboseală, nu există un vecin la care să dai o fugă pentru o pastilă sau un ceai fierbinte. Iar dacă te strâmtorează viața și nu ai bani să-ți plătești chiria sau facturile, nu există un umăr pe care să te sprijini sau un prieten de la care să poți împrumuta fără să fii privit cu ezitare. Aici, fiecare își poartă propria cruce, iar nepăsarea celor din jur este adesea cel mai greu tribut pe care îl plătim pentru un trai mai bun.

Devenim români doar atunci când este convenabil pentru alții: când este nevoie de voturile noastre, când trimitem miliarde de lire și euro în țară pentru a ține economia locală în viață sau când suntem invocat ipocrit în discursuri festive. În restul timpului, suntem cei „plecați”, priviți cu o detașare rece de cei rămași. Iar amărăciunea aceasta atinge apogeul atunci când ne întoarcem, în concedii, pe plaiurile natale. Ne întoarcem cu inima strânsă de dor, cu nostalgia în bagaje și cu dorința pură de a reînnoda legăturile de altădată. Suntem întâmpinați cu ușile deschise de mulți dintre cei cunoscuți, dar simțim imediat că privirile lor nu mai caută neapărat omul, ci pachetul. Trecerea anilor a transformat dorul sincer într-o curiozitate speculativă, într-o așteptare mocnită a cadourilor, a atențiilor sau a banilor aduși din străinătate. Am devenit pentru mulți nu frații sau prietenii de altădată, ci niște vizitatori prosperi de la care se așteaptă mereu ceva, ca și cum suferința și munca noastră din exil ar fi fost o simplă plimbare lipsită de sacrificii.

Ne aflăm astfel prinși pe un „pământ al nimănui“ din punct de vedere existențial, suspendați între două lumi i care ne resping în moduri diferite. În Marea Britanie suntem străinii care muncesc din zori și până în noapte, iar acasă am devenit străinii cu bani, priviți prin prisma a ceea ce putem oferi, nu a ceea ce suntem. Suntem generația care a pierdut acasă fără a câștiga cu adevărat altundeva. Iar în această derivă continuă dintre două tărâmuri, rămânem purtătorii unui destin tragic și ireversibil: străini între străini pe pământ britanic, dar, mai presus de toate, dureros de străini printre ai noștri.

Stingeți lumina! Progresiștii să-și scoată două coaste!

Data: 10 august 2026 by Zoe Dantes

Aveți stare de alertă. Adică Imperiul contraatacă al enșpelea sezon. Geci de piele aveți? Grup de comunicare strategică aveți? Volgile sunt pregătite? Arafat clipeste? Eu zic că da. Românii sunt toți pe Tik Tok pe live. Ce treabă au ei cu ce face Bolojan și usereiștii. Sobolanii care au adus cea mai cruntă zoonoză: prostia, propaganda, comunismul și diktatura. Apă aveți? Energie nula! Stinge naibii becul! Așa începe noua religie a epocii. Credeți în stinsul becului? Normal că da! Ăia care „credeau în covid” cu plasticul plin din banii publici. Acu’ o ard cu alerta pe energie. Nu vă cere nimeni să aprindeți mintea? Doamne ferește! Gândirea consumă mai mult decât un bec de 60 de wati. Stingeți drea lumina! Poate în întuneric nu se mai văd datoriile, falimentele, risipa, corupția, minciunile și propaganda deșănțată. Poate în beznă dispar facturile, dispar promisiunile, statisticile, dispare realitatea.

Stingeți lumina! Când nu mai vezi nimic, devine mai ușor să fii convins ca totul merge minunat. Vi se cere să renunțați la confort, în timp ce ei zboară cu avioane private, organizează conferințe despre austeritate în hoteluri de lux si explică din fotolii încălzite, birouri climatizate, cât de important e sacrificiul vostru. Da’ măști nu aveți? Să puneți o mască! Pe creier! Vă salvează de virusul prostiei crunte. Au transformat virtutea în spectacol si ipocrizia în politica publică. Azi îți cer să stingi lumina, mâine îți vor spune cât ai voie sa consumi, unde ai voie să mergi, ce ai voie să spui, și, mai ales, ce nu ai voie să gândești. În numele unui bine superior. Impus de ei. Nu becul e problema. Întunericul în care încearcă să ne împinga spiritul critic este adevărata miză. Lumina nu a fost niciodată dusmanul omului liber. Întunericul a fost întotdeauna aliatul trădătorilor. Al celor ce azi. Se află la putere. Pornind cu Bolojan, cu inexistentul care-și zice „șefu’ la sistem”, usereiștii de doi bani și terminând cu așa zișii mâncători de rahat de pe online. Javrele care o ardeau cu plandemonia și înțeparea. Atunci! Și cu „slava ucriplm”. Azi tenebrosul de la Victoriei o arde cu starea de alertă să mai fu*ă niște bani. Mulți! A inventat „cumpărarea de energie” de la drogatul ăla neterminat din slava. A inventat el cum să i mai livreze făinosului niște bani. Mascați în contracte! E război, mă! Să-ți sară ochii ție, tenebrosule, că e război?! Vezi că ăia o ard în cluburi că e plin pe rețele de ei, au împânzit țara și o ard pe banii noștri, și javrele progresiste explica ei, mă, cum să strângeti voi cureaua. Ca să și umple ei cardurile și să o ardă mișeleste pe prostie maximă.

Vedeți că nu aveți guvern cred că din mai și vine septembrie și voi tot cu ăștia. Și va place! Nu aveți apă? A secat Dunărea? Serios?! Vă dau ăștia poze ca să credeți?! Normal! V-au făcut de bani la covid, de ce nu v-ar face si acum? Doar au văzut că merge! Șî când merge, te urci cu bocancii pe gâtul prostului. Că dacă nu-l arzi tu, îl arde altul. Legea junglei ridicată la rang de politică de stat. Ăia de se ocupă cu „securitatea națională” ce fuck? Asigură „securitatea natională” a altor state. Simplu! Pe vietile voastre! Nice!

Stinge lumina! Nu va cer să gândiți. Gândirea e periculoasă. Întrebările sunt și mai periculoase. Omul care întreabă nu poate fi controlat. Omul care verifică nu poate fi manipulat. Omul care gândește nu poate fi condus ca o turmă. De aceea încep cu lumina. Sting becul, spiritul critic. Apoi sting memoria. Apoi sting curajul. La sfârșit, omul însuși începe să creadă că întunericul este starea firească. Vor să stingi lumina, dar nu și reflectorul care îiluminează pe ei. Nu suportă adevărul pentru că adevărul nu poate fi administrat prin sloganuri. Adevărul nu se negociază, nu se cosmetizează și nu se votează. El există! Mai ales când devine incomod. O civilizație nu moare când consumă energie. Moare atunci când începe să considere obediența o virtute, conformismul o dovadă de inteligența si tăcerea un act de responsabilitate.

Istoria nu a fost schimbată de cei care au stins lumina. Istoria a fost schimbată de cei care au avut curajul să aprindă o lumânare într-o lume care se obișnuise cu întunericul. Nu! Nu stingem lumina! Pentru că nu becul vă deranjează. Pe voi, nemernicilor vă deranjează că încă mai există oameni care Văd! Stați voi în întuneric! Stingeți lumina! Progresiștilor, scoateți-vă două coaste! Știți voi foarte bine de ce! Din cauza de banane! Nu mai folosiți parfumuri scumpe. Mirosul de rahat nu poate fi acoperit de niciun parfum! Măcar să mirosiți a ce sunteți! În Beciul Domnesc! Cu un pahar de vin. „Vin rușii “!

„Crivadia”, turnul de vamă din Evul Mediu…

Data: 9 august 2026 by Redacția

Aţi crede poate că ruina de la Crivadia, care se vede peste copaci – este rămăşiţa unei cetăţi, poate chiar dacice. De fapt, este ceea ce s-a mai păstrat dintr-un turn de vamă ridicat în Evul Mediu. Se spune că acesta a fost construit la cererea nobililor din Ţara Haţegului, care s-au plâns de contrabanda dintre haţegani și olteni. Turnul supraveghea vechiul drum care lega Ţara Românească de Transilvania. Nu se ştie cât a fost de eficient, pentru că nici un document scris nu-i pomeneşte numele în anii următori. Însă cu siguranţă era o fortificaţie în adevăratul sens al cuvântului. Veţi vedea, dacă ajungeți la el, că are ziduri foarte groase şi ferestre înguste prin care cei din garnizoana turnului puteau trage în caz de nevoie, fără să fie ţintiţi la rândul lor. A fost ridicat la buza prăpastiei Cheilor Crivadiei. În trecut, cheile săpate în calcar, fiind foarte abrupte, protejau o parte din zidul fortificaţiei. Astăzi, ele fac din Turnul Crivadiei un loc cu o privelişte ameţitoare. Turnul de la Crivadia este situat în apropierea satului Crivadia pe drumul spre comuna Băniţa, pe valea râului Merişor. A fost construit din piatră de calcar extrasă din împrejurimi, iar zidurile sale ating încă pe alocuri înălţimea de 20 metri.

Turnul este de plan circular, cu diametrul de 13 metri, iar la exterior este tencuit. Intrarea era situată în partea de nord, la 4 metri înălţime de pământ şi pentru acces se folosea o scară. În jumătatea de vest are şapte deschideri de tragere cu ambrazuri evazate spre interior, situate la o distanţă de aproximativ 1-1,5 metri unul de altul, iar în cea de est este protejat natural datorită terenului accidentat, ceea ce a făcut inutilă practicarea în zid a unor deschideri de tragere suplimentare. Anul ridicării sale este, cel mai probabil, 1528, fiind construit la comanda voievodului Petre Pereny (1526 -1529), şi având şi rol de punct vamal. Neutilizat timp de câteva secole, turnul de la Crivadia a fost restaurat abia în anul 1961, după cum informează Daniel I. Iancu. Vechi de aproape cinci secole, turnul-cetate de la Crivadia (comuna Băniţa) se numără printre monumentele medievale bine păstrate, dar mai puţin cunoscute, din judeţul Hunedoara. Potrivit istoricilor, turnul a fost la origine punct vamal şi un loc de unde era supravegheată calea de acces din Ţara Românească în Transilvania. Aici aflăm o asemănare cu Turnul Spart din Valea Oltului ce avea aceleași funcțiuni specifice. Poate un drum de acces mai spectaculos – cu puncte de belvedere – și o restaurare mai apropiată de forma și funcționalitatea inițială va atrage turiștii, iar un festival medieval poate da culoare și avânt cavalerilor, domnițelor și menestrelilor, dar și meșteșugarilor locali.

Schimbarea la Față și cea de-a cincea Evanghelie…

Data: 9 august 2026 by Zoe Dantes

De câteva zile mă urmărește un gând. Nu l-am căutat și nici nu știu de unde a venit. Pur și simplu s-a așezat în sufletul meu și a rămas acolo, fără să-mi dea pace. Poate că unele întrebări nu vin ca să primească repede un răspuns. Poate vin doar ca să ne însoțească o vreme, până când sufletul este pregătit să le înțeleagă. Iar întrebarea aceasta a venit chiar înaintea uneia dintre cele mai tainice sărbători ale creștinătății: Schimbarea la Față a Domnului. De fiecare dată când citesc Evanghelia acestei zile, mă opresc și încerc să-mi imaginez urcușul spre Tabor. Nu mulțimea. Nu zgomotul. Doar Hristos și cei trei ucenici: Petru, Iacov și Ioan. Îi văd urcând în tăcere. Îi văd lăsând în urmă lumea, grijile și întrebările ei. Îi văd urcând spre un munte fără să știe că, peste numai câteva clipe, ochii lor aveau să vadă ceea ce niciun om nu mai văzuse. Și, în timp ce Se ruga, chipul Domnului a strălucit înaintea lor. Veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina, iar Moise și Ilie vorbeau cu El despre ceea ce avea să împlinească la Ierusalim. Petru, copleșit de ceea ce vedea, a rostit aproape fără să-și dea seama: „Doamne, bine este nouă să fim aici…”

Cred că fiecare om care L-a întâlnit cu adevărat pe Dumnezeu a avut, măcar o dată în viață, același gând. Să rămână acolo. Să nu se mai întoarcă în lume. Să nu mai coboare niciodată de pe propriul Tabor. Dar Dumnezeu avea un alt plan. Din nor s-a auzit glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit; pe Acesta să-L ascultați”. Apoi s-a făcut iarăși liniște. Iar Hristos a coborât de pe munte împreună cu ucenicii. De fiecare dată când citesc acest fragment, mă surprind gândindu-mă nu la lumina Taborului. Mă gândesc la coborârea de pe munte. Pentru că adevărata încercare nu era să rămână în lumină. Adevărata încercare începea după ce lumina fusese văzută. În vale îi aștepta aceeași lume. Aceleași neputințe. Aceleași ispite. Aceleași suferințe. Numai că ei nu mai erau aceiași. Cred că aici se află miezul acestei sărbători. Pe Tabor nu S-a schimbat Hristos. El era dintotdeauna Lumina lumii. S-au schimbat ucenicii. Pentru o clipă, Dumnezeu le-a îngăduit să vadă ceea ce până atunci fusese ascuns privirii lor. Și poate că fiecare dintre noi are, la un moment dat, propriul Tabor.

O rugăciune care îi schimbă inima. O încercare prin care descoperă că Dumnezeu nu l-a părăsit. O suferință care îl apropie mai mult de cer decât au făcut-o anii de liniște. Un moment în care înțelege că Dumnezeu nu este doar o idee în care crede. Este o prezență care îi schimbă viața. Și tocmai aici s-a născut întrebarea care mă urmărește de câteva zile. Noi spunem că există patru Evanghelii. Și spunem adevărul. Patru au fost insuflate de Duhul Sfânt. Patru au fost primite de Biserică. Patru vor rămâne până la sfârșitul veacurilor. Nimic nu se adaugă și nimic nu se scoate din ele. Dar dacă, în chip simbolic, fiecare dintre noi este chemat să scrie încă una? Nu o Evanghelie a Scripturii. Scriptura este deplină. Poate Evanghelia propriei sale vieți. Matei a scris despre ceea ce a văzut. Marcu a așternut mărturia apostolilor. Luca a cercetat cu grijă cele pe care avea să le lase lumii. Ioan a scris cu inima celui care L-a cunoscut atât de aproape, încât a putut spune simplu: „Dumnezeu este iubire.”

Fiecare dintre ei a mărturisit întâlnirea cu Hristos. Dar noi? Noi cum o mărturisim? Nu cu cerneală. Nu cu pagini. Nu cu tipar. Doar cu fiecare zi pe care o trăim. Poate că fiecare iertare este un verset pe care nu-l va citi niciodată o tipografie. Poate că fiecare faptă bună este o pagină pe care Dumnezeu o așază în cartea vieții noastre. Poate că fiecare cruce purtată cu nădejde vorbește mai limpede despre credință decât cele mai frumoase cuvinte. Și poate că fiecare om pe care îl întâlnim citește, fără să știe, această Evanghelie tăcută. M-am întrebat adesea de ce creștinismul a schimbat lumea. Nu doar pentru că Evangheliile au fost scrise. Pentru că au existat oameni care au ales să le trăiască. Poate că aceasta este adevărata schimbare la față. Nu aceea care s-a petrecut pe Tabor înaintea ochilor ucenicilor. Poate aceea care se petrece, în taină, în inima fiecărui om care Îl lasă pe Hristos să-i lumineze viața.

Vom merge la biserică. Vom asculta din nou Evanghelia Schimbării la Față. Ne vom închina. Vom aprinde o lumânare. Apoi ne vom întoarce fiecare la casa lui. La viața lui. La încercările lui. Poate că, înainte de a se încheia această zi, merită să rămânem câteva clipe singuri cu o singură întrebare. Nu câte Evanghelii am citit. Nu câte versete știm pe de rost. Poate doar ce mărturie lasă viața noastră despre Cel în Care spunem că credem. Poate că Dumnezeu nu ne va întreba niciodată câte Evanghelii am citit. Poate ne va întreba ce am scris, prin viața noastră, în marginea lor. Poate că Schimbarea la Față nu este doar o amintire a unei minuni petrecută pe Tabor. Poate că este chemarea pe care Dumnezeu o adresează fiecaruia dintre noi de a deveni, încet și în taină, ceea ce ne-a creat să fim.

Domnul să vă miluiască!