Adio, stricătorilor de muzică!

Mi-am luat adio de la Festivalul vaccinaților, al stricătorilor de muzică, după cum poate fi numit acum Festivalul „George Enescu”, ediția jubiliară. Am arătat anterior motivele de natură pandemică. Acum adaug și altele strict legate de conținutul programului muzical. Organizatorii te atrag cu sloganul că au întocmit cel mai „amplu program” din istoria festivalului, că Ediția Jubiliară va fi o bombă de ucis virusul și de înviat și morții cei muriți. Mai exact, vor fi prezenți „3500 de artiști străini și români, pe o durată record de 4 săptămâni, dar și cu măsuri care să reducă riscurile de sănătate pentru spectatori, artiști, organizatori și jurnaliști”. Vă dați seama, asculți și muzică de calitate, și ți se garantează și sănătatea corporală!

Într-un film rusesc, Brățara de granate (1983) de Aleksandr Kuprin, se arată cum muzica înseamnă iubire, cum doi oameni tineri se îndrăgostesc de la distanță (el stătea la lojă, ea la parter) în timpul lui concert. Fluxul muzical al trăirii îi unește. Și Enescu credea la fel, că muzica înseamnă iubire. Însă acum organizatorii ne garantează că muzica reduce riscurile de îmbolnăvire fizică! Cu organizarea pandemică te pui! Păi dacă în Siberia un fermier a descoperit că vacile lui dau mai mult lapte dacă în timpul mulsului le pune muzică de Mozart! De ce să nu facem și noi o minune!?

Bref, programul Festivalului este redundant, vin aceiași chemați la ospăț! Nu știu dacă dintre cei 3 500 de artiști, sunt șapte-opt nume noi!!! Ca și la Concurs, mă îndoiesc total de succesul acestei ediții. Este ratată din start. Obligația de a prezenta Certificatul Verde la intrare este un abuz. Însuși Consiliul UE a avertizat că este o măsură împotriva liberei circulații obligația de a te vaccina. Oamenii din Uniune pot circula liber fie ca sunt sau nu vaccinați! Numai la Festivalul muzicii e hăisa. Pentru cine se face acest sacrificiu? Dacă nu este muzică de plăcere, dacă nu există libertate, nu este nimic.

Oare cine sunt ei, organizatorii, fiindcă pe adresele lamento nu apare decât un nume, Oana Marinescu, și firma ei, OMA? Mai bine îi zicea Oama, de la Poama, racord cu Omuleața lui Gopo, fiindcă textele sunt scrise în același stil inconfundabil. Dl. Mihai Constantinescu are alt stil, ermetic deschis, iar pe ministru nu-l cunosc deloc, nu cred că are nici un stil, nu poate avea decât un cap pătrat, ca orice slugă fără personalitate a partidului de la putere. Ne-a demonstrat cu gafa la adresa lui Brâncuși!

Eu îi spun d-lui Constantinescu, pe care îl cunosc de o viață, dinainte de revoluție, că nu marșez la o asemenea loterie, în care doar „un număr de maxim 15 jurnaliști vor putea asista la concerte în direct” etc. Nu accept să trateze presa ca pe o turmă. Fiecare ziarist are personalitatea lui.

Și, la urma urmei, eu nu sunt un simplu ziarist. Sunt scriitor, cineast și critic. Și pe deasupra și doctor în arte. Eu sunt Spiritul Critic al Festivalului. Am scris singura Istorie a Festivalului, am scris cele mai multe cărți din istoria muzicii despre Festival și George Enescu așa cum n-a mai scris nimeni, sunt singurul autor al unui film dedicat lui George Enescu, o docudrama, un documentar cu actori, film pe care l-am prezentat pe toată planeta, inclusiv la Festivalul „George Enescu”, unde a fost proiectat de mai multe ori, am deci o Operă în acest domeniu cultural, așa că nu accept să fiu tratat la grămadă.

NU este corect să nu se țină seama de diferențe. L-am anunțat pe dl. Constantinescu de la începutul anului că pregătesc o carte nouă pentru Ediția Jubiliară a festivalului – 140 de ani de la nașterea compozitorului. Și că este un dar al meu pentru festival. I-am scris și d-nei Marinescu, să se folosească de acest dar. Se tot laudă cu comunicarea, dar nu mi-a răspuns. E o impostoare. În loc să tot facă acele inutile și bombastice acolade populiste, declarații stupide de iubire și de plimbat amatorii cu bicicleta de la Ateneu la Muzeu pentru, chipurile, inițiere, ar programa lansarea unei cărți de elită. Acest limbaj populist îmi amintește de Elena Udrea când a candidat la președinția țării, care nu avea nimic în cap, programul ei electoral a fost să demonstreze că „România e frumoasă”, că are păsărele care ciripesc, are flori și copaci, că poporul e vesel. Și sloganurile lui OAMA sunt la fel, că „Lumea e în armonie”, că „România contează”, iar anul 2021 este „o istorie din iubire”. La ce istorie se referă? E anul jubiliar, era mai potrivit „o viață din iubire”, fiindcă Enescu a iubit deopotrivă Muzica și Femeia (pe Maruka).

România se află în Las Fierbinți. Festivalul, care e din an în Paști, nu va salva România de la această alunecare fatală în mlaștina de acolade dulcegi și incultură. Prin acțiunile ei, OAMA nu face decât consolidează, pe traseul muzical, acestă criză a decăderii populiste, contribuie la destrămarea breslei melomanilor și la afirmarea zgomotoasă a melomacilor, spectatori neinițiați, în cel mai fericit caz snobi.

Festivalul „George Enescu” a fost și trebuie să rămână un festival de elită. El este pentru mine simbolul identității României. În acest spirit, am scris ORATORIUL „GEORGE ENESCU”, carte pe care am oferit-o în multe exemplare Uniunii Compozitorilor, să ia taurul de coarne, căci Enescu este singurul mare compozitor care nu are un Oratoriu. Așa cum Festivalul nu are nici o sală pentru orchestrele mari. Am obosit cât am pledat pentru construirea unui Templu al Muzicii, de care România are nevoie.

S-au primit sume considerabile de la UE, dar nu am auzit ca ministrul culturii să ceară bani pentru acest Templu. Organizatorii vor doar să bifeze evenimentul, nu se implică, fiindcă sunt lipsiți de românism și nu-l înțeleg pe Enescu, muzica lui. Îl iau drept pretext să profite ei. Dovadă toate aventurile organizatorice, minore, marginale, care nu duc decât la orientarea Festivalului spre comerț și populism. La ce folosește să aduci mari orchestre ale lumii la București și să nu ai o sală unde să se manifeste? Facem un Festival de vitrină? Nu contează calitatea? Aruncăm bani în vânt!

Nu mai vorbesc de crima de a ucide opere în primă audiție cu proiecții! Nimeni nu are urechi de auzit? Nimeni nu-i traduce lui Jurowski că este o mare greșeală ce face, o aventură în afara esteticii? I-au spus-o și muzicieni de prestigiu, colegii lui dirijori, atunci când a pocit opere de Richard Strauss, Berlioz, Schönberg sau Britten! Omul acesta experimentează în numele Festivalului. Ce nu i se permite la Londra, face aici. D-na politruc Oama, fostă purtător de cuvânt în guvernul Tăriceanu, să-i traducă despre aceste rateuri din cartea MOZART ȘI ENESCU, sau să-l informeze, să nu se creadă buricul pământului. Mai are multe de învățat! Păcat de talentul lui dirijoral!

Am sărit din lac în puț. În „era Holender” nu se cânta Enescu, în „era Jurowski” se strică opere în primă audiție! El face un experiment pentru sine, iar proștii acceptă. Nici nu le pasă că, la pauză, sala se golește. Pentru cine se mai cântă? Dar biletele au fost vândute și melomacii sunt educați cu un șut în fund! Proiecțiile sunt o prostie împotriva muzicii, împotriva artei spectacolului! Nicăieri pe pământ, unde am fost la mari festivaluri, nu am văzut o asemenea crimă. Proiecțiile împiedică să asculți muzica, să urmărești acțiunea operei, rolul personajelor, plus că sunt un pleonasm incredibil! Ilustrează ceea ce explică textul. Sunt bune pentru copii sau oameni needucați, melomaci, să vadă ce se cântă! Deci ucid complet trăirea spirituală.

Este o direcție greșită, în afara muzicii, în afara esteticii. Ilustrarea pleonastă a muzicii este mai rea decât pandemia. Acest lucru este total deranjant pentru omul cultivat, proiecțiile nu sunt pentru elită, pentru melomani. Dar organizatorii nu s-au pregătit pentru un festival de elită, ci pentru unul populist, ca să primească premii de la conducerea partidului Ară Făt Frumos că s-au încadrat în restricțiile pandemice! Așa cum celor care se vaccinează, domnul primar Fecali le dă câte o bere și doi mititei!

Totul este făcut fără cap. De mântuială. În bătaie de joc! Aduci orchestra regală Concertgebouw din Amsterdam și o pui să cânte la Sala Congreselor! Toate concertele acestei faimoase orchestre au fost un eșec aici. Am arătat de ce a cântat mai prost decât Orchestra de Tineret! Am auzit orchestra olandeză la Carnegie Hall! Să meargă Oama acolo să asculte muzică! Muncești doi ani să pregătești o proiecție, iar efectul este nul. Dovadă că la toate concertele cu proiecții sala rămâne goală. Qui prodest? Din experiență spun, este ca în cazul unui film, dacă nu pregătești o filmare la perfecție, cu toate detaliile, cu repetiții, cu tot echipamentul performant, degeaba mai filmezi. Efort inutil. E timpul să plece surzii care nu aud aceste adevăruri!

Vreau binele Festivalului. Cărțile mele sunt dovada. Prin ele și prin articolele mele, începând cu ediția 1964, am căutat să ajut organizatorii să înțeleagă care este drumul drept. Cu dl. Mihai Constantinescu am căzut la un acord că suntem pe baricade diferite, dar scopul este același, vrem ca Festivalul să existe, să fie tot mai bun, să aibă viitor. Îi amintesc că am un atu formidabil, edițiile festivaliere trec, „muzica e sunet”, cum spunea Beethoven, trece și ea, dar cărțile mele rămân. Ele sunt un document de preț, cum spunea Viorel Cosma, ele sunt istoria scrisă a acestui Festival al României. Am scris mii de pagini în care am arătat că acest Festival trebuie să rămână al României profunde, să nu fie înstrăinat, cum s-a întâmplat în „era Holender”.

Mi-am pus toată experiența și cultura la bătaie să arăt cine suntem, cine am fost și cine vrem să fim. Și i-am dat Festivalului rol de călăuză.

Eu i-am respectat pe organizatori, cu toate prostiile incomensurabile pe care le-au făcut, precum crima ilustrării cu imagini a unor capodopere ale muzicii universale. Le-am scris cu argumente profesioniste unde greșesc, și cum să meargă pe cale cea bună. Volumul MOZART ȘI ENESCU întărește această atitudine, cuprinde o analiză a ceea ce s-a făcut și vine cu alte dovezi rezultate din experiența pe care am acumulat-o la New York, la Festivalul „Mozart”.

Oricine urmărește opiniile mele din această sferă a muzicii, a Festivalului „Enescu”, poate constata că am avut o morală fermă, că există o continuitate de idei, că platforma mea estetică este solidă, bine susținută. Nu am făcut compromisuri. Nu am avut interese colaterale precum cei din „echipa” d-lui Constantinescu.

Și mai ales l-am apărat constant pe Enescu, muzica lui, căreia i-am definit natura isihastă. Acest lucru esențial nu l-au înțeles Dediu et co. Fac congrese inutile, pe lângă. Am avut dispute, de ce ocolesc esențialul? Mai ales în momente când Enescu era necântat, ca în „era Holender”. Numai prin insistența mea de a face din Festivalul Internațional și ceea ce trebuie să fie, adică și un Festival Național, s-a ajuns să se cânte azi în Festival 37 de piese enesciene. Și am apărat constant muzica românească, de la Aurel Stroe și Dumitru Capoianu la geniul contemporan al muzicii noi, Iancu Dumitrescu. Unde este azi, în program, muzica lui?

Ediția jubiliară dă o grea lovitură muzicii românești, care absentează aproape total. E un vid(u) de muzică românească. Cu excepția lui George Enescu, nu mai există nici un clasic, iar printre contemporani sunt compozitorii de gașcă, Dediu și Iorgulescu. Și au mai scos unul de la naftalină, pe Neica Nimeni, care își acoperă lipsa de talent și inspirație cu suport electronic. O fi vreun Schönberg al Festivalului! Dar când Schönberg a revoluționat muzica prin dodecafonism, el a dovedit că știe să compună ca Beethoven sau Mahler. Vezi Concertul pentru pian sau minunea Moise și Aron. În aceste condiții de vid(u), Festivalul „Enescu” a devenit un festival de gașcă și de vitrină. Aruncă milioanele contribuabililor români numai la străini și satisface capriciile experimentale ale lui Jurowski, ca să aibă acoperire internaționalo-românească. Și mă gândesc la zecile de partituri care zac în sertarele compozitorului Gheorghe Zamfir, cel mai important muzician român în viață, neinvitat vreodată la festival, ale cărui piese simfonice sunt necântate în festival, necunoscute de melomani. Și sunt niște bijuterii!

Îi spun în acest articol public d-lui Constantinescu, dacă vrea ca Festivalul să mai aibă suportul meu critic, să mai aibă Spirit Critic, care este un spirit imparțial, bazat pe discernământ, să-ți schimbe atitudinea față de presă și față de mine, să nu mă confunde cu funcționarii lui fără operă. Nici dumnealui cred că nu i-ar conveni să vină cineva din afară și să-i dea lecții cum trebuie organizat un festival. De aceea învățăm, de aceea acumulăm, de aceea muncim să ne creăm o operă, ca să fim respectați.

Dacă nu primesc în acest sens un mesaj de la organizatorii festivalului, eu le spun Adio stricătorilor de muzică! Să vedem cine va mai scrie cărți despre festival, cine va mai ține un jurnal la zi al lui. Sigur, lui alde OAMA le convine să nu fie în sală un ochi limpede, care să vadă ce fac, care să analizeze la obiect ce isprăvi au mai inventat. Timpul să treacă, să bifeze o nouă ediție a Festivalului, să gonfleze la extrem succesele lui, să profite de toți banii puși în joc, exact ca diriguitorii iresponsabili ai pandemiei, cocoțați pe ignoranță, pe incertitudinile colosale ale fenomenului virotic! Ei ar trebui să întindă mâna unui critic, să fie fericiți că există așa ceva, nu să-l excludă, să-l considere un paria, poate mai rău decât pandemia!

Cunosc prea bine România, lașitatea oamenilor de azi, și m-aș mira să primesc vreun semn, fie el și de prietenie, de la d-l Constantinescu et co. Sper să nu fie pe această latură a eternității niște organizatori-fantomă. Îi puteți găsi la Indicele de nume din cărțile mele. Dar dacă moare un critic, buldozerului organizatoric nu-i pasă.

Am verificat și cu apelul „Iubiți-i pe cei ce vă critică!”, motto al cărții SPIRITUL CRITIC, alături de citatul din Iisus: „Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc!”, carte în care am făcut o analiză la sânge a Festivalului enescian. Deci NU-mi fac iluzii. Însă las acest document scris să se știe de ce nu am mai fost văzut în sălile lui la ediția jubiliară. Și așa programul de concerte este redundant, se invită de zeci de ani aceleași orchestre, aceiași muzicieni soliști, care cântă aceleași piese deformate de acustica sălii congreselor. Nimic îmbunătățit, nimic schimbat, modernizat. Iar operele în primă audiție cu proiecții sunt o oroare! Nu mai vreau să văd așa ceva! Dacă Festivalul își pierde Spiritul Critic, își pierde și personalitatea, iar identitatea României primește o grea lovitură.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*