Pe câți forinți grăita izvorul (unguresc) de limbă „literară”?…

Mai urmează încă un „reper” istoriografic preparat de iștvanii ăștia atât de iubitori de țară (ungurească) și suntem aranjați definitiv… Scoși din istorie în batjocura, nu a lumii întregi, ci al propriului nostru dezinteres… Un punct, nici măcar de cotitură, ci de definire drept referința zero în istoria și civilizația noastră… Pentru că atât le-a mai rămas impostorilor să ne atârne de gât… O altă descriere „găsită” de vreun inventat institut de al lor, unguresc, de cercetare (sic!) a noastră, în care să (ne) documenteze prezența dacică prin condeiul unui cronicar hun (!), evident, după descălecarea lor și buchisirea se sub șeaua iepelor a scrierii cu „litere romane în grafie ungurească”…

Deja, pe zona lingvistică, prin portița unei scrieri religioase vechi, ni s-a pus de un boț de mămăligă aniversar… Pentru că, nu întâmplător, chiar de Ziua Limbii Române, o mămăiță dintr-un institut unguresc a dat cu „izvorul” marii ei descoperiri în zeama feisbucistă, directorul Institutului de Cercetări al Românilor de Pretutindeni din Ungaria, Mária Berényi, transmițându-ne revelația (personală) despre un așa-zis prim text literar românesc (referința de „literar” fiind atașată doar pentru a-l strecura în fișetul nostru lingvistic)…

Sigur, descoperirea ar fi fost formidabilă, încântătoare… Un prim text înaintea acelora pe care le știam ar fi fost o dovadă a întinderii limbii… Doar că duduia ne-a pus la dispoziție un text de uz bisericesc, aproape de nimeni știut, indexat la Biblioteca Naţională „Széchényi” din Budapesta, deformarea datelor venind din felul în care ni s-a croșetat povestea…

Astfel, primul text literar românesc ar fi, după impostorii de acolo (dar și cei de aici, nu mai puțin vinovați, filologi ori lingviști de sertar ce rămân adesea doar cu cei doi dinți din față ai șoricelului de bibliotecă, neștiind precis pe unde au documentat ceea ce au lăsat într-un sertar închis de atâtea decenii că s-au pierdut și cheile), așadar, ni se documentează că primul text literar românesc a fost scris cu alfabet roman în grafie ungurească

De fapt, „Fragmentul Todorescu” (nume dat după cumpărătorul textului, care l-a achiziționat imediat după descoperirea paginilor, în 1911), la care se face referire, poate fi considerat cel mai vechi text scris cu alfabet latin apărut la noi, despre care avem informații, el fiind o „Carte de cântece” (1570-1573), o culegere de cântece religioase calvine traduse din maghiară. Zece imnuri religioase traduse din maghiară, cel mai probabil pentru românii care trecuseră la acea vreme la Reformă. Este posibil chiar să fi fost doar o lucrare de probă, tipărită fie la Cluj (editor maghiar), fie la Oradea (editor sas), analiza lingvistică a textului cu formă săseasco-ungurească sugerând că traducătorul nu a fost român. De aceea, fragmentul nu poate fi catalogat drept „cel mai vechi text literar al românilor scris cu alfabet latin” (cf. Máriei Berényi), ci poate cel mai vechi text scris cu alfabet latin apărut la noi (despre care se știe până la acest moment). Și nu este parte „dintr-o scriere românească, tipărită cu litere latine şi ortografie maghiară” (așa cum l-a prezentat șefa institutului de la Budapesta chiar de Ziua Limbii Române), ci o traducere a unor cântece religioase maghiare (sursa de inspirație fiind antologia lui Gergely Szegedi, Debrețin, 1562), într-o grafie săseasco-maghiară.

Or, dacă eventualele valuri de revoltă a unor (măcar de ar fi și ei) câțiva filologi, lingviști sau profesori de la țară, ce-și mai iubesc limba, vor trece, dar bolovanul azvârlit de acești grofi ce nu au loc de limba noastră, de istoria, de credința noastră ortodoxă, va rămâne ca o „pravilă” de referință, apoi nu va trebui să ne mai mire nimic din ceea ce va urma. Nici măcar o viitoare cercetare în care să ni se „documenteze” că limba română este un dialect unguresc al scrierii cu litere latine în grafie de grofi!…

Din acel moment, nu doar limba ne va rămâne pe veci în adâncuri cufundată, ci noi, cu totul, vom fi înecați departe de țărmurile vetrei noastre izvorâtoare de mir de limbă și istorie… Iar singura salvare va fi cea a speranței ca impostorii grofi, cu aserțiunile ce le stau pe limbă, a existenței lor cel puțin dimpreună cu dacii, să se ia la cuțite cu năpârcile evreiești care s-au trecut la rândul lor (ce-i drept, cu multe decenii înaintea grofilor de limbă latino-ungurească) într-un mare dicționar ca prezență predacică pe pământurile noastre…

Și poate că Academia Română, dincolo de cuvântările frumoase, ar trebui să-și facă timp să dea cu aceste otrepe de zidul documentării științifice… Altminteri, orice vorbă frumos spusă va rămâne doar un cuvânt patriotard… Și să nu ne trezim că și acesta va trebui tradus ca dialect în grafia ungurească precreștină…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*