Calul – ajutorul soldatului – în războiului 1941-1945

În condițiile insuficienței mijloacelor de transport auto, caii (158 621 în 1941, în Basarabia și nordul Bucovinei) au reprezentat un ajutor prețios pentru militarii români, inclusiv în zonele muntoase. De multe ori, flămânzi, însetați, înghețați și obosiți au urcat, sub greutatea samarelor, povârnișuri abrupte pentru a transporta hrană, armament sau muniție pentru ostași.

– Relevându-le contribuţia în bătălia de pe Dealu Sângeorgiu (septembrie 1944), generalul Costin Ionașcu, comandantul Diviziei 9 infanterie, rememora: ,,Pentru evacuarea răniților, caii de la cărucioarele brancarde făceau drumul din spatele liniei de luptă și înapoi singuri, fără să mai fie conduși de cineva. Își conduceau conștiincioși transportul și se înapoiau pentru altul, fără nicio supraveghere, fără niciun îndemn. Și ei erau niște eroi. Și din ei au murit mulți pe câmpul de luptă”.

Asemenea militarilor, și caii s-au confruntat cu numeroase probleme în timpul războiului:

– 3 martie 1942. ,,Starea cailor – menționa jurnalul Brigăzii 8 cavalerie – devine din ce în ce mai îngrijorătoare datorită rațiilor micșorate, din lipsă de furaje și grăunțe care sunt pe sfârșit în zonă. Despărțirea călărețului de calul său din 30 decembrie 1941, în iarna aspră prin care am trecut, fără adăposturi, cu hrană redusă și fără îngrijire, va face în curând ca să nu mai putem conta pe acest animal care se reface foarte greu”;

– Martie 1942. La nord de Marea Azov, caii Corpului de cavalerie primeau doar 5 kg uruială de orz și 2 kg tărâțe zilnic. La diviziile 5 și 6 cavalerie mortalilatea s-a ridicat la 4-5% lunar, iar la Divizia 8 cavalerie la 20% (indigestii, congestii pulmonare etc.).

– August 1942. În urma marșurilor prelungite, 15% din caii Diviziei 5 cavalerie au fost scoși din serviciu.

– Octombrie-noiembrie 1942. La Armata 3, în Cotul Donului, hrana cailor a fost redusă la 1-1,5 kg grăunțe pe zi deși Convenția cu germanii prevedea 4 kg. Fân nu s-a dat deloc, ci numai paie. Ca urmare, caii au fost subalimentați. Pentru a se evita pierderea lor, o parte au fost expediați în țară, iar altă parte au fost retrași în zonele de iernare (consemna un document al armatei). „Hrana cailor este redusă la păioase ce se găsesc în zonă și 1 kg grăunțe la zi. Caii sunt istoviți de marșurile lungi de 600-700 km și vor intra în iarnă foarte slabi ca să poată rezista. Este necesar a li se spori hrana, mai ales că la începerea ploilor va trebui să folosim mai mult coloane hipo”. „Nu aveam nici grăunţe, nici apă, mâncau zăpadă şi stăteau afară în frig numai cu păturile pe ei. Slăbiseră de tot” (locotenent Gheorghe Tănăsescu din Regimentul 7 artilerie).

– Noiembrie-decembrie 1942. În Stepa Kalmucă, erau „slabi și neîngrijiţi”, harnașamentul fiind în proporţie de 80% reformat. În aceeași perioadă și în aceeași zonă, Corpul 6 armată avea nevoie de 75 vagoane zilnic pentru cei 45.000 de cai însă primea «cantități neînsemnate» (colonelul Horia Munteanu, șeful Secţiei 4 a Marelui Stat Major).

– Decembrie 1942. „Caii noștri mor de foame. Când cade câte un cal, soldații se reped și taie bucăți de carne din el pe care le mănâncă. Și subsemnaul, după ce timp de 8 zile, nu avusesem nicio hrană, am mâncat dintr-un cal căzut. Când m-am dus să cer alimente de la subzisteța germană mi s-a răspuns: « Locul vostru al românilor este în mormânt »” (Locotenentul Constantin Avram din Regimentul 12 dorobanți – Divizia 13 infanterie).

– 1943. În Kuban nu s-a putut asigura decât 300-500 grame de grăunțe de cal pe zi. De multe ori, furajele au fost substituite cu paie de pe acoperișul caselor, cu stufăriș, rămurele tocate etc.;

– 21 februarie 1945.  „Zeci de cai cad sub greutatea materialelor din căruțe, slăbiți la maximum din cauza lipsei de furaje” (jurnalul de operații al Regimentului 26 dorobanți, referindu-se la deplasarea dintre Mačkov spre Hrabča).

– Februarie 1945. Ofițerul observator al Marelui Stat Major pe lângă Armata 1 atrăgea atenția: „Unul din faptele actuale, alarmante la Armata 1 îl constituie mortalitatea cailor. Pe toate drumurile din sectorul Armatei 1, atât în imediata apropiere a frontului, cât și mai înapoi, se întâlnește un număr exagerat de cai morți. Acest fapt dă un aspect mai degrabă al unei armate în plină retragere, decât angajată în acțiuni ofensive. Mortalitatea cailor se datorează foametei, gerului și muncii istovitoare pe pantele repezi ale unor drumuri excepțional de grele de munte. Populația din zonă (Slovacia) nu dă absolut nimic, nici chiar contracost, pe motiv că ea este o populație eliberată și puținul ce-l are (regiunea este săracă) îi este necesar pentru nevoile proprii. Astfel, caii hrăniți exclusiv cu paie, de luni de zile (la unele unități, iar la altele de 3 săptămâni) se găsesc astăzi într-o stare de debilitate, iar cazarea lor sub cerul liber, din cauza satelor rare și sărace, le mărește mortalitatea. Mijloacele reduse de transport ale unităților, angajate pentru rezolvarea multiplelor nevoi, nu pot aduce fân sau grăunțe de la distanțe mari (150-200 km), unde încep de asemenea să nu se mai găsească, în urma exploatărilor făcute până în prezent. Pentru îmbunătățirea situației, Armata 1 a luat hotărârea de a trimite înapoi 3.000 de cai (în zona Szolnok, Iasbereny, Cegléd) pentru întremat (hrănit și odihnit)”. La rându-i, generalul Gheorghe Zamfirescu din Marele Stat Major consemna: „Caii de la formațiunile dinapoi sunt buni. Caii de la unitățile din primele linii duc mare lipsă de fân și grăunțe pe care nu le văd cu săptămânile. Furajele se aduc cu căruțele de la depărtări de 120-150 km, astfel că ce se transportă se consumă de însăși caii de la căruțe. Pantele mari fac ca încărcătura să fie redusă, iar bună parte se scutură pe drum. Din această cauză pe toate drumurile sunt înșirate cadavre de cai, iar în primele linii caii cad și mor chiar la conovăț”.

– Aprilie 1945. În urma vizitei efectuate pe front, în Cehoslovacia, generalul Constantin Vasiliu-Rășcanu aprecia că o parte dintre cai erau într-o stare „ce nu ne face cinste”, pierzîndu-se „o avuție națională”. Ministrul de Război aprecia că adevăratul motiv al acestei situații consta în „lipsa de conștiinciozitate a celor ce trebuiau să se îngrijească de cai, de la soldat la ofițer”.

Într-un asemenea context, un rol deosebit au căpătat infirmeriile veterinare din structura marilor unități, încadrate însă cu personal insuficient (armatele 1 și 4 dispuneau și de câte un spital veterinar). Numai până la 16 noiembrie 1941, Spitalul veterinar nr. 4, condus de locotenent-colonelul dr. Ștefan Cliza, a îngrijit peste 4.000 de cai răniți de arme de foc și harnașament, recuperând circa 3.000, în condițiile în care capacitatea de primire a fost depășită de zece ori. „Spitalul a fost o adevărată școală de chirurgie veterinară de război, atrăgând admirația Misiunii militare germane din România” – menționa generalul Constantin Constantinescu-Claps. Cu toate acestea, de la începutul războiului și până la 15 noiembrie 1943 au fost au fost pierduți 94.224 cai.

Din cei 422.406 cai rulați de armatele 1 și 4 în Campania din Vest, 56.967 s-au îmbolnăvit sau au fost răniți, 12.851 au murit, 52.053 au fost vindecați, 3.032 au fost evacuați și 175.201 au rămas în tratament. Procentul cel mai mare al mortalității s-a datorat armelor de foc, dar și frigului și surmenajului.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*